ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1132/2025

Ședința publică din data de 22 mai 2025

Deliberând, asupra contestației în anulare reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 18 mai 2021 și înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Distribuție Energie Electrică Romania S.A., obligarea pârâtei să recunoască și să respecte dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele situate în Cluj-Napoca, str. x și str. x, înscrise în CF nr. x Cluj-Napoca, cu nr. cadastral x, constând din teren în suprafață de 10.720 mp și construcții, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei cu privire la imobilele menționate, cu titlu prin divizare, lege și fuziune.

Prin sentința civilă nr. 52 din 1 februarie 2023, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de A. S.A. și continuată de B. S.A., ca urmare a divizării A. S.A., conform proiectului de divizare aprobat prin sentința civilă nr. 1517/2022, pronunțată de Tribunalul Specializat.

A dispus obligarea pârâtei Distribuție Energie Electrică Romania S.A. să lase reclamantei, în deplină proprietate și pașnică folosință, terenul în suprafață de 10.720 mp, înscris în CF nr. x, având nr. cadastral x, situat în Cluj-Napoca, str. x, județul Cluj, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C., urmând ca pârâta să exercite, în continuare, folosința asupra suprafețelor de teren pe care sunt amplasate construcțiile C5 și C6, aflate în proprietatea sa; construcțiile având nr. cadastral x - C1, cu suprafața construită la sol de 448 mp, cu nr. cadastral x - C2, având suprafața construită la sol de 512 mp, cu nr. cadastral x - C3, având suprafața construită la sol de 171 mp, cu nr. cadastral x - C4, având suprafața construită la sol de 338 mp, situate în Cluj - Napoca, str. x, județul Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert C..

A dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului în suprafață de 10.720 mp, înscris în CF nr. x, având nr. cadastral x, situat în Cluj-Napoca, str. x, județul Cluj, și asupra construcțiilor având nr. cadastrale x, situate în Cluj-Napoca, str. x, județul Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert C..

A respins, ca neîntemeiate, cererile prin care a fost solicită rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul anulării încheierilor de intabulare și radierii dreptului de proprietate al pârâtei.

Prin decizia nr. 243/A/2023 din 28 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 28 august 2003, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, invocată de intimatele-reclamante A. S.A., și B. S.A., în contradictoriu cu emitentul actului, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, și apelanta-pârâtă Distribuție Energie Electrica România S.A..

A respins apelul promovat de pârâta Distribuție Energie Electrica România S.A., în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. S.A. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 52 din 1 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul Cluj.

Prin decizia nr. 1160 din 23 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în majoritate, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Distribuție Energie Electrică România S.A. împotriva deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În opinie separată, domnul judecător D. a apreciat că se impune admiterea recursului declarat de pârâta Distribuție Energie Electrică România S.A. și casarea deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 14 martie 2025, sub nr. x/2025, contestatoarea Distribuție Energie Electrică Romania S.A. a solicitat anularea deciziei contestate și, în rejudecare, admiterea recursului declarat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. și obligarea intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Contestatoarea a formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de recurs a săvârșit o eroare materială vădită și involuntară, constând în neobservarea următoarelor înscrisuri esențiale, iar tezele juridice întemeiate pe acestea nu au fost analizate:

- anexele la H.G. nr. 322/1992 - patrimoniul preluat de societățile desprinse din fosta E. S.A. nu menționează expres niciun teren;

- decizia nr. 563 din 8 noiembrie 1999 emisă de Compania Națională de Electricitate - Electrica S.A., Sucursala de Distribuție Cluj - indică expres titlul cu care se aflau terenurile în patrimoniul autoarei contestatoarei: drept de administrare;

- raportul comisiei constituite în temeiul Ordinului Ministrului Industriilor nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din E. a F. S.A. - arată expres că se transferă "pentru posesie și folosință" construcțiile administrate și terenurile aferente;

- contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. x din 28 noiembrie 2005 (BNP G.), prin care contestatoarea a primit cu titlu de proprietate suprafața de 168 mp, ulterior alipită terenului revendicat prin actul de alipire autentificat sub nr. x din 13 noiembrie 2013 (BNP H.).

Din aceste înscrisuri rezultă că în patrimoniul antecesoarei comune nu a existat niciun teren în proprietate, toate terenurile fiind folosite cu titlu de administrare gratuită, precum și că o parte din terenul revendicat (168 mp) a făcut obiectul unui schimb între contestatoare și autoarea intimatelor-reclamante. Erorile materiale sunt determinante, întrucât, dacă înscrisurile ar fi fost avute în vedere, ar fi condus la admiterea recursului și respingerea acțiunii în revendicare ca nefondată, fiind incidente prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Omisiunea de a cerceta motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind neinventarierea terenurilor ca parte a patrimoniului unităților economice de stat, potrivit H.G. nr. 945/1990 și Normelor metodologice nr. 1/1990 și încălcarea principiului pacta sunt servanda al Protocolului de predare-primire din 12 iunie 2003 atrage incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din același act normativ.

Încălcarea procesului echitabil și a dreptului la "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin schimbarea nelegală a sarcinii probei, având în vedere posesia neîntreruptă asupra terenului revendicat începând cu anul 1902, precum și faptul că, din 2003, contestatoarea este înscrisă în cartea funciară în temeiul CADP seria x nr. x din 28 august 2003.

În anul 1992, prin H.G. nr. 322/1992, E. s-a reorganizat, realizându-se desprinderea activității de transport de cea de distribuție și înființarea F. S.A. (antecesoarea reclamantelor), în timp ce antecesoarea contestatoarei (Filiala Rețele Electrice Cluj) a continuat distribuția. La 16 februarie 1993 s-a încheiat Protocolul nr. 1011 între Filiala Rețele Electrice Cluj și F. S.A. (predare mijloace fixe/circulante; anexele 3-5 privind folosința/închirierea). F. S.A. a semnat cu obiecțiuni; litigiul a format obiectul dosarului nr. x/1993, soluționat definitiv prin decizia nr. 142 din 18 ianuarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. La 23 martie 2000, Ministerul Industriei și Comerțului a emis Ordinul nr. 90, constituind comisia pentru perfectarea protocolului, în conformitate cu H.G. nr. 322/1992. Raportul comisiei (Ordinul nr. 90/2000) menționează expres transferul "pentru posesie și folosință" al construcțiilor și terenurilor aferente.

La 12 iunie 2003, s-a semnat Protocolul de predare-primire nr. 1386, cu individualizarea bunurilor predate (inclusiv teren 2.910,23 mp + construcții, apartamente/cote teren, locuință de serviciu cu teren, ateliere/garaje cu teren, magazie + teren, baracă metalică + teren, teren aferent stației 35kV Gherla). La pct. 3.9 din Protocol se consemnează stingerea litigiilor și lipsa altor pretenții cu privire la H.G. nr. 322/1992, decizia nr. 142/2000 a Curții Supreme, sentința civilă 57 din 23 martie 1999 a Curții de Apel Cluj, Ordinul nr. 90/2000, raportul comisiei și Ordinul nr. 346 din 1 noiembrie 2000.

La 28 august 2003, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x pentru suprafața de 16.205 mp (terenul revendicat). La 28 noiembrie 2005 s-au autentificat contractul de dezmembrare și contractul de schimb imobiliar (nr. x din 28 noiembrie 2005), prin care 168 mp din terenul revendicat a fost dobândit de contestatoare de la autoarea reclamantelor.

Reclamantele au susținut că au dobândit, ope legis, prin H.G. nr. 322/1992 dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor; Tribunalul Cluj a admis acțiunea, soluția fiind menținută în apel și recurs (decizia contestată).

Sintetizând motivele, contestatoarea a evidențiat că hotărârea pronunțată de instanța de recurs este nelegală, deoarece dezlegarea recursului pornește de la neobservarea înscrisurilor care ar indica drept de administrare, nu proprietate, la înființarea F., iar proprietatea ar fi fost dobândită de contestatoare prin CADP MO3 nr. 8696 din 28 august 2003. De asemenea, dezlegarea recursului ignoră contractul de schimb, ca titlu de proprietate asupra unei porțiuni din terenul revendicat, reclamantele renunțând, prin act autentic, la acea suprafață în favoarea contestatoarei.

De asemenea, a susținut că neobservarea înscrisurilor a condus la greșita neaplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Se arată că terenul ar fi fost dobândit "cu alt titlu", respectiv administrare, ceea ce rezultă din cele trei înscrisuri (anexe H.G. nr. 322/1992; decizia 563/1999 emisă de Compania Națională de Electricitate Electrica S.A. - Sucursala de Distribuție Cluj; Raportul comisiei constituite în temeiul Ordinului Ministrului Industriilor nr. 90/2000). În opinia sa, dacă înscrisurile erau observate, Înalta Curte ar fi constatat recursul fondat, iar acțiunea în revendicare trebuia respinsă, deoarece reclamantele ar avea doar drept de administrare și numai asupra părții necesare activității desprinse (cu trimitere la art. 3 H.G. nr. 322/1992).

În plus, a arătat că neobservarea contractului de schimb (168 mp), a actului de alipire și consecința că nu se putea admite revendicarea și asupra acestei suprafețe; se susține că, dacă era observat contractul, s-ar fi dispus casarea cu trimitere pentru verificarea/compararea titlurilor pe toate parcelele, inclusiv pe cea de 168 mp, întrucât reclamanta nu poate pretinde că este în continuare proprietara lotului pe care l-a oferit contestatoarei la schimb în anul 2005.

Contestatoarea a susținut că respingerea motivelor de recurs fără, cel puțin, o motivare sumară, dar coerentă și convingătoare, echivalează cu neanalizarea respectivelor motive, critică în sprijinul căreia a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu ideea că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt "ascultate", adică analizate cum se cuvine de instanță. A relevat astfel că motivul II de recurs a fost respins fără analiză concretă, printr-o formulare generală privind lipsa relevanței H.G. nr. 945/1990, iar cu privire la Normele metodologice nr. 1/1990 se susține că instanța de recurs nu s-a referit deloc.

Similar, a arătat că, fără motivare, a fost respins și motivul I (componenta întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), cu aprecierea că H.G. nr. 834/1991 ori O.U.G. nr. 88/1997 nu au relevanță.

De asemenea, a menționat că în patrimoniul fostei E. și al antecesoarelor părților nu s-a aflat drept de proprietate asupra terenurilor; în înscrisuri nu au fost inventariate terenuri și nu au fost cuprinse în listele de mijloace fixe preluate la reorganizări. În opinia sa, motivul pentru care nu au fost evaluate și menționate în listele respective este acela că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 rezultă că antecesoarea contestatoarei a dobândit numai proprietatea bunurilor inventariate și a căror valoare a servit la constituirea capitalului social, operațiunile făcându-se în temeiul H.G. nr. 945/1990 și Normelor nr. 1/1990, acte care nu ar fi cuprins dispoziții referitoare la terenuri. Ca urmare, se afirmă că terenurile în administrarea unităților economice de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit la determinarea capitalului social, inclusiv deoarece, la data adoptării Legii nr. 15/1990, valoarea terenurilor nu era înregistrată contabil și nu existau reglementări privind evaluarea terenurilor statului.

Din această perspectivă, a reproșat instanței omisiunea de analiză a motivului II de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța limitându-se la a reține dispozițiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 (includerea valorii terenurilor evaluate în patrimoniu și majorarea capitalului social). A susținut că, dacă motivul privind neinventarierea/neincluderea în capitalul social inițial era analizat, instanța de recurs ar fi observat și caracterul fondat al tezei dobândirii dreptului de proprietate abia la emiterea CADP. Totodată, a contestat reținerea instanței potrivit căreia "capitalul social este vărsat în întregime la data constituirii societății, iar după evaluarea terenurilor conform H.G. nr. 834/1991, se produce doar majorarea capitalului, corespunzător valorii terenului", invocându-se art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește admisibilitatea și temeinicia contestației întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., un al doilea aspect invocat de contestatoare privește neanalizarea motivului de recurs referitor la încălcarea principiului pacta sunt servanda al Protocolului de predare-primire încheiat la 12 iunie 2003, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În dezvoltare, a arătat că, prin motivul III de recurs, s-a criticat calificarea juridică dată în apel Protocolului de predare-primire din 12 iunie 2003, inclusiv din perspectiva încălcării principiului menționat. A susținut că, dincolo de caracterul de act administrativ de autoritate, protocolul este "legea părților", stabilind dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor asupra multor imobile nemenționate în H.G. nr. 322/1992, oferite de autoarea contestatoarei în schimbul terenului de 10.720 mp și construcțiilor aferente situate în Cluj-Napoca, str. x, fiind enumerate imobilele din protocol. Astfel, întrucât părțile au stabilit prin acord partajarea patrimoniului și stingerea tuturor litigiilor pentru viitor privind transmiterea proprietății în temeiul H.G. nr. 322/1992, se impunea admiterea recursului și respingerea acțiunii în revendicare ca nefondată. Contestatoarea a concluzionat că instanța de recurs a omis să analizeze acest motiv, fără să facă nicio referire la acordul părților, care nu mai poate fi contrazis nici măcar prin hotărâre judecătorească.

În sprijinul argumentelor, a invocat decizia nr. 650/2022, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, în care se arată că omisiunea de cercetare integrală a motivelor de casare încalcă art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană, iar art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea și să asigure rejudecarea aspectelor omise.

În aprecierea sa, decizia contestată a dus la încălcarea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară din x și la încălcarea posesiei neîntrerupte de peste 100 de ani (din 1902), deoarece această posesie neîntreruptă dublată de înscrierea în cartea funciară constituie un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, încălcat prin respingerea recursului, inclusiv sub aspectul nelegalei anulări a certificatului său de atestare a dreptului de proprietate.

Cu precizarea că încălcarea jurisprudenței Curții Europene nu este reglementată formal ca motiv de contestație în anulare, contestatoarea a solicitat redeschiderea procesului prin aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenție, invocând și aplicarea directă a acestuia în jurisprudența Înaltei Curți. În acest sens a invocat art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, pentru a evidenția obligația judecătorului național de a asigura aplicarea reglementărilor și a jurisprudenței europene, precum și prioritatea normelor europene în caz de neconcordanță. Se invocă din nou Cauza Dumitru Popescu împotriva României, cu ideea că statutul Convenției permite instanțelor să înlăture prevederi interne incompatibile și obligația asigurării efectului deplin al normelor convenției.

A susținut necesitatea aplicării cu prioritate a art. 6 din Convenția Europeană inclusiv pentru recunoașterea legitimării de a introduce o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., mai ales când tezele juridice ale recursului nu au fost "ascultate și judecate".

De asemenea, a arătat că noțiunea "proces echitabil" include egalitatea armelor, motivarea hotărârii și dreptul părților de a prezenta observații pertinente, efectiv numai dacă sunt analizate, sens în care a indicat jurisprudența Curții Europene din cauzele Perez împotriva Franței, Van der Hurk împotriva Olandei și Albina împotriva României, privind obligația examenului efectiv al argumentelor/probelor și ideea că o motivare scurtă presupune examinarea reală a problemelor esențiale.

În drept, contestația în anulare se întemeiază pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

5.1. Prin întâmpinarea formulată de intimata A. S.A. s-a susținut că este inadmisibilă contestația în anulare formulată de Distribuție Energie Electrică Romania S.A. împotriva deciziei civile nr. 1160 din 23 aprilie 2024, întrucât aceeași parte a exercitat anterior o contestație în anulare împotriva aceleiași hotărâri, respinsă prin decizia nr. 1815 din 17 septembrie 2024, fiind incidente dispozițiile art. 504 alin. (3) din C. proc. civ., care consacră regula unicității acestei căi de atac.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, deoarece criticile invocate nu se încadrează în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., deoarece nu se relevă erori materiale în sens procedural și nici omisiunea cercetării unor motive de recurs. Prin contestație se tinde, în realitate, la reluarea dezbaterii fondului și la reaprecierea probelor, demers inadmisibil pe această cale.

În aprecierea sa, instanța de recurs a analizat integral motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., inclusiv aspectele privind dobândirea dreptului de proprietate, aplicarea Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 322/1992, H.G. nr. 945/1990, precum și natura și efectele protocolului de predare-primire din 2003, motivarea deciziei contestate fiind completă și coerentă.

În ceea ce privește solicitarea contestatoarei de aplicare directă a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, intimata a susținut că motivele de la paragrafele 56-64 din cerere nu sunt de natură să justifice admiterea contestației în anulare din moment ce C. proc. civ. a reglementat posibilitatea și condițiile în care poate fi formulată o contestație în anulare, astfel că s-a asigurat liberul acces la justiție. A mai arătat că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare ar fi aplicabile doar în situația în care legislația internă ar cuprinde anumite limitări ori îngrădiri privitoare la drepturile și libertățile persoanelor, însă nu este cazul în ce privește litigiile dintre părți.

5.2. Prin întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, s-a solicitat instanței analizarea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și pronunțarea unei hotărâri în consecință. Se arată că, întrucât contestatoarea a invocat Ordinul ministrului industriei și comerțului nr. 90/2000, acesta este depus în copie conformă cu originalul, ordin prin care s-a constituit comisia pentru perfectarea protocolului dintre Electrica S.A. - Sucursala de Distribuție Cluj și F. S.A. Cluj, în conformitate cu H.G. nr. 322/1992.

În ipoteza rejudecării, intimatul a menționat că își reiterează toate apărările formulate anterior și arată că va depune cu celeritate orice alte înscrisuri solicitate de instanță sau rezultate din dezbateri.

5.3. Prin întâmpinarea formulată de intimata B. S.A. s-a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată, cu menținerea ca legală și temeinică a deciziei contestate.

În principal, intimata a invocat incidența art. 504 alin. (3) din C. proc. civ., arătând că împotriva aceleiași hotărâri contestatoarea a exercitat anterior o contestație în anulare, respinsă definitiv, fiind astfel încălcată regula unicității acestei căi extraordinare de atac. A subliniat că imposibilitatea formulării unei noi contestații subzistă indiferent de motivele invocate și este menită să asigure stabilitatea hotărârilor judecătorești și securitatea raporturilor juridice. În opinia acestei intimate, dacă ar fi considerat că la momentul formulării primei contestații în anulare nu putea preciza dacă există sau nu temeiuri care să fundamenteze exercitarea contestației în anulare, contestatoarea ar fi trebuit să aștepte motivarea și comunicarea deciziei pronunțate în recurs, pentru a formula o contestație în anulare unică și corect motivată. Cât timp nu a procedat astfel, contestatoarea și-a epuizat dreptul de a utiliza această cale extraordinară de atac, în acest sens pledând inclusiv dispozițiile art. 460 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe fond, a arătat că motivele deduse judecății nu se circumscriu cazurilor strict și limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., criticile formulate vizând, în realitate, reaprecierea probelor și a raționamentului juridic al instanței de recurs.

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., intimata a susținut, în esență, că pretinsele "erori materiale" reclamate reprezintă chestiuni de judecată, care țin de analiza și evaluarea probatoriului, ce revin în sarcina exclusivă a instanțelor de fond. Înscrisurile la care a făcut referire contestatoarea au fost analizate atât de către prima instanță, cât și de instanța de apel, care s-au pronunțat asupra lor, astfel că, în opinia intimatei, contestatoarea nu poate invoca drept motiv de contestație în anulare pretinsa omisiune a instanței de recurs de a analiza înscrisurile depuse de aceasta la prima instanță, fiindcă în recurs nu se examinează temeinicia hotărârilor, ci exclusiv legalitatea acestora.

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., intimata a susținut, în esență, că instanța de recurs a analizat cele două motive de casare, iar faptul că nu au fost evidențiate, punct cu punct, absolut toate dispozițiile legale invocate de recurentă nu face contestația în anulare admisibilă, deoarece trebuie distins între motivele de casare și argumentele invocate în sprijinul acestor motive, câtă vreme norma vizează exclusiv omisiunea instanței de recurs de a examina unul dintre motivele de casare invocate în termen de către recurent.

5.4. Prin răspunsul la întâmpinare, contestatoarea Distribuție Energie Electrică Romnia S.A. solicită respingerea excepției inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimatele B. S.A. și A. S.A. și admiterea contestației în anulare formulate.

Se susține că interdicția prevăzută de art. 504 alin. (3) din C. proc. civ. nu este incidentă, întrucât prima contestație în anulare a fost formulată anterior redactării deciziei atacate, fără posibilitatea indicării unor motive concrete, astfel încât nu poate fi calificată drept o contestație "veritabilă". Finalitatea normei este prevenirea exercitării abuzive a căii de atac, iar nu sancționarea părții care, în lipsa motivării hotărârii, a formulat demersul procesual pentru conservarea dreptului. Se mai susține că respingerea contestației ca inadmisibilă ar aduce atingere dreptului de acces efectiv la o cale extraordinară de atac.

Pe fond, se menționează că sunt incidente cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanța de recurs ar fi omis cercetarea unor motive de recurs și ar fi săvârșit erori materiale în dezlegarea dată, criticile vizând modul de analiză a normelor aplicabile și a efectelor actelor administrative relevante.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimatele A. S.A. și B. S.A., Înalta Curte constată că este neîntemeiată și va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Inadmisibilitatea prezentei căi de atac este supusă analizei în contextul în care, prin decizia nr. 1815 din 17 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2024, contestația în anulare formulată anterior de aceeași parte împotriva deciziei civile nr. 1160 din 23 aprilie 2024 a fost respinsă ca lipsită de interes, în considerarea faptului că, la momentul exercitării căii de atac, hotărârea atacată nu era redactată, iar contestatoarea nu putea formula și nu a indicat niciunul dintre motivele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.

Se observă că, într-o asemenea ipoteză, instanța nu a procedat la examinarea condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare și nici la analiza incidenței cazurilor de contestație prevăzute de lege, reținând expres că, în lipsa motivelor de contestație, nu se poate aprecia nici asupra dispozițiilor art. 503, nici asupra condițiilor prevăzute de art. 504 din C. proc. civ.

Dispozițiile art. 504 alin. (3) din C. proc. civ., în temeiul cărora a fost susținută inadmisibilitatea contestației în anulare de către intimate, stipulează astfel: "O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă se invocă alte motive."

Textul de lege consacră regula unicității contestației în anulare, având ca finalitate prevenirea exercitării abuzive și succesive a acestei căi extraordinare de atac, în vederea asigurării securității raporturilor juridice și a stabilității hotărârilor judecătorești. Norma are în vedere ipoteza în care partea a exercitat în mod efectiv contestația în anulare, beneficiind de posibilitatea reală de a supune verificării instanței motivele limitativ prevăzute de lege, iar nu situațiile în care calea de atac a fost promovată într-un cadru pur formal, lipsit de finalitate practică.

Or, în speță, nu se poate reține existența unui abuz procesual sub forma exercitării succesive a contestației în anulare, câtă vreme prima contestație a fost respinsă ca lipsită de interes tocmai pentru că hotărârea atacată nu era redactată, iar contestatoarea nu a putut formula niciun motiv de contestație în anulare raportat la dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.. Într-o asemenea ipoteză, nu se poate vorbi despre o contestație în anulare exercitată în sensul și în scopul normei, ci despre un demers procedural lipsit de conținut juridic, care nu a permis instanței examinarea efectivă a vreunui motiv de retractare.

Deși este adevărat că partea nu a așteptat redactarea hotărârii pentru a formula prima contestație, această împrejurare nu este de natură a conduce la respingerea prezentei contestații ca fiind inadmisibilă, întrucât doar odată cu redactarea și comunicarea deciziei atacate a devenit posibilă exercitarea reală și efectivă a contestației în anulare. În aceste condiții, prezenta contestație reprezintă, în mod obiectiv, singura cale de acces la justiție prin care contestatoarea a putut supune instanței motivele de contestație prevăzute de lege. Prin urmare, aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. (3) din C. proc. civ. în sensul calificării prezentei contestații ca inadmisibilă ar depăși scopul pentru care norma a fost instituită și ar transforma regula unicității căii de atac dintr-un instrument de prevenire a abuzului procesual într-un obstacol disproporționat în calea exercitării dreptului de acces la o instanță.

Totodată, aplicarea acestei norme de procedură în sensul instituirii unei interdicții absolute de a formula o nouă contestație în anulare, în sensul propus de intimate, ar conduce la un formalism excesiv, incompatibil cu exigențele dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a reținut că în aplicarea normelor de procedură instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Pe cale de consecință, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea în acest sens și hotărârile din cauzele Lefter împotriva României, Lungoci împotriva României, Zubac împotriva Croației și Foyer Assurances S.A. împotriva Luxembourg).

Examinând decizia contestată, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, se constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, cu caracter strict și excepțional, reglementată limitativ de dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.. Aceasta nu poate fi utilizată ca un mijloc de reformare a hotărârii definitive și nu permite reluarea judecății asupra fondului recursului ori reconsiderarea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată de instanța de recurs.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, contestatoarea a susținut că instanța de recurs ar fi săvârșit o astfel de greșeală constând în neobservarea unor înscrisuri considerate esențiale (anexele la H.G. nr. 322/1992, decizia nr. 563/1999, emisă de Compania Națională de Electricitate Electrica S.A., raportul comisiei constituite prin Ordinul Ministrului Industriilor nr. 90/2000, contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. x în 28 noiembrie 2005 de BNP G.), apreciind că, dacă acestea ar fi fost avute în vedere, soluția recursului ar fi fost diferită.

Cu scopul de a verifica incidența acestui motiv de contestație în anulare, Înalta Curte reține că erorile materiale sunt reprezentate de acele greșeli pe care le comite instanța de recurs (sau, după caz, apel) prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale existente la dosarul cauzei cu unele situații procedurale inexistente, străine de realitatea cauzei, fapt ce influențează în mod profund dezlegarea dată căii de atac și soluționarea sa legală. Legiuitorul se referă implicit în reglementarea acestui motiv de contestație în anulare la greșeli procedurale evidente, de natură să influențeze în mod negativ soluția dată căii de atac în cauză, ce puteau fi evitate printr-o analiză atentă a conținutului dosarului. Dacă instanța și-ar fi dat seama de adevărata realitate existentă la nivelul lucrărilor din speța respectivă, ar fi pronunțat în mod sigur o altă soluție, corectă din punct de vedere procedural. Așadar, prin formularea unei contestații întemeiate pe art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. se urmărește restabilirea unei stări de legalitate ce a fost afectată prin analiza superficială a dosarului cauzei, în totală contradicție cu realitățile ce reies în mod vădit din analiza rezonabilă a pieselor acestuia.

În niciun caz, eroarea materială nu se referă la o eventuală greșeală în aprecierea probelor sau în interpretarea normelor juridice. Astfel, contestația în anulare întemeiată pe existența unei erori materiale nu poate fi privită drept posibilitatea de a contesta temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ceea ce înseamnă că nu se poate cere rejudecarea unui litigiu în fapt sau în drept.

În acest sens a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 543 din 14 septembrie 2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, reținând că "dispoziția legală criticată are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecății, și nu acele greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural".

În aceste coordonate, se constată că niciuna dintre susținerile dezvoltate de contestatoare nu se circumscrie noțiunii de greșeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât, în realitate, se tinde la reanalizarea situației de fapt raportat la apărările formulate în proces de pârâta Distribuție Energie Electrică Romania S.A. și a probatoriului administrat în cauză, precum și la reconsiderarea dezlegării juridice date recursului de opinia majoritară. Astfel, pretinsa "neobservare" a înscrisurilor invocate de contestatoare nu reprezintă o omisiune materială ori o eroare obiectivă de natură formală, ci presupune o nouă evaluare a conținutului și forței lor probatorii, respectiv stabilirea naturii juridice a dreptului exercitat asupra terenurilor la momentul înființării societății F. S.A. și a întinderii acestuia raportat și la contractul de schimb imobiliar încheiat ulterior, chestiuni asupra fondului acțiunii în revendicare, care pot fi supuse doar analizei instanțelor devolutive, fără a fi permisă repunerea lor în discuție pe calea contestației în anulare.

În același sens, fără a reitera analiza opiniei majoritare din recurs, din considerentele deciziei rezultă că teza juridică întemeiată de contestatoare pe aceste înscrisuri, care ar fi susținut admiterea recursului, a fost avută în vedere în cadrul examinării criticilor de nelegalitate întemeiate, în esență, pe motivele de recurs privind aplicarea normelor de drept material și a normelor de drept procesual, iar împrejurarea că asupra acestei teze a fost exprimată și o opinie separată confirmă că demersul contestatoarei vizează contestarea raționamentului judiciar și a soluției definitive de respingere a recursului, iar nu remedierea unei erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Nici critica referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ca urmare a neobservării înscrisurilor mai-sus menționate, nu se circumscrie acestui motiv de contestație în anulare, întrucât contestatoarea urmărește cenzurarea statuărilor instanței de recurs, respectiv concluzia de respingere a motivului de recurs privitor la nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, prin raportare la H.G. nr. 834/1991. Instanța de recurs a analizat dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 în corelație cu art. 5 din aceeași lege și cu cadrul normativ aplicabil reorganizării fostei regii autonome, apreciind, în urma interpretării sistematice a normelor incidente, că dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit de reclamantă prin efectul legii. Împrejurarea că instanța nu a împărtășit interpretarea părții nu echivalează cu neobservarea înscrisurilor, ci reprezintă rezultatul exercitării atribuției jurisdicționale de interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită în urma interpretării probelor administrate.

Însă, pe calea extraordinară a contestației în anulare nu se mai poate pune în discuție modul în care a raționat instanța de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere, întrucât s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Astfel, întrucât contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate pune în discuție nelegalitatea hotărârii prin prisma unor pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs. Astfel, realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestatoare ar echivala cu o nouă judecată pe fondul cauzei, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (a se vedea, în acest sens, hotărârea pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, s-a statuat că numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (hotărârea pronunțată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26).

Așadar, aspectele evocate de către contestatoare nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., raționamentul instanței de recurs neavând ca situație premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de examinare a criticilor de nelegalitate a hotărârilor atacate, iar evaluarea unor probe, interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente nu pot fi cenzurate pe calea formulării unei contestații în anulare.

În referire la cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatoarea a invocat, sub un prim aspect, omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la neinventarierea terenurilor, ca parte a patrimoniului unităților economice de stat, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 945/1990 și Normelor Metodologice nr. 1/1990, apreciind că respingerea acestui motiv s-ar fi realizat fără o motivare efectivă.

Critica este nefondată.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, contestatoarea din prezenta cauză a formulat următoarele critici din această perspectivă: "Chiar dacă s-ar accepta teza susținută de către reclamantă potrivit căreia aceasta a dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate la data intrării în vigoare a H.G. nr. 322/1992, aceasta nu a putut dobândi dreptul de proprietate asupra niciunei suprafețe de teren, întrucât niciun teren nu se afla în proprietatea antecesoarelor pârâtei la data intrării în vigoare a H.G. nr. 322/1992.

Dreptul de proprietate a fost recunoscut pârâtei prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 28 august 2003, certificat care face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, rezultă că antecesoarea pârâtei a dobândit numai proprietatea asupra acelor bunuri care au fost inventariate și a căror valoare a servit la constituirea capitalului social, aceste operațiuni prealabile efectuându-se în temeiul H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat și a Normelor metodologice nr. 1/1990, adoptate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Privatizare, acte normative care nu cuprindeau dispoziții referitoare la terenuri.

Ca urmare, terenurile aflate în administrarea fostelor unități economice de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit la determinarea capitalului social al noilor societăți comerciale, în condițiile legii, dată fiind și împrejurarea că, la data adoptării Legii nr. 15/1990, valoarea terenurilor nu era înregistrată în contabilitatea unităților economice și nu existau reglementări privind modul de evaluare a terenurilor proprietatea statului."

Lecturând decizia contestată, inclusiv considerentele enunțate de contestatoare la punctul 31 din cerere, Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat acest motiv de recurs, concluzionând următoarele: "În consecință, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, prin raportare la H.G. nr. 834/1991, iar aceeași concluzie se impune, pentru identitate de rațiune, și în privința afirmațiilor vizând H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat, acest act normativ având domeniul de aplicare relevat chiar prin titlul său, operațiunile preconizate având scopul "determinării capitalului social" (art. 1)."

Prin aceste considerente, instanța de recurs a răspuns punctual susținerii recurentei privind neinventarierea terenurilor, stabilind că eventualele operațiuni de inventariere și reevaluare reglementate de H.G. nr. 945/1990 au ca finalitate exclusivă determinarea capitalului social, fără incidență asupra transmiterii dreptului de proprietate, care operează ope legis, în temeiul art. 5 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Așadar, analizând explicit H.G. nr. 945/1990, instanța a arătat domeniul limitat de aplicare al acestui act normativ (determinarea capitalului social), deci fără incidență asupra transmiterii dreptului de proprietate, demonstrând astfel lipsa relevanței juridice a neinventarierii terenurilor.

Susținerea contestatoarei potrivit căreia instanța ar fi fost datoare să analizeze imposibilitatea evaluării terenurilor în anul 1990 sau inexistența unor reglementări contabile privind valoarea acestora tinde, în realitate, la reevaluarea raționamentului juridic care a fundamentat soluția de recurs, iar nu la identificarea unei veritabile omisiuni de cercetare a motivului de recurs care a vizat această chestiune.

Contestatoarea a mai invocat faptul că instanța de recurs nu ar fi făcut referire expresă la Normele metodologice nr. 1/1990. Înalta Curte reține că o asemenea împrejurare nu echivalează cu omisiunea de cercetare a motivului de casare, atât timp cât instanța a examinat și a soluționat teza juridică pe care partea o deducea din aceste norme - respectiv că numai bunurile inventariate/evaluate și reflectate în capitalul social ar fi putut deveni proprietatea societății. Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a examinat în mod expres această susținere și a reținut că H.G. nr. 945/1990 are un domeniu de aplicare limitat la operațiunile de inventariere și evaluare efectuate în scopul determinării capitalului social, prevederile fiind lipsite de relevanță pentru stabilirea momentului și a temeiului dobândirii dreptului de proprietate, care operează ope legis în baza art. 5 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Instanța a răspuns argumentului privind neinventarierea terenurilor, înlăturându-l pentru identitate de rațiune, oferind astfel o dezlegarea explicită a problemei juridice esențiale, iar faptul că nu a reluat distinct analiza fiecărui act normativ invocat nu reprezintă o omisiune de cercetare în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.. Prin urmare, chiar în lipsa unei citări distincte a normelor, analiza efectivă a argumentului juridic este prezentă, fiind incompatibilă cu ipoteza omisiunii cerută de motivul de contestație în anulare, care vizează absența totală a unui răspuns jurisdicțional asupra unui motiv de recurs, iar nu situația în care instanța a respins teza juridică printr-un raționament de principiu, integrat și coerent.

De asemenea, din chiar modul de formulare a contestației în anulare rezultă că susținerile contestatoarei nu vizează lipsa de motivare a deciziei din recurs, ci nemulțumirea față de raționamentul juridic care fundamentează opinia majoritară. Contestatoarea redă argumentele instanței de recurs privind lipsa de relevanță a H.G. nr. 834/1991 și O.U.G. nr. 88/1997, caracterul declarativ al certificatului de atestare a dreptului de proprietate și operațiunile privind capitalul social, pentru ca apoi să le conteste sub aspectul soluției adoptate. Or, o atare critică nu evidențiază existența unei omisiuni de cercetare, ci exprimă un dezacord față de soluția și motivarea opiniei majoritare, ceea ce nu poate fundamenta incidența art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Nici critica referitoare la pretinsa neanalizare a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la încălcarea principiului pacta sunt servanda al Protocolului din 12 iunie 2003, care reprezintă acordul părților, nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, contestatoarea din prezenta cauză a formulat următoarele critici din această perspectivă: "La pct. 3.9 din Protocolul de predare primire nr. 1386 din 12 iunie 2003, s-a stabilit că părțile semnatare înțeleg că din momentul semnării Protocolului, să stingă toate litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești și declară că nu mai au alte pretenții cu privire la îndeplinirea prevederilor H.G. nr. 322/1992, a Deciziei nr. 142 din 18 ianuarie 2000 a Curții Supreme de Justiție a sentinței civile nr. 57 din 23 martie 1999 a Curții de Apel Cluj, a Ordinului nr. 90 din 23 martie 2000 al Ministrului Industriei și Comerțului, a raportului comisiei desemnate prin Ordinul M.LC. nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din E., precum și a Ordinului nr. 346 al Ministerului Industriei și Comerțului din 1 noiembrie 2000.

Instanța de apel a nesocotit principiul pacta sunt servanda cât și legalitatea actului administrativ necontestat - Protocolul d