ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1219/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă, la data de 04.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Primăria Comunei Stoicănești și Consiliul Local al Comunei Stoicănești, a solicitat:

- 94.500.000 RON ROL achitată cu titlu de preț, a sumei de 3.000.000 RON ROL achitată cu titlu de taxă participație licitație, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății - 14.04.2005 până la data achitării efective;

- 333.713 RON RON ce reprezintă lucrări de punere în funcțiune a celor două diguri, conform valorilor menționate în proiectul tehnic pagina 9, volumul 1 intitulat Lucrări hidrotehnice, preț stabilit pentru luna decembrie 2005, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la data începerii lucrărilor- ianuarie 2006 și până la data achitării efective;

- 100.000 RON RON achitată în anul 2016 pentru forarea puțurilor de mare adâncime la cele două diguri, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflație începând cu anul 2006 și până la data achitării efective;

- 50.000 RON RON, ce reprezintă popularea celor două lacuri cu diferite specii de pești, actualizată cu indicele de inflație din anul 2006 și până la data achitării efective;

- 50.000 RON RON, reprezentând hrana populației piscicole în perioada anilor 2006-2019;

- 150.000 RON RON, reprezentând valoarea populației de pește ce se afla în cele două lacuri;

- 8.464 RON RON, reprezentând eliberarea autorizațiilor și avizelor necesare funcționării în legalitate a celor două baraje;

- 6545 RON RON, reprezentând documentația tehnică-proiectul actualizată cu indicele de inflație din anul 2005 și până la data achitării efective a plății;

- 85.000 RON RON, cu titlu de daune interese.

Prin sentința civilă nr. 2011/21.09.2022 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată în ședința publică din data de 07.06.2022, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești. A fost constatată nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x/14.04.2005, fiind obligat pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești în favoarea reclamantului la plata sumei totale de 13.573.365,82 RON, cu titlu de despăgubiri civile. A fost obligat pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești în favoarea reclamantului la plata sumei totale de 159.316,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru aferentă pretențiilor admise, onorarii expert și cheltuieli deplasare pentru expert și onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 14/12.01.2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă și încheierea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă, sub nr. x/2020*.

Prin încheierea din 18.07.2023, Tribunalul Olt, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Comunei Stoicănești și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești, ca neîntemeiate.

Prin sentința nr. 605/21.12.2023, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești, având ca obiect anulare act, anulare proces-verbal, ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 230/20.06.2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de UAT Stoicănești, împotriva încheierii interlocutorii din data de 18.07.2023 pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act și pretenții.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 605/21.12.2023 pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act și pretenții.

A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de Consiliul Local Stoicănești, împotriva încheierii interlocutorii din data de 18.07.2023 pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act și pretenții.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul pârât Consiliul Local Stoicănești.

6.1 Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate numai în ceea ce privește soluția de respingere a apelului principal, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, în rejudecare, instanța a interpretat în mod eronat legea aplicabilă în speță, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și cele ale Legii apelor nr. 107/1996, pe motiv că bunurile care au făcut obiectul procesului-verbal a cărui nulitate se cere fac parte din domeniul public al statului.

Instanța a analizat fondul cauzei, fără aplicarea legii corecte și fără a analiza motivele de fapt invocate de reclamant, referitoare la apartenența terenurilor în cauză la domeniul public al statului, făcând parte parțial din albia minoră a pârâului. Curtea de apel a reținut aceste susțineri ale reclamantului, însă nu a analizat cererea prin prisma acestora raportat la dispozițiile Legii nr. 213/1998 coroborate cu prevederile Legii nr. 107/1996, care prevăd că bunurile precum "malurile și cuvetele lacurilor" sunt declarate ca aparținând domeniului public al statului.

Instanța de apel a reținut eronat că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care însă se referă la terenurile proprietate privată, care sunt în circuitul civil, iar nu la terenurile proprietate publică cum sunt cele din cauză.

Astfel, recurentul a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, iar prin hotărârea recurată nu sunt analizate toate aspectele relevante în speță.

A precizat în acest sens recurentul că instanța nu a indicat motivele pentru care a înlăturat probele administrate de către reclamant, prin care acesta dorea să dovedească apartenența bunurilor la domeniul public al statului, instanța făcând referiri exclusiv la faptul că bunurile aparțineau domeniului public, nefăcând diferența între domeniul public al statului și domeniul public al pârâtei.

Prin omisiunea de a analiza toate probele administrate, instanța nu a stabilit toate împrejurările de fapt esențiale în speță, respectiv faptul că aceste bunuri erau scoase din circuitul civil, fiind inalienabile, iar instanța trebuia să verifice toate probele, să stabilească o situație de fapt corectă și reală, pentru a stabili dacă bunurile aparțineau sau nu domeniului public al statului.

În continuare, făcând referire la decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova în primul ciclu procesual, la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată modificate în rejudecare, recurentul a susținut că instanța de apel a analizat doar dacă procesul-verbal de licitație îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute de art. 948 din vechiul C. civ., consimțământul valabil exprimat al părților, capacitatea de a contracta, obiect determinat și cauză licită, neținând seama însă de motivul de nulitate absolută invocat din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul a arătat că a invocat expres că există o interdicție legală în ceea ce privește bunurile aparținând domeniului public al statului, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii apelor nr. 107/1996, întrucât este vorba despre terenuri care aparțin domeniului public al statului, nu domeniului public al comunei, iar modificarea regimului acestora se poate realiza doar prin legea organică de modificare a Legii nr. 213/1998, prin care aceste bunuri au fost declarate obiect exclusiv al proprietății publice.

Instanța de apel nu a analizat în niciun fel regimul juridic al terenurilor, din perspectiva Legii nr. 213/1998 și a Legii apelor nr. 107/1996, cu toate că reclamantul susține că a arătat pe larg motivele pentru care terenurile scoase la licitație și cu care a fost pus în posesie de către pârâtă prin procesul-verbal nu puteau fi licitate în vederea vânzării de către Consiliul Local.

Instanța a ignorat chiar și faptul ca înșiși pârâții au recunoscut apartenența terenurilor la proprietatea publică a statului, recurentul făcând referire la dispozițiile art. 136 din Constituție privind proprietatea publică, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 și la Legea nr. 213/1998, arătând că potrivit acestor dispoziții legale, malurile și cuvetele lacurilor sunt declarate ca aparținând domeniului public al statului.

În continuare, recurentul a făcut referire la situația de fapt, arătând că a făcut dovada faptului că terenurile pentru care a licitat și cu care a fost pus în posesie aparțineau și aparțin în continuare domeniului public al statului, fiind inalienabile, instanța de apel considerând eronat că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care se referă însă la terenurile proprietate privată, care sunt în circuitul civil, nu la terenurile proprietate publică, cum sunt cele din cauză.

Instanța de apel a folosit mereu sintagma "proprietate publică", deși pârâții au recunoscut apartenența la proprietatea publică a statului, fiind o diferență între proprietatea publică a statului privind bunurile de interes național și proprietatea publică a comunei așa cum stabilește Legea nr. 213/1998.

Recurentul a redat texte legale cu privire la dreptul de proprietate publică, susținând nelegalitatea procesului-verbal de licitație nr. x/14.04.2005 privind vânzarea suprafeței de 7,51 ha teren extravilan dig 1 și a suprafeței de 8,23 ha dig 2, întrucât dreptul de proprietate aparținea Statului Român, iar Consiliul Local Stoicănești, neavând calitatea de proprietar al terenului, nu avea dreptul să organizeze licitația publică privind concesionarea și închirierea, cu atât mai mult vânzarea bunurilor de interes public național.

A mai susținut că este prohibită de lege și contrară ordinii publice cauza procesului-verbal nr. x/14.04.2005, ce rezultă din încălcarea prevederilor legale imperative, recurentul făcând trimitere la aspecte de fapt ale litigiului cu privire la situația juridică a terenurilor.

6.2. Recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate sub aspectul petitului referitor la plata cheltuielilor de judecată și, reținând culpa procesuală a apelantului-reclamant, să fie acesta obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, respectiv la plata sumei de 9000 RON reprezentând onorariul de avocat.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut că este evidentă culpa procesuală a apelantului-reclamant, acesta fiind cel care a pierdut procesul în faza apelului, devenind astfel incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul incident, prin care pârâtul a cerut schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, respectiv admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Comunei Stoicănești, a fost respins, însă pentru apelul incident a fost stabilit și achitat un onorariu de 6000 RON, fiind corectă soluția instanței de apel cu privire la respingerea petitului referitor la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului incident exercitat de pârât și respins, reținându-se corect incidența art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., întrucât onorariul de avocat achitat a fost evidențiat distinct, soluția corectă fiind aceea de a fi obligat apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată aferente respingerii apelului său și de respingere a petitului privind cheltuielile de judecată solicitate de pârât pentru apelul incident.

A mai considerat că este contradictorie susținerea potrivit căreia nu se impune plata cheltuielilor de judecată întrucât toate apelurile au fost respinse, pentru că s-a reținut respingerea apelului principal și s-a ignorat acest aspect prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., omițându-se a se observa și un alt aspect, respectiv că apelul incident nu urmărea desființarea soluției primei instanțe pe fondul acesteia, fiind solicitată respingerea acțiunii reclamantului dar în temeiul excepției invocate.

Recurentul a susținut că este incident și cazul de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488, respectiv faptul că instanța a aplicat greșit normele de drept material ale art. 451 C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, natura duală a acestui text este o aplicație a principiilor răspunderii civile, respectiv norme de drept substanțial prevăzute în dreptul procesual.

De asemenea, raportat la modul cum instanța de apel a soluționat chestiunea petitului referitor la plata cheltuielilor de judecată, prin respingerea acestora cu motivarea că toate apelurile au fost respinse, fără a decela ceea ce părțile urmăreau prin apelul principal și apelul incident, fără a observa că pârâtul a achitat distinct onorariile de avocat pentru apărarea față de apelul principal și separat pentru apelul incident, recurentul a susținut că nu sunt incidente efectele Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât critica sa nu vizează proporționalitatea cheltuielilor, ci respingerea acestui petit.

6.3. Recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești

Prin recursul incident, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului și schimbarea, în parte, a deciziei recurate, respectiv admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Comunei Stoicănești, cu consecința respingerii acțiunii întrucât nu există o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată Consiliul Local) și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății (com. Stoicănești, jud. Olt) având în vedere că procesul-verbal de licitație nr. x/14.04.2005 nu este un act administrativ unilateral emis de către Consiliul local, fiind un act emis de aparatul de specialitate al Primarului, păstrând celelalte dispoziții referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

În situația în care se va aprecia că recursul incident este nefondat, recurentul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., solicitând respingerea recursului principal declarat de către recurentul-reclamant și păstrarea hotărârii atacate sub aspectul criticilor acestuia, urmând a admite recursul pârâtului referitor la cheltuielile de judecată.

Într-o teză subsidiară, având în vedere dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., constatând că instanța de apel nu a analizat și soluționat excepția lipsei calității procesual pasive a Consiliului Local al Com. Stoicănești, prin prisma lipsei capacității administrative și funcționale a Consiliului Local a acestei instituții componente a administrației publice locale, recurentul-pârât a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Dacă instanța va aprecia că recursul reclamantului este viciat sub aspectul termenului de declarare ori al altor motive care nu implică cercetarea fondului, recurentul pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 472 C. proc. civ. cu privire la recursul incident.

Recurentul a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., întrucât motivarea instanței de apel este contradictorie și străină de natura cauzei, pentru că inițial a reținut în legătură cu Consiliul Local că este autoritatea administrației publice care aprobă înstrăinarea unui bun aflat în patrimoniul localității, însă a încercat a justifica soluția prin încălcarea separației atribuțiilor autorităților publice locale, afirmând astfel greșit că, dacă Consiliul a adoptat HCL nr. 9/2005, atunci și procedura punerii în aplicare a acestui act administrativ, inclusiv actul final de adjudecare, aparține aceleiași autorități deliberative, și nu autorității executive.

Considerentele soluției de respingere a apelului incident declarat de către Consiliul Local încalcă normele imperative ale Legii nr. 215/2001, iar argumentele care au fundamentat soluția respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Stoicănești erau corecte doar în situația în care obiectul cauzei era efectiv anularea HCL nr. 9/31.03.2005.

Recurentul a opinat că dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Stoicănești în raport de procesul-verbal de licitație nr. x/14.04.2005 este eronată chiar dacă soluția finală în sensul respingerii apelului apelantului-reclamant îi este favorabilă.

În temeiul dispozițiilor art. 36 și 40 din C. proc. civ., reținând dispozițiile art. 96 alin. (3) și art. 109 alin. (1) și (2) din Codul administrativ, dispoziții identice și în Legea nr. 215/2001 a administrație publice locale, recurentul a considerat ca fiind evidentă excepția lipsei calității procesual pasive a Consiliului Local al com. Stoicănești, acțiunea fiind astfel formulată împotriva unei instituții aparținând autorității publice locale, fără capacitate administrativă și funcțională.

Instanța de apel a încercat să demonstreze faptul că autoritatea deliberativă, componentă a autorității publice locale, are capacitate funcțională, dar și administrativă în prezenta cauză, invocând greșit dispozițiile Legii nr. 215/2001 similare cu dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. și cu dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 129 din Codul administrativ adoptat potrivit O.U.G. nr. 57/2019.

Concluzionând, recurentul-pârât a susținut că în cauză calitatea procesuală aparține Comunei Stoicănești, și nu Consiliului Local, așa cum a reținut și instanța supremă într-o decizie în care analizează tocmai calitatea procesuală a autorităților publice locale (decizia nr. 1956/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă).

În data de 9.12.2024, recurentul-pârât Consiliul Local al Comunei Stoicănești a formulat întâmpinare față de recursul recurentului-reclamant A., solicitând respingerea, ca nefondat.

În data de 28.10.2024, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de recurentul-pârât, susținând că sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 3/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În data de 13.11.2024, recurentul-pârât Consiliul Local al Comunei Stoicănești a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamant în cadrul întâmpinării.

În data de 15.01.2025, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident, iar pe cale de excepție, a invocat nulitatea recursului incident pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, în subsidiar solicitând respingerea, ca nefondat.

În data de 28.01.2025 recurentul-pârât Consiliul Local al Comunei Stoicănești a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția si considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Examinând recursul declarat de reclamant în raport cu excepția nulității, a cărei analiză este prioritară potrivit art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Analizând recursul reclamantului A., Înalta Curte reține că, prin susținerile aparent subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea a invocat incidența acestui motiv de casare învederând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, nu a analizat toate aspectele relevante în speță, nu a indicat motivele pentru care a înlăturat probele administrate de reclamant care dovedeau, în opinia sa, apartenența bunului la domeniul public al statului, nu a stabilit toate împrejurările de fapt esențiale în cauză (caracterul inalienabil al bunurilor ce fac obiectul pricinii) astfel încât, din verificarea tuturor probelor, să stabilească o situație de fapt corectă și reală, pentru a lămuri apartenența sau nu a bunurilor la domeniul public al statului.

Înalta Curte observă că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, în contextul în care argumentele exprimate în dezvoltarea sa nu își găsesc corespondent în ipoteza evocată de parte (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), ci partea își exprimă nemulțumirea cu privire la modalitatea în care instanța a conturat situația de fapt și a aplicat normele de drept incidente în cauză.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a expus un raționament coerent și corect care susține soluția adoptată, prin raportare la dezlegările date prin decizia nr. 14/12.01.2023 a Curții de Apel Craiova, de anulare și trimitere spre rejudecare, pronunțată în primul ciclu procesual, care a tranșat cu autoritate de lucru judecat natura juridică de antecontract de vânzare-cumpărare a procesului-verbal de licitație nr. x/14.04.2005, ca efect al conversiei actelor juridice.

Astfel, prin decizia de anulare nr. 14/2023, instanța de apel a reținut că:

"În speță, procesul-verbal de licitație nr. x/14.04.2005 constituie un act juridic inter vivos care consemnează acordul de voință al părților contractante întrăinător și dobânditor având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în extravilanul com. Stoicănești, în suprafață de 7,51 ha (dig 1) și respectiv 8,23 ha (dig 2) astfel încât, îi sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) legea 54/1998 care, astfel cum am arătat, instituie forma autentică drept condiție de validitate a acestuia.

Ca atare, în condițiile în care procesul-verbal de licitație a fost încheiat cu nerespectarea condiției de formă, este incidentă sacțiunea expres instituită de disp. art. 14 Legea 54/1998, respectiv cea a nulității absolute. Dar, ca efect al principiului conversiei actelor juridice, deși acordul de voință este nul ca vânzare cumpărare, valorează antecontract de vânzare cumpărare, definit a fi convenția prin care părțile intenționează transmiterea unui drept real de proprietate cu privire la un imobil teren care naște în sarcina lor obligatia de a face, constând în încheierea în viitor a contractului în formă autentică. De altfel, chiar reclamantul a recunoscut valoarea juridică a convenției, în condițiile în care a încercat executarea silită a obligației asumate de părți prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, promovând un litigiu cu acest obiect, înregistrat pe rolul Judecătoriei Caracal sub nr. x/2008."

Observând că principalele critici din apelul declarat de reclamant vizează apartenența terenurilor la domeniul public și intenția pârâtului de a încheia actul deși cunoștea că nu poate transmite bunuri ce nu sunt în proprietatea sa și că nu pot fi exploatate ca heleșteie, instanța de apel a avut în vedere calificarea definitivă dată prin decizia nr. 14/2003 cu privire la natura juridică a procesului-verbal de licitație, arătând că părțile s-au obligat să perfecteze în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin urmare, a detaliat de ce teza susținută de reclamant nu se circumscrie ilicietății cauzei, nefiind vătămat un interes general, obștesc, ci interesele particulare ale reclamantului care pot constitui fundamentul unei alte acțiuni în vederea recuperării de către acesta a prețului plătit și a investițiilor efectuate.

Referitor la susținerea recurentului cu privire la probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului, nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecații.

În egală măsură, nici argumentele ce fac trimitere la situația de fapt nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul primei instanțe sau a celei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare logică și juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, grefată pe considerentele deciziei recurate, ci partea își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând maniera în care au fost încuviințate, administrate și interpretate probele, respectiv conturată situația de fapt, aceste aspecte nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac.

Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate prin motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a mijloacelor de probă administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită.

Nici susținerile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, de către instanța de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă motivului de recurs invocat.

În acest sens, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă doar formal o greșită interpretare a dispozițiilor de drept material, arătând că, în opinia sa, cererea trebuia analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 213/1998 coroborate cu cele ale Legii nr. 107/1996, nefiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care se referă la terenurile proprietate privată, ce sunt în circuitul civil, iar nu la cele proprietate publică, cum sunt cele din cauză.

Astfel, deși recurentul a susținut încălcarea dispozițiilor de drept material din perspectiva nulității absolute a antecontractului de vânzare cumpărare (raportat la regimul juridic al terenurilor), această invocare este una formală, în condițiile în care reclamantul nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel.

Anume, prin memoriul de recurs, partea reclamă că instanța de apel nu a analizat regimul juridic al terenurilor din perspectiva Legii nr. 213/1998 și a Legii nr. 107/1996, terenurile aparținând domeniului public al statului, și nu domeniului public al comunei, ceea ce determină în opinia sa nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație.

Împrejurările expuse în mod cu totul inadecvat - cu referire la apartenența terenurilor la proprietatea publică a statului - nu plasează partea reclamantă sub incidența motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât partea nu a făcut referire concretă la argumentele instanței de apel care a apreciat că, raportat la dezlegarea obligatorie dată în primul ciclu procesual cu privire la natura juridică a procesului-verbal de licitație, în speță este vorba despre un antecontract de vânzare, și numai dacă se va urmări pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract se va analiza dacă bunul era sau nu în patrimoniul promitentului vânzător.

Mai exact, instanța de apel a observat că reclamantul se referă la regimul juridic al terenurilor pentru a susține nulitatea procesului-verbal de licitație și, în acest sens, a apreciat că acest aspect (afirmația că terenurile nu s-ar fi aflat la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare în proprietatea privată pârâtului, ci în domeniul public al statului) nu este de natură a sancționa cu nulitatea absolută actul juridic, pentru că ține de executarea în natură a antecontractului de vânzare cumpărare.

Așa cum s-a precizat anterior, actul juridic în discuție a fost calificat prin decizia instanței de anulare, care a apreciat că actul este nul ca vânzare cumpărare pentru lipsa formei autentice cerute ad validitatem, raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, dar valorează antecontract de vânzare cumpărare în baza principiului conversiunii actului juridic reglementat de art. 978 C. civ.

În acest sens, instanța de apel a argumentat clar că numai în situația în care se va proceda la executarea în natură a promisiunii de vânzare cumpărare prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, se va analiza condiția ca bunul să se regăsească în patrimoniul promitentului vânzător, independent de faptul că acest bun se afla sau nu în proprietatea acestuia la momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, pentru că prin antecontract, pârâtul nu a transmis dreptul de proprietate asupra celor două terenuri, ci și-a asumat numai obligația de a face, așa încât numai la momentul respectiv se va aprecia calitatea de proprietar asupra imobilelor a pârâtului promitent vânzător și, implicit, se vor analiza aspecte ce țin de includerea în domeniul privat sau în domeniul public a terenurilor în cauză.

În acest context, recurentului-reclamant îi lipsește din conținutul memoriului de recurs un raționament juridic propriu în susținerea greșitei aplicări a normelor de drept material din perspectiva nulității absolute a actului juridic, prin raportare concretă la considerentele instanței de apel relative la momentul la care ar avea relevanță împrejurarea că bunurile nu s-ar afla în patrimoniul pârâtului, argumentele părții fiind formale, pentru că deși se referă la nomele de drept material invocate, nu combat raționamentul instanței de apel expus sub acest aspect.

În ceea ce privește referirea instanței de apel la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, se observă că a fost efectuată în referire la forma autentică cerută ad validitatem în cazul contractelor de vânzare cumpărare a terenurilor, acest act normativ fiind cel care a abrogat Legea nr. 54/1998 (reținută de instanța de apel în decizia de anulare pronunțată în primul ciclu procesual), care avea un conținut similar cu privire la cerința de formă în cazul înstrăinării terenurilor.

Prin urmare, critica ce se referă la legea aplicabilă în cazul încălcării formei autentice la data înstrăinării, este, de asemenea, invocată pur formal, neputând fi analizată în recurs, în condițiile în care i se opune dezlegarea jurisdicțională definitivă dată în primul ciclu procesual cu privire la natura juridică a procesului-verbal de licitație.

Astfel, nu are relevanță dacă la momentul încheierii procesului-verbal de licitație era incidentă Legea nr. 54/1995 sau Legea nr. 247/2005, căci cerința de formă cu privire la validitatea actului este cerută doar în cazul contractului de vânzare-cumpărare, or, în cauză, așa cum a stabilit instanța de apel în primul ciclu procesual (ale cărei dezlegări au fost obligatorii pentru instanța de rejudecare potrivit art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ.), între părți a fost încheiat un antecontract de vânzare cumpărare, pentru a cărui validitate nu este necesară perfectarea în formă autentică.

Așadar, critica nu se referă la raționamentul instanței de apel care a pornit analiza pricinii de la natura juridică de antecontract a procesului-verbal de licitație, tranșată definitiv în ciclul procesual anterior, cu caracter obligatoriu și autoritate de lucru judecat, decizia de anulare împiedicând o reanalizare a naturii juridice a actului în discuție.

Așa fiind, se constată că recurentul-reclamant nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului declarat de reclamant, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod.

II.2. Asupra recursului principal declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 3/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, așa cum pretinde recurentul-reclamant prin întâmpinare, întrucât critica recurentului-pârât privind neobligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9000 RON, constând în onorariu avocat în faza apelului, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că pune în discuție aplicarea și interpretarea greșită a unor nome de procedură, mai exact a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Critica este însă nefondată.

Potrivit art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, care va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul.

Contrar criticilor recurentului-pârât, prevederile art. 453 C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, raportat la circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța de apel - formularea unei apel incident ce a fost respins, ca nefondat la fel ca și apelul principal - niciunul dintre apelanți nu poate pretinde cheltuieli de judecată pentru că toți sunt în culpă procesuală, prin aceea că au pierdut procesul și nu au câștigat nimic.

Prin apelul incident formulat împotriva încheierii din 18.07.2023 a Tribunalului Olt, recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește, punând în discuție schimbarea cadrului procesual. Așa cum susține prin cererea de recurs, recurentul-pârât a achitat defalcat, în faza apelului, onorariul avocațial pentru apelul incident (6000 RON) și pentru apelul principal (9000 RON).

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-pârât a solicitat să i se acorde cheltuielile de judecată efectuate cu apelul principal, fiind de acord cu soluția de respingere a cheltuielilor aferente apelului incident.

Or, așa cum a reținut și instanța de apel, atât apelul reclamantului, cât și apelul incident al pârâtului au fost respinse, motiv pentru care nu se impun a fi acordate cheltuielile de judecată pentru că niciuna dintre părți nu a câștigat procesul în faza apelului; altfel spus, toți apelanții au calitate de parte care a câștigat procesul în raport cu apelul părții adverse și de parte care a pierdut procesul în raport cu propriul apel, întrucât niciuna nu a obținut în calea de atac soluția pe care o preconiza, astfel că nu se poate susține că într-o asemenea ipoteză există o parte care a câștigat procesul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.

II.3. În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul incident și recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute de art. 472 și art. 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile".

Dispozițiile art. 472 C. proc. civ., aplicabile recursului incident, dispun în sensul că:

"(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. (2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Astfel, în temeiul art. 491 alin. (2) coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de soluția dată cu privire la recursul principal, recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești rămâne fără efect și, în consecință, urmează a fi respins.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, Înalta Curte, având în vedere soluțiile pronunțate în cauză cu privire la recursurile declarate, nu va acorda cheltuielile de judecată solicitate de părți (taxa de timbru solicită de către recurentul-reclamant și suma de 10.000 RON constând în onorariu avocat, solicitată de recurentul-pârât), urmând a fi avute în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Aceasta întrucât, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului, or, în cauză, niciuna dintre părți nu a câștigat procesul, în înțelesul dispoziției procesuale anterior menționate, în condițiile în care soluțiile pronunțate asupra căilor de atac declarate au fost de constatare ca fiind nul a recursului reclamantului, respectiv de respingere, ca nefondat, a recursului pârâtului, ceea ce are drept consecință menținerea legalității deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 230 din 20 iunie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Respinge ca nefondat recursul principal și ca rămas fără efect recursul incident, declarate de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicănești împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.