Decizia nr. 2150/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la data de 02.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. a solicitat, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/04.03.2021 de către notar public E. încheiat între B., în calitate de vânzător și C. și D., în calitate de cumpărători, doar în ceea ce privește transferul asupra următoarelor bunuri ce fac obiectului contractului: - imobilul situat în mun. Brașov, str. x, spațiu comercial I, jud. Brașov, zona C, având numărul cadastral (x, înscris în CF nr. x Brașov împreună cu dreptul de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților din bloc care, prin natura sau destinația lor, sunt în folosința comună a tuturor coproprietarilor, respectiv cota de 1161/37400 din spațiile comune, precum și cota de 1161/37400 din terenul în suprafață de 374 mp, cu număr cadastral (x, înscris în CF nr. x Brașov; - imobilul situat în mun. Brașov, str. x, spațiu comercial - magazin 44, jud. Brașov, Zona B, având numărul cadastral x, înscris în CF nr. x Brașov, împreună cu dreptul de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților din bloc care prin natura sau destinația lor sunt în folosința comună a tuturor coproprietarilor, respectiv cota de 6/1800 din spațiile comune, precum și cota de 6/1800 din terenul în suprafață de 1.800 mp, cu număr cadastral x, înscris în CF x Brașov; - imobilul situat în mun. Brașov, str. x.A.D. (spațiu cu altă destinație) - magazin 66, jud. Brașov, Zona C, având numărul cadastral x înscris în CF nr. x Brașov, împreună cu dreptul de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților din bloc care prin natura sau destinația lor sunt în folosință comună a tuturor coproprietarilor, respectiv cota de 2482/39400 din spațiile comune, precum și cota de 2482/39400 din terenul în suprafață de 394 mp, cu număr cadastral x, înscris în CF x Brașov. 2. să se dispună restabilirea situației tabulare anterioare privind bunurile vândute, pentru a da posibilitatea reclamantei să îl oblige pe pârâtul B. să predea către reclamantă imobilele sus-menționate, conform deciziei civile nr. 300/Ap. /22.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin respingerea recursului ca nefondat, conform Deciziei nr. 1456/22.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2018; 3. să se dispună rectificarea cărților funciare nr. x, nr. x și nr. x Brașov și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea societății A. cu sediul în jud. Brașov; 4. să se dispună obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea prezentului litigiu. În subsidiar, reclamanta a arătat că formulează acțiune în revendicare împotriva pârâților C. și D. cu privire la imobilele în litigiu.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința civilă nr. 7/S din 19.01.2024 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca neîntemeiată. Reclamanta a fost obligată la plata sumei de 10.000 RON către pârâții C. și D. reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia civilă nr. 1917/Ap din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis excepția lipsei de interes în formularea apelului principal împotriva încheierilor de ședință din 18.09.2023, 13.11.2023 și 11.12.2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, invocată de intimatul pârât B. prin întâmpinare. A respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A.- în faliment prin lichidator judiciar F. împotriva încheierilor de ședință din 18.09.2023, 13.11.2023 și 11.12.2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, ca lipsit de interes. A respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A.- în faliment prin lichidator judiciar F. împotriva sentinței civile nr. 7/S din 19.01.2024 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat. A anulat apelurile incidente declarate de apelanții intimați D., C. și B. împotriva încheierii din 18.09.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca netimbrate. A obligat apelanta reclamantă la plata sumei de 5000 RON către intimatul pârât C. cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. A luat act că intimatul pârât B. va solicita cheltuielile de judecată aferente apelului pe cale separată.

Calea de atac a recursului formulată în cauză 4.1. Recursul principal declarat de recurentul-pârât B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin prezentul recurs pârâtul critică considerentele instanței de apel prin care aceasta reține că acesta ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.03.2021 deoarece ar fi cunoscut soluția din dosarul penal nr. x/2007, precum și desființarea actelor anterioare dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., consideră că acesta este incident deoarece instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 14 din C. civ., art. 249 din C. proc. civ. și la dispozițiile art. 28 din C. pen., respectiv instanța a încălcat principiul rolului activ al judecătorului deoarece a înlăturat o prezumție legală, fără ca reclamanta să facă proba contrară pentru a o răsturna, având la bază o hotărâre penală care nu produce efecte față de pârât. Este, astfel, nelegală reținerea unei prezumții simple în contextul în care însăși instanța face trimitere la un înscris autentic, hotărârea penală, peste care nu este admisibilă proba cu martori. Potrivit art. 28 din C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, per a contrario, hotărârea penală nu produce efecte față de terți, care nu au fost parte în dosarul penal. Pentru toate aceste considerente, apreciază că instanța de apel și-a încălcat rolul activ, deoarece nu se putea substitui reclamatei, care avea atât obligația de a-și proba susținerile, dar și de a răsturna prezumția legală. În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. pen., apreciază că reținerea instanței cu privire la reaua-credință este străină de natura pricinii. Astfel, instanța se rezumă doar la a preciza că pârâtul este de rea-credință deoarece a cunoscut soluția din dosarul penal (2015), fără a lua în calcul situația existentă la data semnării actului atacat, conform principiului tempus regit actum întrucât acesta a câștigat în fond litigiul având ca obiect actul de dobândire a proprietății (dosar x/2018), era divorțat de G. de mai bine de 8 ani, mai mult decât atât, scopul real al vânzării a fost acela că atunci a găsit un cumpărător, spațiile fiind în stare de degradare și necesitând investiții majore pentru a putea fi folosite. În ceea ce privește incidența motivului de recurs de la 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederează faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din C. civ. Astfel, potrivit art. 14 din C. civ., orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, iar buna-credință se prezumă până la proba contrară. Arată că reclamanta nu s-a prezentat la termenele de judecată la care s-au administrat probele și nici nu s-a conformat dispozițiilor instanței, imputând apoi lipsa sa de minima diligență, astfel, în lipsa probațiunii, neadministrată din culpa reclamantei, instanța a înlăturat în mod nelegal prezumția bunei-credințe a recurentului-pârât. Or, noul C. civ. ridică buna-credință la rangul de principiu, care trebuie să stea la baza tuturor raporturilor juridice de drept privat. Toate drepturile trebuie exercitate și toate obligațiile trebuie executate cu bună-credință. Buna-credință se prezumă, ceea ce înseamnă că cel care invocă reaua-credință trebuie să o dovedească. Ar fi inadmisibil să i se pretindă unui subiect de drept, angajat într-un raport juridic civil concret, să-și probeze ab initio buna sa credință. Este ca și cum i s-ar pretinde în raporturile de drept penal să-și probeze nevinovăția, înainte de a avea o dovadă de vinovăție, proba relei-credințe se poate face prin orice mijloc, chiar cu martori sau prezumții. Mai mult decât atât, recurentul arată că este un sunt vânzător de bună-credință, deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat, încheiat în baza unei promisiuni de vânzare-cumpărare anterioare, nu exista niciun element exterior care să conducă la ideea că acesta urmărește un scop ilicit. Aceasta cu atât mai mult cu cât litigiile dintre părți erau demarate cu mult timp înainte de perfectarea contractului, iar A. nu avea notată acțiunea în cartea funciară. 4.2. Calea de atac intitulată "recurs/recurs incident" declarată de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prima critică a recurentei-reclamante constă în faptul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind totodată încălcate și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, prin sentința penală nr. 121/07.08.2015 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul penal nr. x/2007 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 575/A/21.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2007, instanța a dispus restabilirea situației anterioare datei de 29.09.2000 pentru A. și datei de 10.10.2002 pentru S.C. H. S.A. Oradea, sens în care în baza art. 25, art. 397 alin. (3), art. 255 și art. 256 C. proc. pen., a dispus anularea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare prin care au fost înstrăinate toate activele celor două societăți comerciale, inclusiv "contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2001 la BNP I. incluzând anexa nr. 1 la contractul de vânzare cumpăram respectiv actul adițional la acest contract autentificat sub nr. x/08 iulie 2002 la același BNP I.". Ca urmare a acestei soluții, A., prin lichidator a înregistrat pe rolul Judecătoriei Brașov o cerere în constatarea nulității parțiale a Contractului de vânzare cumpărare nr. x/27.11.2001 și a Actului Adițional nr. 2587/08.07.2002, ambele autentificate de notar public I. (în ceea ce privește transferul asupra imobilelor sus-menționate), precum și a tuturor actelor subsecvente de înstrăinare sau grevare cu sarcini, încheiate cu privire la aceste imobile, solicitând, totodată, repunerea părților în situația anterioară și obligarea actualilor proprietari la predarea către A. a acestora. Această acțiune a fost admisă în etapa procesuală a apelului, în dosarul nr. x/2018, când Tribunalul Brașov prin decizia civilă nr. 300/Ap. /22.03.2021 a admis cererea A. în sensul celor arătate mai sus. În condițiile în care Curtea de Apel Brașov a rămas în pronunțare la 08.03.2021 și a pronunțat decizia civilă la 22.03.2021, la 04.03.2021, B., în calitate de vânzător, încheie Contractul de vânzare-cumpărare din 04.03.2021, autentificat de notar public E., cu C. (căsătorit cu D.), în calitate de cumpărător, contractul ce face obiectul prezentei acțiuni și are ca obiect inclusiv Imobilele: spațiu comercial 1, spațiu magazin 44, spațiu magazin 66, cu intenția vădită de a frauda interesele creditorilor A. (ANAF). O nouă apreciere a faptelor făcute de instanța de apel prin decizia contestată, care s-a pronunțat împotriva judecății anterioare, este problematică în ceea ce privește certitudinea juridică, or, în speța sus citată reclamantul a așteptat în mod legitim ca aceleași instanțe să soluționeze rezultatul aceluiași litigiu în sensul unei decizii care are putere de lucru judecat. În consecință, instanța de contencios europeană a constatat că, prin reluarea unui anumit aspect care a fost deja hotărât și care a făcut obiectul unei decizii finale și, în lipsa unui motiv întemeiat, instanțele române au încălcat principiul securității relațiilor juridice. Având în vedere că instanța penală (Tribunalul Bihor și ulterior Curtea de Apel Oradea) a dat o dezlegare definitivă caracterului fraudulos al actelor, cât și ulterior instanța civilă (Tribunalul Brașov) iar dobânditorii ulteriori nu au reușit să facă dovada contrară, nu putem considera că vânzătorul B. a avut un titlul valabil. Deși la data încheierii contractului (04.03.2021), pârâtul B. figura înscris ca proprietar ai imobilelor în cărțile funciare, iar numai la câteva zile de la data vânzării a fost constatată nulitatea titlului acestuia prin decizia civilă nr. 300/Ap/22.03.2021 a Curții de Apel Brașov, nu înseamnă că la acea dată B. avea un titlu valabil. Retroactivitatea efectelor nulității înseamnă că deși figura (aparent) ca proprietar, în realitate B. nu avea un titlu valabil atât ca efect al hotărârii penale anterioare (existente în acel moment), cât și ca urmare a hotărârii civile ulterioare, cu efecte retroactive. În mod eronat la fila x din decizia recurată, curtea de apel reține că "împrejurarea că vânzătorul se putea aștepta, prin prisma istoricului litigiilor privind proprietatea bunurilor, la o soluție de desființare a titlului său, chiar dacă soluția primei instanțe îi era favorabilă, nu infirmă concluzia tribunalului că la momentul tranzacției pârâtul deținea calitatea cerută de lege pentru a transmite bunurile unor terți". Împrejurarea că B. avea cunoștință că este posibil să se constate nulitatea titlului său (cu alte cuvine să constate o sancțiune civilă ale cărei cauze erau anterioare actului de vânzare către intimații pârâți) nu face decât să aducă o cauză ilicită la încheierea actului. Pe de altă parte, contrar reținerilor instanței de apel și de fond, B. nu avea la data tranzacției un titlu valabil indiferent de înscrierile publice. Încălcarea regulilor de procedură criticate de recurenta-reclamantă se referă la nesocotirea principilor fundamentale ale procesului civil - dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și rolul judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.). În acest sens, instanța de apel a refuzat recurentei-reclamante să admită proba cu interogatoriul intimaților-pârâți J., deși în decizie i se reproșează acesteia că nu a răsturnat buna lor credință la dobândirea imobilelor, precum și faptul că în cadrul probei cu înscrisuri, instanța nu a pus în vedere acestora să depună dovezile de achitare a prețului contractului. Recurenta-reclamantă învederează că deși a arătat că un alt indiciu al relei credințe a pârâților îl constituie modalitatea de plată a avansului din preț, prin intermediul fișelor de depunere numerar, cu consecința rostogolirii unei sume mici prin depunere, retragere și redepunerea aceleiași valori unice - instanța de apel a refuzat să administreze probele solicitate. Întâmpinarea formulată de B. în apel are la anexa 2 documente emise de K. privind depunerea de numerar din partea lui C. însă afirmă că nu i s-a comunicat niciun extras bancar al vânzătorului B. pentru contul vizat - x în întreaga perioadă vizată. Referirea de către Curtea de Apel la acest înscris pretins atașat întâmpinării (nu i-a fost comunicat și nu este anexă nici în dosarul electronic la întâmpinare), aspect care încălcă principiul contradictorialității. O altă critică formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. vizează motivarea incompletă a deciziei atacate în sensul că instanța de apel nu a răspuns criticilor acesteia privind efectele deciziei penale, asupra puterii de lucru judecat, precum și asupra incidenței jurisprudenței CEDO invocate în cauză. Astfel, deși reține formal că jurisprudența CEDO, prin care se tratează implicațiile autorității de lucru judecat (în realitate puterii de lucru judecat), invocată de apelanta reclamantă apare așadar ca nerelevantă - practic curtea de apel nu motivează respingerea acestui motiv de apel. În acest sens, curtea de apel reține: "Chiar dacă problematica de drept este similară litigiilor anterioare, Curtea reține că nu se verifică identitatea de părți iar dosarul de față cuprinde circumstanțe factuale diferite de cele anterioare, izvorâte dintr-un act juridic diferit de cele din dosarul penal ori dosarul nr. x/2018" - or identitatea de părți ar fi avut relevanță doar în contextul unei posibile autorități de lucru judecat. Or, recurenta-reclamantă arată că ceea ce a invocat nu a fost autoritatea de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat atât a hotărârilor din dosarul penal cât și a celor din dosarul nr. x/2018, elemente asupra cărora nu există o motivare din partea instanței de apel. Reaua sau buna - credință a subdobânditorilor, a fost evaluată sumar și fără administrarea probelor propuse de către recurenta-reclamantă, ceea ce prezintă o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil. De asemenea, instanța de apel nu a motivat nici respingerea criticilor reclamantei cu privire la anumite clauze din contractul dobânditorului de bună-credință, respectiv faptul că transferul de proprietate a operat la plata unui avans modic, fără niciun fel de ipotecă a vânzătorului, prețul tranzacției este sub valoarea de piață și că au existat plăți mici în numerar și fragmentate.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea și cererea de recurs/recurs incident formulate, recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar F. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul B., ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât B. a invocat pe cale principală, excepția nulității recursului incident, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând solicitarea recurentului-pârât B., de renunțare la judecata recursului declarat împotriva deciziei nr. 1917/Ap din 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, Înalta Curte constată următoarele: Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi. Prin urmare, renunțarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la soluționarea unei cauze, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privința acesteia. Renunțarea poate viza și judecarea unei căi de atac, prin achiesarea părții ce a exercitat calea de atac la hotărârea atacată. Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. ". În speță, la data de 21 iulie 2025, recurentul-pârât a depus o cerere prin care a solicitat ca instanța de recurs să ia "act de renunțarea subsemnatului la dreptul de a formula recurs ", anexând în acest sens o declarație notarială autentificată sub nr. x din data de 23 iunie 2025 de către Notar Public L., având următorul conținut: "subsemnatul în calitate de recurent în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție înțeleg să renunț la dreptul de a formula recurs împotriva deciziei civile nr. 1917/2024 din data de 11.12.2024 a Curții de Apel Brașov (...)", aflată la dosar. În plus, în ședința publică din data de 2 decembrie 2025, recurentul-pârât, prin avocat, având cuvântul pe această cerere a menționat că își susține poziția de renunțare la dreptul de a formula recurs, aceasta reprezentând practic o retragere a căii de atac formulate în cauză și nu o renunțare la judecată, întemeiată pe art. 463 alin. (1) C. proc. civ. Analizând cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată de recurentul- pârât B., constată Înalta Curte că, față de solicitarea părții astfel cum a fost precizată prin apărătorul ales, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 463 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre." Deliberând asupra cererii de renunțare anterior menționate, din perspectiva dispozițiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte reține aplicarea în cauză inclusiv a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și (3) C. proc. civ., cu privire la dreptul de dispoziție al părților, dispoziții în conformitate cu care obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate oricând renunța la judecată, în condițiile legii. Instanța de control judiciar are în vedere deopotrivă și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., republicat, care prevăd că: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". În cauză, Înalta Curte constată că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata căii de atac, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului-pârât, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ. Prin urmare, întrucât în speță recurentul-pârât a renunțat la judecata recursului, iar renunțarea este un act de dispoziție unilateral și irevocabil, dând eficientă principiului disponibilității părților specific procesului civil, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ. va lua act de renunțarea la judecarea recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1917/Ap din 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. II.2. Examinând calea de atac formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar, în raport de aspectele menționate în cererea depusă la 9 mai 2025, Înalta Curte constată următoarele: În cauză, la data de 9 mai 2025, recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator a formulat o cerere comună intitulată " întâmpinare, recurs/recurs incident", iar decizia nr. 1917/Ap din 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă i-a fost comunicată acesteia la data de 3 februarie 2025, conform dovezii aflate la dosarul de recurs. Potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ. " Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar potrivit art. 186 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: " (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac." Întrucât, în cauză, termenul de declarare a recursului, pe cale principală, s-a împlinit în data de 6 martie 2025, iar cererea comună depusă de recurenta-reclamantă intitulată " întâmpinare, recurs/recurs incident" a fost trimisă instanței la data de 9 mai 2025, conform ștampilei oficiului poștal aflat la dosarul de recurs, în raport de prevederile legale mai sus citate, se constată că recursului astfel declarat, dacă ar fi tratat ca recurs principal i s-ar opune cu prioritate aspectul formulării sale cu depășirea termenului legal de exercitare. Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii recurentei din exercitarea dreptului de a solicita formula recurs principal împotriva deciziei nr. 1917/Ap din data de 11.12.2024, sancțiune reglementată prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate." Pe de altă parte, în cauză nu s-a formulat cerere de repunere în termenul de formulare a recursului principal, în conformitate cu dispozițiile art. 186 alin. (2) C. proc. civ., și nici nu s-au invocat și probat împrejurări care să determine întreruperea sau suspendarea termenului, în condițiile art. 184 alin. (3) și (4) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte reține sancțiunea decăderii recurentei-reclamante A. S.A. din dreptul de a formula recurs pe cale principală, și, în consecință, va considera recursul formulat de această parte ca fiind unul incident, astfel cum a și fost intitulat și va fi tratat din punct de vedere al normelor legale incidente în această materie. Astfel, potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile." Art. 472 alin. (1) din același act normativ prevede că, "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe"; iar potrivit alin. (2) "Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." . Înalta Curte, dând eficiență acestor prevederi legale, precum și manifestării de voință a recurentului-pârât B. asupra cererii sale de renunțare, va lua act de renunțarea acestuia din urmă la judecata recursului principal declarat împotriva deciziei nr. 1917/Ap din 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și va constata, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. prin lichidator, împotriva aceleiași decizii.