ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrata pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21.10.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. rezilierea actului "contract de prestări servicii" din data de 18 aprilie 2020, încheiat între acesta și pârâta, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de aceasta, obligarea pârâtei la plata sumelor de 10.900 euro si 29.505 RON reprezentând contravaloarea serviciilor achitate și neexecutate, precum si a dobânzilor legale începând cu data 16 septembrie 2020 data punerii în întârziere până la data plătii efective, obligarea pârâtei la plata de daune interese în cuantum de 5700 euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamantul a invocat art. 194 și următoarele C. proc. civ.. art. 1549 și următoarele, art. 1350, art. 1530 și următoarele C. civ.

anuală sub nicio formă, așa cum o obligă legea.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 455 din 19.10.2023 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. și, pe cale de consecință, s-a dispus rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de părți la data de 18.04.2020 și a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 48.362 RON cu titlu de contravaloare servicii neexecutate. S-a respins în rest cererea.

A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 9.676,5 RON cheltuieli de judecată. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvențional A..

I.3. Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 361/A din data de 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost admis apelul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 455 din 19.10.2023 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2020, pe care o schimbat-o în parte în sensul că:

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 36.623,9 RON și să îi plătească suma de 6.451 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 361/A din data de 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recursuri pârâta-reclamantă B. și reclamantul-pârât A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 31 ianuarie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul formulat de pârâta-reclamantă B.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta-reclamantă B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei deciziei recurate cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată în cauză.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenta a susținut că în speță, atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat contractul prin titlul său, ca simplu contract de prestări servicii deși acesta reprezintă un contract de antrepriză și chiar mai specific un contract complex de antrepriză pentru lucrări de construcții, tratate specific în Capitolul VI Secțiunea I și II, în cadrul art. 1851-1880 C. civ.

În opinia recurentului, în situația în care ar fi interpretat corect clauzelor contractuale și ar fi apreciat că în cauză este vorba de un contract de antrepriză pentru lucrări de construcții, instanța de apel nu ar fi depășit atribuțiile judecătorești, abrogând neconstituțional prevederile alin. (2) art. 1875 C. civ. și alin. (2) art. 1877 C. civ. și a transformat obligația legală de obținere a autorizației de construire anterior începerii lucrărilor de antrepriză, într-o simplă opțiune, neîntărită de o clauză contractuală.

În aceste condiții, recurenta a susținut că nu se poate reține o simplă condiție de încălcare/aplicare greșită a normelor de drept material, ci se aduce atingere chiar principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general.

Recurenta-pârâtă a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanța de apel nu a recunoscut aplicabilitatea legală și obligatorie în speță a textelor legale care consacră principiul de drept nemo censetur propriam turpitudinem allegans, prin manifestarea sa particulară de apărare, în cazul existenței unui raport contractual, respectiv exceptio non adimpleti contractus, care, concret în speță se referă la obligația legală a beneficiarului de a obține autorizația de construire înainte de începerea lucrărilor de către antreprenorul în construcții contractat, potrivit dispozițiilor art. 1350, 1517, 1548, 1271, 1556 C. civ. și art. 1 și 26 din Legea nr. 50/1991.

Printr-o altă serie de critici formulate în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată cuprinde cuprinde motive străine de natura cauzei, ce echivalează cu lipsa motivării soluției pronunțată în cauză și în realitate instanța de apel s-a limitat practic doar a copia motivele instanței de fond fără a avea o motivare proprie în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la excepția de neexecutare a contractului.

În acest context, a susținut recurenta că deși instanța de apel a reținut că între societatea B., în calitate de prestator și numitul A., în calitate de beneficiar, a fost încheiat la data de 18.04.2020 contractul de prestări servicii având ca obiect construirea unui imobil casă de locuit pe structură de lemn totuși, instanța de apel, la fel ca prima instanță a ignorat situația de fapt și de drept reală în cauză. Cu privire la aceste aspecte, recurenta a reiterat considerentele formulate în susținerea motivului de recurs anterior privind obligația legală de obținere a autorizației de construire anterior începerii lucrărilor de antrepriză.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenta a arătat că dispozițiile art. 1877 C. civ. justifică suspendarea executării lucrărilor de către antreprenorul de lucrări de construcții, ca urmare a notificării dovedite și recunoscute de către beneficiar și proiectantul lucrării, până la data la care i-au fost predate autorizația de construire și planurile aferente vizate spre neschimbare, din cursul lunii septembrie a anului 2020.

Consecința acestei suspendări legale a executării lucrărilor a condus, în opinia recurentei, la o derogare legală a executării propriilor sale obligații contractuale, pentru toată perioada de timp afectată de această suspendare, respectiv aprilie 2020 - septembrie 2020, motiv pentru care a fost prorogat legal cu o perioadă de 5 luni termenul de finalizare a lucrării care trebuia realizată cu propriile sale materiale, din luna august 2020 până în luna februarie 2021, contractul rămânând suspendat, în opinia recurentului, în continuare până la predarea materialelor aferente acoperișului de către beneficiar, ce nu s-a materializat.

A mai invocat recurenta-pârâtă și faptul că există încă o cauză fortuită de suspendare legală a executării obligațiilor contractuale de către părți, respectiv, starea de urgență determinată de pandemia COVID.

Invocând practica judiciară cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, ca instanță de control judiciar, nu a cercetat acest motiv de apel, ci a preluat, fără o analiză și o motivare reală, considerentele hotărârii atacate, fără a răspunde motivelor de critică.

Recurenta a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii excepției de neexecutare a contractului și respingerea cererii de chemare în judecată în condițiile în care reclamantul nu și-a îndeplinit obligația, propria sa culpa fiind, în realitate, motivul nefinalizării lucrării la termenul stabilit contractual, recurenta invocând în acest sens prevederile art. 1517 C. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul analizei celui de al doilea motiv de apel, recurenta-pârâtă a susținut că prin respingerea excepției de neexecutare a contractului hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, recurenta a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1851-1880 C. civ., referitoare la contractul de antrepriză și respectiv la contractul complex de antrepriză pentru lucrări de construcții (atât cu materialele antreprenorului, cât și cu cele ale beneficiarului) raportate la dispozițiile art. 1350, 1517, 1548, 1271, 1556 C. civ. și art. 1 și 26 din Legea nr. 50/1991.

Recurenta a arătat că situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus la situația de a fi aplicată o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Pentru motivele invocate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.1.2. Recursul formulat de recurentul-reclamant A.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul solicitat casarea în parte a deciziei recurate, apreciind că instanța de apel, în mod greșit a dispus schimbarea în parte a sentinței pronunțată de prima instanță în sensul de a se avea în vedere la valorile stabilite și taxa pe valoare adăugată aferentă.

În acest sens, recurentul a susținut că instanța de apel nu a ținut seama de clauzele expres asumate de părți prin contractul de prestări servicii perfectat la data de 18.04.2020 și a făcut trimiteri la acesta utilizând o terminologie diferită și care comportă o cu totul altă interpretare - respectiv una care conduce în mod vădit la denaturarea intenției reale a părților de la data perfectării contractului.

Arată recurentul că prin decizia instanței de apel se specifică faptul că prin contract s-ar fi stipulat că prețurile nu includ TVA în timp ce prin clauzele contractuale părțile au menționat expres într-o altă manieră - respectiv "Prețurile nu conțin TVA" - teza finală a pct. 24 din contract, tribunalul reținând în mod corect faptul că părțile nu s-au înțeles ca această taxă să fie suportată de reclamant. Pe cale de consecință, instanța de apel prin decizia pronunțată a nesocotit incidența normelor statuate de C. civ., respectiv de dispozițiile art. 1270, care stipulează expres puterea clauzelor legal asumate de părți printr-un contract sinalagmatic.

În acest sens, recurentul a apreciat că indicarea în cauză și aplicarea în raporturile dintre părți a normelor fiscale nu poate să contravină voinței acestora. Deși pârâta B., prin calitatea sa de societate cu răspundere limitată, este obligată la colectarea acestei taxe, prin raportare la modalitatea în care a înțeles să formuleze și să își asume obligațiile contractuale în raport cu reclamantul, beneficiar (neprofesionist), rezultă că pârâta și-a asumat suportarea taxei pe valoare adăugată. Având în vedere faptul că prețul total perceput de pârâtă nu putea, prin prisma pct. 24 din contract să depășească valoarea contractuală totală de 41.500 euro, în opinia recurentei-pârâte se impunea ca din această sumă pârâta să determine valoarea TVA-ul colectat și să îl suporte.

În acest context, raportat la conduita fiscală a pârâtei, recurentul-reclamant a reiterat faptul că deși a realizat plăți de la data perfectării contractului - respectiv aprilie 2020 - până în iulie 2020, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, doar ulterior introducerii acțiunii pe rolul instanței au fost emise și comunicate facturi fiscale - mai exact la nivelul lunii decembrie 2020. Mai mult, deși prețul contractual a fost stabilit în euro, iar o serie de plăți s-au realizat în euro, din facturile întocmite nu rezultă curs de schimb valutar aplicat. Astfel, a apreciat recurentul-reclamant că pârâta opera cel puțin cu un dublu standard, atâta vreme cât pe de-o parte a înțeles să invoce norme fiscale prin raportare la clauzele ce guvernează raportul juridic generat de contract apreciind că acestea cad în sarcina reclamantului, iar pe de altă parte a nesocotit, în mod evident obligațiile fiscale ce îi incumbă.

Pentru aceste considerente, recurentul a apreciat că se impune casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința menținerii ca temeinică și legală soluția primei instanțe în ceea ce privește suportarea contravalorii TVA-ului în raportul juridic dintre recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă B..

Corelativ admiterii acestui motiv de casare, recurentul a arătat că hotărârea pronunțată în apel se impune casată și în privința modului de modificare a celor stabilite cu privire la cheltuielile de judecată acordate în soluționarea pe fond a cauzei, în contextul în care curtea de apel a obligat pârâta, în temeiul art. 453 C. proc. civ. să plătească reclamantului suma de 6.451 RON.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a susținut recurentul faptul că diminuarea acestora s-a realizat eronat inclusiv la soluționarea pe fond a dosarului. Aceasta întrucât, pe de o parte pretențiile reclamantului aferente primului capăt de cerere erau doar estimative la data formulării acțiunii, arătându-se expres că acestea urmează a fi efectiv determinate pe baza probațiunii administrate în litigiu.

Prin urmare, recurentul a apreciat că acest capăt de cerere a fost integral admis, întrucât valoarea efectiv de restituit recurentului-reclamant a fost determinată prin prisma calculului dintre sumele achitate către pârâta apelantă și valoarea determinată prin expertiză privind lucrările realizate în teren. Astfel, prin raportarea la respingerea de accesorii constând în dobânzi penalizatoare și a prejudiciului generat de neexecutarea contractului, în opinia recurentului, instanța nu a redus la jumătate pretențiile formulate, ca atare aplicarea unui procent de 50% nu apare ca întemeiat.

A mai susținut recurentul că raționamentul privind diminuarea cheltuielilor acordate în mod proporțional poate opera asupra onorariului avocațial, însă în ceea ce privește cheltuielile constând în taxă judiciară de timbru și onorarii ale experților, acestea se impuneau reținute integral în sarcina părții căzute în pretenții, respectiv a societății B..

Față de considerentele expuse, recurentul a solicitat să se dispună casarea în parte a deciziei civile nr. 361/A/2024 pronunțată la data de 21.11.2024 de către Curtea de Apel Cluj.

II.2 Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs formulată de reclamantul A. a fost comunicată recurentei-pârâte-reclamante B. la data de 20 februarie 2025, iar aceasta a depus întâmpinare, prin e-mail, la data de 24 martie 2025 și prin poștă, la data de 25 martie 2025 prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea excepției nulității, pârâta a susținut că aspectele evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii recurate ci vizează doar reaprecierea situației de fapt astfel cum a fost stabilită de instanța de apel în baza probelor administrate în cauză.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele.

III.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de reclamantul-pârât A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Din analiza conținutului motivelor de recurs expuse de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul lor se regăsesc și susțineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul reproșează instanței devolutive, între altele, faptul că a avut în vedere la stabilirea sumei ce trebuie restituită de către pârâtă și contravaloarea taxei pe valoare adăugată, cu nesocotirea dispozițiilor art. 1270 C. civ. precum și reducerea eronată, de către instanța de apel, a cheltuielilor de judecată. Or, asemenea critici sunt unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel, ce pot fi formal încadrate în motivele de casare reglementate la pct. 5 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar prezenta cerere conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de către recurentul-reclamant.

III.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, însă, că recursul declarat de către recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin sentința pronunțată în primă instanță, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a dispus rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de părți la data de 18.04.2020 și a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 48.362 RON cu titlu de contravaloare servicii neexecutate, fiind respinsă cererea în rest.

Prin decizia recurată, instanța de apel a schimbat în parte sentința tribunalului și a dispus să restituie reclamantului suma de 36.623,9 RON și să îi plătească suma de 6.451 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând soluția prin care s-a dispus rezilierea contractului de prestări servicii încheiat între părțile din prezenta cauză.

Printr-o serie de critici, recurentul-reclamant a susținut, în esență, faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. întrucât clauzele contractului încheiat între părți prevedeau faptul că prețurile convenite nu includ TVA motiv pentru care pârâta avea obligația de a achita contravaloarea acestei taxe. A mai arătat recurentul că obligațiile fiscale ale pârâtei nu pot prevala față de cele stabilite prin contractul încheiat în cauză.

Criticile, ce urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, sunt nefondate.

În ceea ce privește stabilirea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugate datorate, rezultă din art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal că aceasta este constituită, pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, (…) din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni.

În înțelesul art. 271 din Codul fiscal, se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, iar atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit și a prestat ea însăși serviciile respective. De asemenea, potrivit art. 268 din același act normativ, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, sunt operațiuni impozabile în România cele care, în sensul art. 270-272, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată.

Pe cale de consecință, obligația de a plăti TVA este specifică persoanelor fizice și juridice care desfășoară activități economice și se înscriu, din punctul de vedere al legislației fiscale, în categoria persoanelor impozabile.

Astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 6 din 7 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii "80. Prin definiție, TVA este o taxă pe consumul final, care se plătește eșalonat la data la care bunurile ajung la consumatorii finali în urma mai multor operațiuni, respectiv este o taxă proporțională care: a) se aplică la prețul de vânzare a bunurilor și serviciilor; b) este suportată, în cele din urmă, dar întotdeauna de către consumatorul final și este percepută în contul Ministerului Finanțelor de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, în etape succesive, și anume la fiecare operațiune din cadrul procesului de producție și distribuție dintr-un lanț de operațiuni executate asupra bunurilor sau serviciilor.

În speță, instanța apel a stabilit faptul că pârâta, în calitate de societate comercială, are calitatea de plătitor de TVA, prin urmare are obligația legală de colectare și achitare a TVA-ului către stat. De altfel, acest aspect era cunoscut de reclamant întrucât prima factură emisă de recurentă la data de 18.04.2020, data încheierii contractului dintre părți, conținea și TVA.

Contrar susținerilor recurentului, faptul că în contractul ce face obiectul prezentei cauze s-a stipulat că prețurile nu includ TVA, nu îl scutește de la plata acestei taxe, întrucât, astfel cum s-a arătat, TVA-ul este un impozit indirect care se aplică la valoarea netă a bunurilor sau serviciilor suportat de consumatorul final al bunurilor sau serviciilor respective. Prin urmare, mențiunea potrivit căreia prețurile nu includ TVA presupune că părțile au convenit în contract prețurile nete, urmând ca taxa pe valoare adăugată să fie adăugată separat, conform legislației fiscale în vigoare.

Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia părțile au convenit că prețurile prevăzute în contract conțin TVA și că pârâta ar fi trebuit să achite contravaloarea taxei din valoarea prețurile stipulate în contract întrucât în această situație distincția trebuia să fie făcută în sensul că prețurile prevăzute au TVA-ul inclus sau "prețurile conțin TVA" și nu invers. Or, la pct. 24 teza finală din contractul încheiat s-a prevăzut în mod expres faptul că "prețurile nu conțin TVA".

Prin urmare, față de clauza neechivocă a contractului încheiat între părți referitoare la taxa pe valoare adăugată nu se poate aprecia că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. ce consacră principiul forței obligatorii a contractului.

Față de aceste considerente, în mod corect și legal instanța de apel nu s-a raportat la valoarea prețurilor din contract și a reținut faptul că valoarea acestora indicată fără TVA nu îl exonerează pe recurent de la plata contravalorii acestuia, recurentul fiind consumatorul final beneficiar al serviciilor prestate de pârâta, persoană juridică impozabilă, plătitoare de TVA.

Printr-un alt set de critici, recurentul a susținut că instanța de apel în mod greșit a dispus reducerea cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că cererea sa a fost admisă parțial. A arătat recurentul că reducerea poate opera în mod proporțional doar asupra onorariului avocațial, însă în ceea ce privește cheltuielile constând în taxă judiciară de timbru și onorarii ale experților, acestea se impuneau reținute integral în sarcina părții căzute în pretenții, respectiv a societății B.. Totodată, recurentul a formulat critici referitoare la modul de acordare a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță.

În contextul în care recurentul critică modul de acordare a cheltuielilor de judecată ce sunt reglementate de norme de drept procesual civil, urmează ca susținerile să fie analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel, în temeiul art. 453 C. proc. civ. a stabilit în sarcina pârâtei suma de 6.451 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, față de suma de 9.676,5 RON acordată de instanța de fond cu același titlu.

În motivarea soluției sale, a reținut faptul că pretențiile reclamantului au fost admise în proporție de 1/3 deoarece a solicitat suma de 10.900 euro, 29.500 RON și 5.700 de euro, adică un total de aproximativ 110.845 RON, din care i s-a acordat suma de 36.623,9 RON, iar 1/3 din cheltuielile efectuate sunt 6.451 RON.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, (în limita dovedirii efectuării acestora, potrivit art. 452 din același act normativ), stă culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, care nu va suporta doar propriile cheltuieli efectuate, ci și spezele părții în favoarea căreia s-a pronunțat hotărârea care a pus capăt unei etape procesuale.

Dispozițiile art. 451-455 C. proc. civ. prevăd caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care este dependentă de soluția dată cererii principale din dosarul și etapa procesuală unde au fost generate.

Fără a aprecia asupra calculului spezelor de judecată efectuat de instanța de apel, întrucât vizează un aspect de temeinicie al hotărârii recurate, incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că reevaluarea sumelor acordate cu acest titlu în etapa procesuală a apelului nu este contrară dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în contextul în care instanța de apel a admis apelul pârâtei și a redus suma acordată reclamantului de către tribunal, în mod corect a procedat la reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată, fiind vorba despre o soluție dependentă de cea apelată, în sensul art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de apel avea posibilitatea de a reduce doar onorariul de avocat nu și a celorlalte cheltuieli întrucât instanța de apel nu procedat la reducerea acestora în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ. ce permite reducerea doar a onorariului de avocat ci a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care la alin. (2) prevede că instanța de judecată va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise. Astfel, dispozițiile menționate nu disting între tipurile de cheltuieli de judecată ce pot fi reduse.

Din verificarea hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a aplicat întocmai aceste dispoziții legale, cheltuielile de judecată acordate în apel fiind aferente pretențiilor subsumate primului capăt de cerere al acțiunii deduse judecății, ce a fost admis doar în parte.

În ceea ce privește criticile formulate asupra modului de stabilire a cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, acestea nu pot fi analizate direct în recurs întrucât obiectul recursului îl reprezintă hotărârea instanței de apel și nu sentința primei instanțe.

Ca atare, în contextul normativ analizat, soluția instanței de apel nu poate atrage aplicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat recursul formulat de reclamantul-pârât.

III.3. Cu privire la recursul formulat de pârâta-reclamantă B.

Printr-un prim set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pârâta-reclamantă a susținut că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât nu a calificat contractul încheiat între părți și a interpretat în mod greșit clauzele contractuale, fără a avea în vedere dispozițiile legale referitoare la obligația legală a beneficiarului de a obține autorizația de construire înainte de începerea lucrărilor de către antreprenor.

Se constată, totodată, că aceste critici au fost reluate de către recurenta-pârâtă în susținerea celorlalte două motive de casare invocate în memoriul de recurs.

Motivele invocate de recurentă nu pot atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât acest caz de casare este incident atunci când instanța ar trece în domeniul altei puteri constituite în stat, aducând astfel atingere principiului separației puterilor (executivă, legislativă și judecătorească), fundamental pentru democrația constituțională, instanța judecătorească săvârșind în această manieră acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

În cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material.

Or, argumentele recurentului în susținerea motivului de casare invocat se raportează la aplicarea unor dispoziții legale, nefiind aduse în discuție aspecte care să justifice incidența acestui motiv de casare.

În acest context, întrucât susținerile recurentei vizează greșita aplicare și interpretare a normelor de drept substanțial urmează a fi analizate împreună cu motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă categorie de critici formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este afectată de vicii de motivare, întrucât instanța de apel nu a analizat toate argumentele prezentate în apel, iar considerentele reținute nu au legătură cu pricina, unele fiind străine de obiectul cauzei.

Aceste susțineri sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte referitoare la modul de interpretare a contractului și a modului de aplicare a dispozițiilor legale acestea nu pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât nu privesc aspecte referitoare la modul de motivare a hotărârii recurate, urmând a fi examinate, astfel cum s-a reținut anterior, în cadrul analizei criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile referitoare la dispozițiile art. 1877 C. civ.. care ar justifica suspendarea legală a executării lucrărilor de către recurentă precum și cele referitoare la cauza fortuită de suspendare legală a executării obligațiilor contractuale de către părți determinată de pandemia COVID, Înalta Curte reține că acestea au fost invocate pentru prima oară în fața instanței de recurs, instanța de apel nefiind investită cu analiza acestor critici.

În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța devolutivă de control judiciar era ținută a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererii de apel, potrivit art. 479 din același act normativ, iar art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sancționează recurentul care, fără a invoca o anumită neregularitate referitoare la prima judecată în apel, invocă această chestiune abia în recurs, omisso medio.

Nu pot fi primite nici criticile potrivit cărora instanța de apel s-a rezumat să preia considerentele primei instanțe referitoare la excepția de neexecutare a contractului.

Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă un silogism logico-juridic, de natură a explica hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parți, ci un răspuns la cele fundamentale, ce sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze sau să determine soluția și care pot fi grupate în asemenea mod, încât să primească un răspuns comun. În același sens, este posibil ca instanța de apel să preia argumentele instanței de fond, atunci când însăși motivele de apel reiau problemele dezbătute în fața primei instanțe, cu condiția ca instanța de apel să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziționare a instanței de control să se aducă atingere garanțiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătorești.

Din analiza celor două hotărâri pronunțate se observă că, în mod opus celor susținute de recurentă, decizia instanței de apel nu face altceva decât să răspundă în mod sintetic, dar și concentrat tuturor criticilor pe care aceasta le-a adus în apel hotărârii de primă instanță.

Împrejurarea că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe și a făcut referire la aspectele dezlegate în procedura derulată în fața primei instanțe nu este de natură a conduce la o altă concluzie, câtă vreme pârâta nu a invocat argumente de fapt noi sau relevante care să nu fi fost analizate deja. Astfel, instanța de apel a avut în vedere hotărârea pronunțată tribunal dar a expus și argumente proprii, prezentând raționamentul juridic pe care și-a întemeiat soluția de respingere a apelului.

Astfel, instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe a stabilit că nu se poate reține încălcarea art. 1517 și art. 1556 C. civ. invocată de către pârâtă întrucât părțile nu au legat executarea contractului de obținerea sau nu a autorizației de construire. Totodată, prin argumente proprii, instanța de apel a reținut și faptul că pârâtă trebuia, la începerea executării construcțiilor fără autorizație, să aprecieze caracterul ilicit al efectuării construcțiilor fără autorizație și nu să invoce după efectuarea acelor lucrări în acel context, al lipsei autorizației de construire și abia în prezenta cauză. În continuarea aceluiași raționament, instanța de apel a arătat că în baza Legii nr. 50/1991 cel care trebuie să solicite autorizația de construire este titularul dreptului real și prin urmare acesta este și cel sancționat, astfel că pârâta nu are de ce să invoce aceste chestiuni în prezentul cadru procesual, mai ales că reclamantul a și obținut autorizația de construire anterior expirării contractului încheiat între părți, considerente ce nu se regăsesc în hotărârea tribunalului.

În ceea ce privește susținerile privind nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține că legala motivare a hotărârii nu presupune ca instanța să combată fiecare argument și fiecare aserțiune făcută de parte. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Așadar, verificând respectarea exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente din care reiese raționamentul juridic care a determinat soluția de respingere a apelului pârâtei raportat la excepția de neexecutare a contractului invocată în cauză.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunțată de către instanța de prim control judiciar nu cuprinde motive străine de natura cauzei, pârâta invocând în mod formal acest aspect și, prin urmare, decizia recurată nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Prin ultimul set de critici, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, civilă recurenta pârâtă a reiterat susținerile referitoare la natura contractului încheiat între părți precum și cele privitoare la obligația beneficiarului de a obține toate autorizațiile cerute de lege pentru executarea contractului, dreptul antreprenorului de a suspenda executarea lucrărilor până la înlăturarea lipsurilor cu înștiințarea beneficiarului.

Totodată, urmează a fi analizate prin prisma aceluiași caz de casare și susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația și propria sa culpă a reprezentat motivul nefinalizării lucrării la termenul stabilit contractual deoarece contractul nu poate deroga de la obligațiile legale care își produc efectele chiar dacă nu sunt menționate în cadrul contractului.

Aceste critici (reiterate de mai multe ori în cuprinsul memoriului de recurs, însă analizate în mod grupat) pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă, că unele critici nu pot fi primite, altele fiind nefondate pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește motivele referitoare la suspendarea obligației recurentei întemeiate pe lipsa autorizației de construire sau pe starea de urgență ca urmare a pandemiei COVID, Înalta Curte reține că potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Această regulă este aplicabilă tuturor motivelor de casare, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică sau privată, și dă expresie principiului non omisso medio - partea nu poate exercita recurs pentru un anumit motiv, dacă nu l-a invocat anterior pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, dând astfel instanței devolutive învestite cu calea ordinară de atac ocazia de a remedia deficiența care este invocată ulterior în recurs. Prin această regulă, legiuitorul a voit să accentueze caracterul extraordinar al căii de atac a recursului (art. 456 C. proc. civ.).

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a invocat în fața instanței de apel sau în cursul judecății apelului dispozițiile art. 1877 C. civ.. sau starea de urgență generată de pandemia COVID care ar justifica o suspendare legală a obligației recurentei-pârâte, motiv pentru care nu pot fi analizate, omisso medio, în prezentul recurs prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În același mod, criticile referitoare la modul de interpretare a contractului încheiat între părți, cele referitoare la aplicabilitatea prevederilor art. 1877 alin. (2) și art. 1875 alin. (2) C. civ. privind contractul de antrepriză și obligațiile beneficiarului unui astfel de contract, nu au fost invocate de către recurentă-pârâtă în fața instanței de apel spre a fi analizate.

Cu toate că greșita calificare a naturii juridice a unui contract poate face obiectul unei critici de nelegalitate, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, critica nu poate fi supusă analizei instanței de recurs din moment ce nu a făcut obiectul apelului, pentru aceleași rațiuni referitoare la incidența în cauză a art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Sunt nefondate și criticile referitoare la neexecutarea de către reclamant a obligației legale de obținere a autorizației de construire ceea ce presupune, în opinia recurentei, invocarea propriei turpitudini a reclamantului.

Din situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond și care nu mai poate fi reanalizată în recurs, rezultă că recurenta-pârâtă a început și a executat lucrările de construcție înainte ca reclamantul să îi prezinte autorizația de construire, fiind remunerată pentru serviciile prestate conform contractului.

Recurenta nu a notificat beneficiarul cu privire la imposibilitatea de începere, respectiv de continuare a lucrărilor în lipsa autorizației de construire. De asemenea, în cauză s-a stabilit că recurenta a primit la data de 18.08.2020 autorizația de construire alături de planurile aferente de la reclamant și a continuat lucrările până în luna septembrie 2020, conform declarațiilor martorilor audiați.

Totodată, prin răspunsul la interogatoriul administrat în fața primei instanțe recurenta a afirmat că a executat inclusiv lucrări suplimentare față de cele care făceau obiectul contractului încheiat între părți, împrejurare care confirmă faptul că părțile nu au înțeles să lege executarea contractului de obținerea de către reclamant a autorizației de construire, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Prin urmare, obligația principală a reclamantului, beneficiarul construcției asumate în raport cu recurenta, a fost cea de plată a prețurilor stipulate în contract.

Față de dispozițiile art. 1556 C. civ. se reține că excepția de neexecutare este un mijloc de apărare prin care una dintre părți poate refuza executarea propriei obligații asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-și execută ea însăși propria obligație corelativă ce-i incumbă.

Analizând susținerile recurentei cu privire la neîndeplinirea de către recurent a propriilor obligații asumate prin contract, instanța constată că lipsa obținerii autorizației de construcție de către reclamant ar fi fost un motiv suficient pentru ca executantul să refuze începerea, respectiv continuarea lucrărilor, însă nu se poate reține acest motiv pentru neîndeplinirea propriei obligații a recurentei ce a determinat admiterea acțiunii principale, în contextul în care acesta nu a refuzat să înceapă executarea lucrărilor până la obținerea autorizației de construire, ci dimpotrivă a început lucrările știind că autorizația de construire nu a fost obținută de reclamant. De asemenea, recurenta-pârâtă a continuat executarea lucrărilor până la obținerea acesteia cât și după ce autorizația a fost furnizată de către reclamant.

Faptul că reclamantului îi revenea obligația legală de a obține autorizația de construire în baza Legii nr. 50/1991 nu o exonerează pe recurentă de la îndeplinirea propriei obligații asumate prin contract în contextul în care aceasta și-a asumat riscul construirii unei case în lipsa autorizației de construire dar și prin prisma faptului că reclamantul a și obținut autorizația de construire anterior expirării termenului de finalizare a lucrărilor convenit în contractul încheiat între părți. Prin urmare, după data de 18.08.2020 (data obținerii autorizației de construire) nu mai subzistau motive întemeiate privind neexecutarea obligațiilor de către beneficiar, motiv pentru care nu mai putea fi invocată, pe cale de excepție, pentru paralizarea acțiunii reclamantului.

De asemene, deși recurenta-pârâtă invocă (direct în recurs astfel cum s-a reținut) aplicabilitatea art. 1877 C. civ., dispozițiile acestui articol privesc eventualele greșeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul ce pot fi constatate de către antreprenor în cursul executării contractului. Doar în situația în care beneficiarul, luând și avizul proiectantului, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greșelilor sau lipsurilor semnalate ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor, înștiințându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar și proiectant.

Or, recurenta cunoștea încă de la încheierea contractului faptul că reclamantul nu deține o autorizație de construire, fiind de acord, astfel cum rezultă din art. 2 teza ultimă a contractului încheiat între părți, să execute lucrarea "după schița beneficiarului" iar din situația de fapt nu rezultă faptul că recurenta a urmat procedura prevăzută de art. 1877 C. civ. ci dimpotrivă a continuat executarea lucrărilor de construcție, pe care însă nu le-a finalizat.

În fine, trebuie menționat și faptul că lipsa autorizației de construire nu poate fi considerată sau nu poate echivala cu o greșeală sau o lipsă în lucrările de proiectare pentru ca dispozițiile art. 1877 C. civ. pentru ca acestea să aibă aplicabilitate în prezenta cauză.

Față de toate aceste considerente, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Se constată prin urmare că nu sunt fondate motivele de recurs invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. iar recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul-pârât A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta-reclamantă B. și de reclamantul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din data de 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.