ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1442/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data 25.10.2023 în dosar nr. x/2023 al Tribunalului Satu Mare, reclamanta A., prin avocat, în contradictoriu cu pârâtul B., medic stomatolog, titular al B. din Satu Mare, a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani:

- 100.000 (una sută mii) euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial (moral) cauzat prin actele medicale efectuate defectuos (lucrări de inserare a implanturilor dentare) în cadrul C. în perioada decembrie 2018- noiembrie 2019, cu dobânda legală penalizatoare de la 18.12.2019 și până la plata efectivă a acestei sume, cu actualizarea debitelor principale și deopotrivă a dobânzii legale cu rata inflației de la data 04.11.2019 și până la plata efectivă a respectivelor sume și

- 14.540 euro (paisprezece mii cinci sute patruzeci) euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin același acte medicale defectuoase menționate anterior, cu dobânda legală penalizatoare de la 18.12.2019 și până la plata efectivă a acestei sume, cu actualizarea debitelor principale și deopotrivă a dobânzii legale cu rata inflației de la data de 18.12.2019 și până la plata efectivă a respectivei sume,

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 653 alin. (2) și (3), art. 655 alin. (2) din Legea 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătății, în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite, art. 1357 C. civ. și celelalte texte de lege evocate în cuprinsul cererii.

Pârâtul B. a depus, o dată cu întâmpinarea formulată, o cerere de chemare în garanție a D., solicitând admiterea cererii și, pe cale de consecință în măsura în care se va admite cererea de chemare în judecată, instanța să dispună obligarea chematului în garanție la plata sumelor stabilite prin hotărârea pronunțată cu titlu de daune materiale și daune morale, în limitele stabilite prin contractul de asigurare.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 31/D din data de 08 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a respins excepția netimbrării cererii de chemare în garanție invocată de instanța de judecată, din oficiu.

A fost încuviințată în principiu cererea de chemare în garanție a intervenientei D. S.A.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material al cererii principale invocată prin întâmpinare de pârâtul B..

A fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și cu chemata în garanție D. S.A., ca prescrisă.

A fost obligată reclamanta A. să plătească pârâtului B. suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

I.3. Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1181/2024-A din 30 octombrie 2024 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. în contradictoriu cu intimatul - pârât B., și cu intimata - chemata în garanție D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 31/D din data de 08 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

A obligat apelanta la plata către intimatul B. a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1181/2024-A din data de 30 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 ianuarie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 15 ianuarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, ce a fost achitată conform chitanței de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, recurenta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii Curții de Apel și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță.

După expunerea succintă a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, printr-o primă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare viciată, inexactă și insuficientă, având totodată și motive străine de natura cauzei dedusă judecății.

În hotărârea atacată nu se regăsesc considerentele care să permită a se constata analiza tuturor criticilor ce se regăsesc în cererea de apel cu a cărei judecată a fost învestită instanța de apel, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că în esență, Curtea a reținut aproape ad litteram susținerile medicului pârât formulate prin întâmpinare și s-a rezumat a constata că acțiunea civilă este prescrisă, întrucât reclamanta a cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă de producerea acestuia la data de 18.11.2019, când au fost efectuate ultimele lucrări stomatologice de către pârât, și cel mai târziu la data de 30.06.2020, când reclamanta a înregistrat plângerea la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare. Instanța de apel a reținut că prezentarea recurentei în perioada 2020 - 2023 la o serie de alți medici stomatologi care au realizat anumite lucrări stomatologice nu poate să conducă la concluzia că aceasta a cunoscut doar în cursul anului 2023 atât prejudiciul cât și persoana responsabilă de producerea acestuia.

Raportat la considerentele reținute de instanța de apel, recurenta a precizat că hotărârea recurată nu răspunde motivat tuturor mijloacelor de apărare invocate în combaterea excepției prescripției întrucât aceasta a arătat că prejudiciile s-au produs în timp, datorită inserării greșite a implanturilor dentare de către medicul pârât, fapt pentru care cu ocazia consultului din data de 07.06.2023 medicul primar chirurgie maxilo-facială E. a putut să constate că lucrările efectuate în perioada 2018 - 2019 de pârât nu au fost corect executate, în special cele de pe mandibulă. Totodată, conform documentele justificative depuse la dosarul cauzei în perioada 2020 - 2023 au fost executate lucrări stomatologice pentru remedierea complicațiilor survenite ca urmare a actului medical prestat de medicul pârât B..

În acest context juridic, esențial de stabilit și indisolubil legat de obiectul dedus judecății, este natura categoriei prejudiciilor produse recurentei prin actele medicale greșit efectuate de către medicul pârât, iar prin prisma documentelor atașate cererii introductive se poate constata că prejudiciile sunt succesive, respectiv se produc continuu, pe o perioadă îndelungată de timp.

A mai arătat recurenta faptul că instanța de apel nu a înțeles să facă trimitere la aceste prejudicii succesive și să argumenteze contrar opiniei exprimate de recurentă, fiind mai facil să înlăture acest mijloc de apărare, convinsă că termenul de prescripție a început să curgă "cel mai devreme noiembrie 2019" și "cel mai târziu iunie 2020".

În opinia recurentei, singura explicație este aceea că instanța de apel a realizat o confuzie între ultima intervenție efectuată acesteia (ce a fost apreciată de instanță ca fiind momentul de la care curge termenul de prescripție) și prejudiciu, mai exact natura categoriei prejudiciilor pricinuite având caracter de continuitate.

În ceea ce privește considerentele reținute de instanța de apel referitoare la situația unui accident rutier în cazul căruia termenul de prescripție pentru repararea prejudiciului curge de la data accidentului, chiar dacă la acel moment nu se poate cunoaște cuantumul al despăgubirilor, recurenta a susținut că această asociere este lipsită de un raționament juridic apt să conducă la soluția pronunțată în cauză, și reprezintă o motivare străină de natura cauzei.

Prin această ipoteză, instanța de apel și-a întărit rezoluția exprimată prin hotărârea recurată, pe care a construit-o în jurul ideii că termenul de prescripție în cauză nu poate să curgă decât de la data ultimei intervenției efectuate de medicul pârât, respectiv 18.11.2019.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că în virtutea art. 22 C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea legii de drept substanțial (material), respectiv textelor de lege prevăzute de art. 688 din Legea nr. 95/2006 și art. 2528 alin. (1) C. civ., corespunzătoare situației de fapt, li s-au dat de către instanța de apel o interpretare greșită.

Pentru a hotărî că acțiunea civilă formulată în prezenta cauză este prescrisă, Curtea de Apel a arătat că din analiza stării de fapt rezultă că ultima intervenție efectuată de medicul pârât în data de 18.11.2019 reprezintă momentul de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, iar faptul că recurenta a introdus în data de 30.06.2020 plângere la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare întărește ideea că cel mai târziu la acel moment a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea sa, susținând ipoteza accidentului rutier în care termenul de prescripție pentru repararea prejudiciului curge de la data accidentului, chiar dacă la acel moment nu se poate cunoaște cuantumul exact al despăgubirilor.

Prin cererea de apel, recurenta a învederat instanței de control judiciar că interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 și art. 2528 alin. (1) C. civ. implică un raport dintre legea specială și legea generală, care că legea specială derogă de la legea generală, iar aceasta din urmă nu poate deroga de la prima, dar acolo unde legea specială nu prevede se completează cu legea generală.

În acest sens, recurenta a arătat că dispozițiile legii speciale vizează doar termenul de prescripție și raportarea lui la producerea prejudiciului (fără a lega începerea prescripției și de cunoașterea prejudiciului și a persoanei responsabile), nu se poate că legiuitorul nu ar fi dorit acest lucru, ci suntem în prezența unei omisiuni care se completează cu legea generală.

Prin urmare, în opinia recurentei, termenul de prescripție de 3 ani curge de la momentul producerii prejudiciilor și al luării la cunoștință despre acestea, respectiv de la data consultului din 07.06.2023 efectuat de medicul E. care a putut să constate că lucrările efectuate în perioada 2018 - 2019 de către medicul pârât B. nu au fost corect executate, în special cele de pe mandibulă.

Recurenta a invocat un prejudiciu succesiv, ca urmare a caracterului evolutiv al resorbției osoase verticale și retracției gingivale pentru cinci dintre implanturile inserate în os în poziție greșită de către medicul pârât, ale cărei consecințe se produc continuu.

În ce privește prejudiciul, recurenta a invocat că acesta are un caracter complex și nu poate fi legat doar de momentul ultimei intervenții efectuate de medicul pârât (18.11.2019) sau de momentul formulării plângerii la Colegiul Medicilor Stomatologi din Satu Mare (30.06.2020).

Cele două date au fost apreciate de instanța de apel ca fiind momentele de început ale cursului prescripției dreptului material la acțiune, fără a lua în considerare că prejudiciul suferit este unul succesiv, întrucât nu recurenta nu a avut cunoștință de întinderea prejudiciului decât cu ocazia numeroaselor tratamente medicale și intervenții chirurgicale efectuate ulterior intervenției din 18.11.2019.

În susținerea acestor argumente, recurenta a menționat și faptul că nu a avut posibilitatea de a cunoaște, la data ultimei intervenții efectuate de medicul pârât (18.11.2019) care va fi întinderea prejudiciului, ci ulterior, în timp, în funcție de evoluția sa după parcurgerea tratamentelor medicale ce s-au impus a fi efectuate, reacția recurentei la aceste tratamente medicale, nevoile sale materiale și consecințele pe plan moral.

Instanța de apel a efectuat o aplicare greșită a dispozițiilor înscrise în art. 2528 alin. (1) C. civ., întrucât s-a limitat a constata că din starea de fapt prezentată în cuprinsul acțiunii civile rezultă că data ultimei intervenții efectuate de către medicul pârât (18.11.2019) reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Contrar aprecierilor instanței de apel, întrucât nu a avut în vedere natura categoriei prejudiciilor reclamate având caracter de continuitate, în opinia recurentei, s-a făcut o confuzie între ultima intervenție efectuată de pârât și prejudiciu, pronunțându-se o soluție contrară dispozițiilor legale.

Concluzionând, recurenta a arătat că, întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, este necesar ca, în rejudecare, instanța de apel să întreprindă verificările necesare și să administreze, probatorii suplimentare pentru ca, în cursul judecătorești, să poată fi corelate faptele imputate medicului pârât cu acțiunile întreprinse de recurentă în vederea reparării pagubei, aspecte care se circumscriu unor elemente de fapt necesare lămuririi chestiunilor de drept invocate în cauză desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26.03.2025, pârâtul B. a solicitat anularea recursului formulat în cauză întrucât deși este întemeiat pe cazurile de casare prevăzute art. 488 pct. 6 si 8 din C. proc. civ. apreciază că motivele invocate nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor legale evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind modul în care a fost soluționată cererea de apel depusă de reclamantă, recurenta făcând trimitere la elemente de fapt ale cauzei și de interpretare a probelor de la dosarul cauzei.

Referitor la criticile recurentei întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul a solicitat respingerea acestora întrucât hotărârea recurată este, în opinia sa, pe deplin motivată cu privire la excepția invocată și este foarte clar raționamentul judecătorilor în adoptarea soluției pronunțate în cauză.

Faptul ca în analiza excepției prescripției și explicitarea deciziei luate în urma acestei analize, judecătorii din apel fac o analogie cu situația prejudiciului creat in urma unui accident auto, nu înseamnă că motivarea instanței de apel este străină de pricina, ci dimpotrivă susține argumentația logico juridică a completului de apel.

În combaterea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susținut că ultima intervenție a fost efectuată reclamantei în data de 18.11.2019 iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24.10.2023, astfel că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 18.11.2022 cu mult timp înainte de a se introduce cererea de chemare în judecată.

În acest sens, intimatul-pârât a învederat și faptul că recurenta în anul 2020, a formulat împotriva sa plângerea nr. 202/30.06.2020 la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare prin care s-au invocat aceleași acte de conduită medicală neconforme indicate în cererea ce face obiectul prezentului dosar. Prin urmare cel mai târziu la acea data (30.06.2020) s-a cunoscut atât persoana vinovată, în opinia reclamantei, de producere a prejudiciului cât și prejudiciul. Sau deja atunci se putea obiectiv cunoaște acest prejudiciu. Cererea de chemare în judecată s-a înregistrat la data de 24.10.2023, mult peste acest termen.

Consultarea contra cost a reclamantei, în privat, la peste 5 ani de la tratamentele aplicate, nu poate duce la concluzia că doar atunci s-a cunoscut întinderea efectivă a prejudiciului.

Pentru toate aceste motive, intimatul a solicitat admiterea excepției nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea sa ca nefondat.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantă din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului-pârât că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei privind nemotivarea hotărârii recurate precum și existența motivelor străine în cuprinsul acestora se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în timp ce susținerile referitoare la aplicare greșită a dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 și art. 2528 alin. (1) C. civ. pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepția nulității urmează a fi respinsă.

Motivul de recurs prin care recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată nu este motivată, deoarece nu sunt prezentate motivele pentru care apelul său a fost respins și conține motive străine de natura cauzei, este nefondat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că aceasta conține argumentele pentru care instanța a considerat că apelul declarat de recurentă nu este întemeiat.

Prin apelul formulat în cauză, recurenta a susținut că termenul de prescripție de 3 ani nu curge de la momentul finalizării actului medical realizat de medicul pârât sau de la momentul încheierii raporturilor de prestări servicii (precum a reținut instanța de fond), ci de la momentul producerii prejudiciilor și al luării la cunoștință despre acestea, respectiv de la data consultului din 07.06.2023 efectuat de medicul primar chirurgie maxilo-facilă E., aceasta întrucât prejudiciile s-au produs în timp, datorită inserării greșite a implanturilor dentare de medicul pârât.

Prin recursul formulat în cauză, recurenta a invocat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor apărărilor formulate în vederea respingerii excepției prescripției invocate de către intimat, respectiv a susținerilor potrivit cărora prejudiciile provocate se produc continuu, pe o perioadă îndelungată de timp, fiind succesive.

Din analiza hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a răspuns acestor critici prin intermediul unor considerente comune prin care a reținut, din situația de fapt stabilită în cauză, că apelanta a avut cunoștință că există un prejudiciu, pe care l-a apreciat că rezultă din activitatea medicului pârât, încă de la primele lucrări, în anul 2018. Totuși, având în vedere caracterul de continuitate al acestor lucrări, îndepărtarea unor implanturi, inserarea altora, instanța de apel a reținut că se poate aprecia că termenul de prescripție a început să curgă la data ultimelor lucrări stomatologice efectuate de intimat apelantei, respectiv 18.11.2019. În susținerea acestei concluzii, instanța de apel a avut în vedere și plângerea înregistrată la Colegiul medicilor la 30.06.2020, la acel moment apelanta cunoscând că i s-ar fi produs o pagubă și pe cel care ar fi produs-o, putând astfel acționa în consecință.

Prin urmare, instanța de apel a stabilit momentul de la care recurenta, cel mai târziu, ar fi putut cunoaște producerea prejudiciului și a persoanei care l-a produs, neavând relevanță faptul că aceasta nu cunoștea întinderea exactă a acestuia. Raportat la aceste aspecte, considerentele hotărârii curții de apel sunt clare și concise, examinând succint motivele de apel și punctând argumentele pentru care instanța a concluzionat că sentința tribunalului este temeinică și legală.

Din această perspectivă, Înalta Curte, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii atacate de reclamantă, prin raportare la faptele imputate intimatului în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând criticile deduse judecății căii ordinare de atac în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probator administrat în cauză.

Cum cerințele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune, astfel încât potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulțumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susținerile invocate de recurenta-reclamantă, hotărârea nu este susceptibilă de reformare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din moment ce cuprinde considerentele esențiale pentru care a fost adoptată soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă.

Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, și, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susținerile și apărările formulate de părți.

Jurisprudența CEDO a statuat că noțiunea de proces echitabil necesită ca o instanță internă care a motivat succint decizia pronunțată, să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (cauza Helle c. Finlandei, Albert c. României), însă, deși art. 6 pct. 1 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauza Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Nefondate sunt și criticile referitoare la existența în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive străine de natura cauzei.

Astfel cum a susținut și intimatul prin întâmpinarea formulată în cauză, faptul că instanța de apel a utilizat o analogie cu situația prejudiciului creat în urma unui accident rutier aceasta nu echivalează cu reținerea unor motive străine de natura cauzei ci ipoteza a fost reținută de instanța de apel cu titlu exemplificativ în scopul de a susține soluția pronunțată în cauză și nu a constituit un motiv care a stat la baza pronunțării soluției în cauză.

Prin urmare ipoteza reținută de instanța de apel nu a deturnat argumentația instanței de apel de la faptele și normele de drept incidente în cauză, analogia fiind folosită în scopul de a clarifica soluția pronunțată în cauză.

Față de aceste considerente, nu se poate reține că decizia din apel a fost pronunțată pe baza unor considerente care nu sunt aplicabile speței, în contextul în care instanța de apel a stabilit momentul de început al termenului de prescripție ținând cont de circumstanțele esențiale și datele particulare ale speței, așa cum au rezultat din probele administrate în cauză, motiv pentru care nu este incident motivul de casare invocat de către recurentă, din perspectiva existenței unor motive străine în cuprinsul hotărârii recurate.

Printr-o altă serie de critici, recurenta a invocat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în speță, susținând faptul că, în cauză termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul producerii prejudiciilor și a luării la cunoștință despre acestea, respectiv la data consultului din 07 iunie 2023 efectuat de medicul E. care a putut să constate că lucrările efectuate în perioada 2018-2019 de către medicul pârât B. nu au fost corect executate.

În acest context, a susținut recurenta că prejudiciul provocat a fost unul succesiv, cu caracter complex motiv pentru care în mod greșit instanța de apel s-a limitat a consta, din starea de fapt prezentată de către recurentă în cuprinsul acțiunii civile rezultă că data ultimei intervenții efectuate de către medicul pârât 18.11.2019 reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Susținerile, ce urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Din analiza situației de fapt reținută de instanțele de fond și care nu poate fi reevaluată în calea extraordinară a recursului, rezultă că recurenta a beneficiat de serviciile medicale stomatologice prestate de intimatul-pârât în perioada noiembrie 2018- noiembrie 2019, ultimele implanturi efectuate de pârât fiind realizate la data de 18 noiembrie 2019. După doar câteva zile de la inserarea primelor implanturi, apelanta a început să aibă dureri, apoi o serie de complicații, continuând însă să se prezinte la medicul pârât pentru continuarea lucrărilor. La data de 18.11.2019 i-au fost inserate ultimele 3 implanturi dentare, iar la scurt timp după, pârâtul a constatat că 4 implanturi sunt mobile, motiv pentru care le-a îndepărtat din cavitatea bucală.

La data de 30.06.2020, apelanta a înregistrat la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare plângerea nr. 202 împotriva intimatului pârât, urmată de contestație la Colegiului Medicilor Stomatologi din România.

Faptele ilicite imputate pârâtului sunt executarea necorespunzătoare a lucrărilor de inserare a implanturilor dentare pe arcada superioară în anul 2018 și a celor de inserare a implanturilor pe arcada inferioară în anul 2019.

Prin raportare la situația de fapt stabilită în mod suveran de către instanțele de fond, Curtea constată că în mod corect instanța de apel a stabilit că recurenta-reclamantă a avut cunoștință că există un prejudiciu, pe care l-a apreciat că rezultă din activitatea medicului pârât, încă de la primele lucrări, în anul 2018. Totuși, având în vedere caracterul de continuitate al acestor lucrări, îndepărtarea unor implanturi, inserarea altora, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție se poate aprecia că a început să curgă la data ultimelor lucrări stomatologice efectuate de intimat recurentei, respectiv data de 18.11.2019.

Prescripția, ca instituție juridică, sancționează pasivitatea imputabilă a titularului dreptului la acțiune, care neglijează să acționeze, deși deține ori în mod rezonabil poate să dețină datele necesare pentru a-și exercita dreptul la acțiune. În materie delictuală, aceste date sunt expres circumstanțiate de normele generale în materie, fiind vorba despre făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv de paguba produsă.

Dimpotrivă, prescripția nu poate fi opusă celui care nu se află în măsură să acționeze (contra non valentem agere non currit prescriptio).

Potrivit art. 688 din Legea 95/2006 " Actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni." Acest text de lege are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun în materie.

Răspunderea civilă pentru malpraxis este caracterizată prin condiții specifice, dispoziția legală anterior citată este o normă specială care derogă de la dispozițiile dreptului comun. Deși termenul general de prescripție prevăzut de C. civ. este unul de 3 ani, termenul prevăzut de art. 688 din Legea 95/2006 este unul special a cărei aplicare are întâietate. În esență, efectele juridice derogatorii pe care le produce sunt cele referitoare la momentul de început al termenului de prescripție.

Din compararea terminologiilor folosite, sub aspectul momentului de început a termenului, rezultă că potrivit art. 688 din Legea 95/2006 termenul de prescripție curge "de la producerea prejudiciului", pe când potrivit art. 2523 C. civ. acesta începe să curgă de la data când "titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Articolul 2523 C. civ. instituie regula generală în privința cursului prescripției și stipulează că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", instituind astfel două momente în funcție de care trebuie apreciat începutul termenului prescripției dreptului material la acțiune, momentul subiectiv și cel obiectiv, prescripția urmând să curgă cel mai târziu din momentul în care împrejurările cauzei permit cunoașterea elementelor care fundamentează nașterea dreptului la acțiune.

În materie delictuală, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportul juridic dedus judecății este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea pârâtului în raport cu fapte caracterizate, circumscrise malpraxisului medical.

Înalta Curte reține, totodată, că potrivit art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

După cum rezultă din jurisprudența îndelungată și consolidată a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție poate fi supus unor ingerințe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporționale cu scopul urmărit și nu aduc atingere dreptului în însăși substanța sa.

Așadar, reglementarea unor termene de prescripție urmărește scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacțiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deși acesta este în măsură să acționeze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.

Înalta Curte reține că textul legii speciale nu poate fi disociat întrutotul de condiția cunoașterii elementelor esențiale ale dreptului la acțiune, respectiv cunoașterea pagubei și a celui care ar putea răspunde de ea. Astfel, în măsura în care titularul dreptului la acțiune nu ar fi în măsură să cunoască fapta ilicită și persoana răspunzătoare în termenul de 3 ani de la data producerii prejudiciului, de exemplu în condițiile unei cauzalități foarte complexe (cum ar fi tratamentele succesive aplicate în diferite unități medicale ori evoluția științei și practicii în domeniu), sancționarea sa prin respingerea acțiunii ca prescrisă ar fi de natură a constitui o ingerință excesivă în dreptul de acces la justiție, în sensul art. 6 par. 1 din Convenție.

De vreme ce dreptul de acces la instanță este supus prin natura sa unei reglementări menite să asigure buna administrare a justiției, reglementările care privesc termenele în care poate fi sesizată instanța judecătorească constituie ingerințe justificate, care urmăresc un scop legitim (certitudinea juridică și sancționarea pasivității îndelungate a titularului dreptului subiectiv încălcat ori contestat). Este însă necesar ca ingerința să fie proporțională cu interesul urmărit și să nu atingă dreptul de acces la instanță, în chiar substanța sa.

Or, instanțele sunt datoare să interpreteze normele de drept național într-o manieră conformă cu dispozițiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în tratatele la care România este parte (art. 20 alin. (1) din Constituție). Ar încălca așadar regulile de drept, interpretate în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de acces la justiție, o soluție de admitere a excepției prescripției pentru unicul motiv că, în acord cu legea specială, au trecut mai mult de 3 ani de la data producerii prejudiciului, în măsura în care victima, acționând cu o diligență adecvată circumstanțelor concrete ale cauzei, nu putea cunoaște în mod rezonabil cauzalitatea, respectiv fapta ilicită (tratamentul neadecvat).

În speță, se constată însă că inclusiv în coordonatele arătate, aplicarea dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 s-a realizat în mod corect în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, constatate de instanțele de fond, nefiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauza de față, având în vedere particularitățile situației de fapt stabilită de instanțele de fond, se reține faptul că recurenta-reclamantă avea posibilitatea obiectivă de a cunoaște caracterul ilicit al faptei cel târziu la data ultimei intervenții stomatologice efectuată de către medicul pârât în contextul în care anterior prezentului dosar a solicitat angajarea răspunderii disciplinare a acestuia prin plângerea adresată Colegiului Medicilor Dentiști din Satu Mare înregistrată sub nr. x/30.06.2020 aflată la dosarul de fond, prin care recurenta a reclamat atât comportamentul necorespunzător al acestuia cât și intervențiile stomatologice pe care le-a considerat ca fiind defectuoase. Astfel, în cuprinsul plângerii recurenta a invocat existența unor erori săvârșite de pârât în efectuarea actelor medicale care au avut consecințe negative asupra stării sale de sănătate, aceasta solicitând totodată ca intimatul pârât să suporte cheltuielile efectuate pentru finalizarea lucrării dentare atât superioare cât și inferioare, a analizelor efectuate și pentru trauma pe care recurenta-reclamantă ar fi suferit-o.

Astfel cum rezultă din cele ce preced, încă din anul 2020, recurenta reclamantă a avut reprezentarea posibilei cauzalități dintre intervențiile stomatologice efectuate în perioada noiembrie 2018-2019 și a eventualului prejudiciului suferit în urma acestora, motiv pentru care nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căruia abia la data de 07.06.2023 a luat la cunoștință de producerea prejudiciului atunci când a fost consultată de medicul E. care a constatat că lucrările efectuate de medicul pârât nu au fost corect executate.

Totodată, din susținerile recurentei rezultă că aceasta a mai apelat și la alți medici stomatologi și chirurgi maxilo-faciali în perioada 2020 - 2023 care au efectuat mai multe lucrări stomatologice motiv pentru care nu se poate reține că abia la data de 07.06.2023 recurenta a putut cunoaște, în mod obiectiv producerea prejudiciului, în contextul în care a fost consultată și tratată anterior acestei date de alți medici stomatologi.

Atitudinea pasivă a recurentei nu o îndreptățește să se prevaleze de incidența unui alt moment subiectiv în determinarea începutului termenului prescripției (respectiv, data la care a fost consultată de mediul dentist E.) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenta că a cunoscut toate elementele care ar fi îndreptățit-o să acționeze.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la prejudiciul succesiv și complex care nu ar putea fi legat doar de momentul ultimei intervenții efectuate de intimatul-pârât din data de 18.11.2019 întrucât consecințele negative continuă să se producă.

Cum prejudiciul este generat succesiv de fiecare intervenție/act medical presupus a fi efectuat defectuos de către intimatul-pârât acesta subzistă până la momentul epuizării faptei ilicite, acesta fiind data de la care, cel mai târziu, poate fi pretinsă repararea acestui tip de prejudiciu.

Or, instanțele de fond nu au avut în vedere la stabilirea momentului obiectiv data fiecărei intervenții prestate de intimatul-pârât ci a avut în vedere ultima intervenție efectuată de acesta care era în măsură să producă ultimul prejudiciu recurentei-reclamante. Astfel, ulterior intervenției din data de 18 noiembrie 2019 intimatul-pârât nu a mai prestat niciun serviciu recurentei reclamante pentru a se putea considera că au existat și alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii recurentei, astfel că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, fapta ilicită se epuizase. Pe cale de consecință, instanța de apel a avut în vedere caracterul de continuitate al lucrărilor prestate, respectiv îndepărtarea unor implanturi, inserarea altora, motiv pentru care a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la data ultimelor lucrări stomatologice efectuate de intimat apelantei, respectiv 18.11.2019. Totodată, instanța de apel s-a raportat inclusiv și la momentul depunerii plângerii împotriva intimatului-pârât din data de 30.06.2020, față de care acțiunea se prezintă ca fiind prescrisă, în contextul în care a fost înregistrată, la data 24.10.2023 ulterior împlinirii termenului de prescripție de trei ani.

Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noțiunile de "pagubă" și "întinderea ei" nu se suprapun, cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat dar și cu cele ale prevederilor art. 688 din Legea 95/2006 potrivit cărora termenul de prescripție curge "de la producerea prejudiciului". Astfel, prescripția, prin prisma prevederilor legii speciale va începe să curgă de la momentul la care persoana vătămată poate acționa, respectiv de la data cunoașterii producerii prejudiciului.

Nu în ultimul rând, atunci când opțiunea legiuitorului, în materie de prescripție extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripției să se raporteze la cunoașterea de către titularul acțiunii a întinderii pagubei, a menționat, în mod expres, acest moment, de exemplu art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin urmare, nu pot fi avute în vedere susținerile recurentei conform cărora instanța de apel ar fi făcut o confuzie între ultima intervenție stomatologică efectuată recurentei și prejudiciu, întrucât pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nu este relevantă cunoașterea cuantumului/întinderii prejudiciului, fiind important momentul în care titularul acțiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de faptul că ar fi fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv reprezentat de consultația medicului stomatolog E.. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurenta reclamantă nu a avut în vedere faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe și a reținut că, prin raportare atât la termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 688 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cât și prin raportare la momentul la care apelanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde pentru ea și anume, cel mai devreme noiembrie 2019 și cel mai târziu iunie 2020, momente în raport cu care acțiunea se prezintă ca fiind prescrisă, dată fiind data înregistrării acesteia la instanță și anume 24.10.2023.

Pentru toate aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta reclamantă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

Reținând culpa procesuală a recurentei în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON către intimatul-pârât B. reprezentând onorariu de avocat conform dovezilor aflate la dosarul de recurs. În ceea ce privește cheltuielile de deplasare solicitate în baza facturii fiscale nr. x/15.09.2025 emise de Cabinet de Avocat F., acestea nu pot fi acordate întrucât nu s-a atașat nicio dovadă privind transportul și eventual cazarea apărătorului intimatului-pârât. În aceste condiții, simpla facturare și achitare a sumei facturate nu constituie o dovadă a cheltuielilor de deplasare și a cuantumului acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1181/2024-A din data de 30 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.