ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1160/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 18 mai 2021 și înregistrată sub nr. x/1285/2021 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu B S.A., obligarea pârâtei să recunoască și să respecte dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele situate in Cluj-Napoca, str. (...) și str. (...), înscrise în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...), constând din teren în suprafață de 10720 mp și construcții după cum urmează: -construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C1, compusă din suprafață construită la sol 448 mp; construcții - sediu administrativ: Clădirea principala cu 4 corpuri (A, B, C si D) cu fundații de piatră și beton, pereții din cărămidă, acoperiș cu tablă si țiglă, cu o suprafață utilă de 1560 mp cu S+P+E; Corpul A: - cu subsol +parter+etaj, compus din subsol cu 2 camere, parter; cu 1 sală, 1 cameră, 1 coridor, 4 WC, 2 vestiare, 2 dușuri, 2 scaune și 1 windfang; - construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)- C2 compusă din suprafață construită la sol de 512 mp; corpul B: - cu subsol, parter și etaj compus din: - subsol cu 2 încăperi; - parter cu 3 încăperi, 3 holuri, 3 săli, 2 sas, 2 grupuri sanitare, 2 vestiare și 2 wc-uri; - etaj cu 2 încăperi, 1 sas și 1 wc; - construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C3, compusă din suprafață construită la sol 171 mp; corpul C: - cu subsol și parter - subsol cu 2 încăperi - parter cu 5 încăperi și 1 coridor; - construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C4, compusă din suprafață construită la sol 338 mp, corpul D: - cu subsol, parter și etaj - subsol cu 3 încăperi - parter cu 7 încăperi, 1 hol și 1 casa scării, 1 sas, 2 grupuri sanitare, 1 wc și 1 coridor - etaj cu 10 încăperi, 1 hol și 1 coridor; - construcție înscrisă în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...)-C6, compusă din suprafață construită la sol 348 mp; stație de transformare 110/10 KW - stadion cu fundație de beton, pereți din beton, cărămidă și BCA, acoperiș tip terasă din beton armat compusă din: cameră stație de conexiuni, camera CDA și baterie, cameră Transformator de putere, cameră Celula transformator, cameră Celulă LES, camera echipamentului de legare pământ și depozit, și obligarea pârâtei la predarea imobilelor menționate anterior, rectificarea înscrierilor în CF în sensul anulării încheierilor de intabulare prin care a fost înscris dreptul de proprietate al pârâtei, radierii dreptului de proprietate al pârâtei din CF nr. (...) cu privire la imobilele având nr. cadastrale (...), (...)-CI, (...)-C2, (...)-C3, (...)-C4, (...)-C6, constând din construcție înscrisă în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...)-C1, compusă din suprafața construită la sol 448 mp; construcții - sediu administrativ: clădirea principală cu 4 corpuri (A,B, C și D) cu fundații de piatră și beton, pereții din cărămidă, acoperiș cu tabla și țiglă, cu o suprafață utilă de 1560 mp cu S+P+E; Corpul A: - cu subsol +parter+etaj compus din subsol cu 2 camere, parter; cu 1 sală, 1 cameră, 1 coridor, 4 WC, 2 vestiare, 2 dușuri, 2 scaune și 1 windfang; construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C2, compusă din suprafață construită la sol: 512 mp; corpul B: - cu subsol, parter și etaj compus din: - subsol cu 2 încăperi; - parter cu 3 încăperi, 3 holuri, 3 săli, 2 sas, 2 grupuri sanitare, 2 vestiare și 2 wc-uri; - etaj cu 2 încăperi, 1 sas și 1 wc; construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C3, compusă din suprafața construită la sol 171 mp; corpul C: - cu subsol și parter - subsol cu 2 încăperi - parter cu 5 încăperi și 1 coridor; construcție înscrisă în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...)-C4, compusă din suprafața construită la sol 338 mp, corpul D: - cu subsol, parter și etaj - subsol cu 3 încăperi - parter cu 7 încăperi, 1 hol și 1 casa scării, 1 sas, 2 grupuri sanitare, 1 wc și 1 coridor-etaj cu 10 încăperi, 1 hol și 1 coridor; construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C6 compusă din suprafața construită la sol 348 mp; statie de transformare 110/10 KW - stadion cu fundație de beton, pereți din beton, cărămidă și BCA, acoperiș tip terasă din beton armat compusă din cameră Stație de conexiuni, cameră CDA și baterie, cameră Transformator de putere, cameră Celula transformator, cameră Celula LES, camera echipamentului de legare pământ și depozit, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei cu privire la imobilele situate în Cluj-Napoca, str. (...) si (...), județul Cluj, cu titlu prin divizare, lege și fuziune; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 52/01.02.2023, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de A S.A. și continuată de C S.A., ca urmare a divizării A S.A., conform proiectului de divizare aprobat prin sentința civilă nr. 1517/2022, pronunțată de Tribunalul Specializat.

A dispus obligarea pârâtei B S.A. să lase reclamantei, în deplină proprietate și pașnica folosință, terenul în suprafață de p, înscris în C.F. nr. (...), având nr. cadastral (...), situat în Cluj–Napoca, str. (...), str. (...), județul Cluj, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert D, urmând ca pârâta să exercite, în continuare, folosința asupra suprafețelor de teren pe care sunt amplasate construcțiile C5 și C6, aflate în proprietatea sa; construcțiile având nr. cadastral (...) – C1, cu suprafața construită la sol de p, cu nr. cadastral (...) – C2, având suprafața construită la sol de .p., cu nr. cadastral (...) – C3, având suprafața construită la sol de .p., cu nr. cadastral (...) – C4, având suprafața construită la sol de .p., situate în Cluj – Napoca, str. (...), str. (...), jud. Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert D.

A dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului în suprafață de .p., înscris în C.F. nr. (...), având nr. cadastral (...), situat în Cluj – Napoca, str. (...), str. (...), jud. Cluj, și asupra construcțiilor având nr. cadastrale (...) C1 – C4, situate în Cluj – Napoca, str. (...), str. (...), jud. Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert D.

A respins, ca neîntemeiate, cererile prin care a fost solicită rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul anulării încheierilor de intabulare și radierii dreptului de proprietate al pârâtei.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 243/A/2023 din 28 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 8696 din 28.08.2003, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, invocată de intimatele-reclamante A S.A., și C S.A., în contradictoriu cu emitentul actului, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, și apelanta-pârâtă B S.A.

A respins apelul promovat de pârâta B S.A., în contradictoriu cu intimatele-reclamante A S.A. și C S.A. împotriva sentinței civile nr. 52 din 01 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul Cluj.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții B S.A. și Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, după cum urmează:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reproșat instanței de apel aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 15/1990, a H.G. nr. 834/1991 și încălcarea principiului non reformatio in pejus, din perspectiva constatării nelegalității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria (...) nr. (...)/28.08.2003.

Astfel, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că actul administrativ atacat a fost emis cu transgresarea prevederilor H.G. nr. 322/1992, a art. 20 din Legea nr. 15/1990 cu modificările ulterioare și respectiv a art. 2 din Ordinul nr. 346/10.11.2000 emis de Ministerul Economiei și Comerțului.

Prin H.G. nr. 322/1992 nu s-a transmis, ope legis, dreptul de proprietate asupra terenului, acesta rămânând în proprietatea statului, dreptul de proprietate asupra terenului fiind dobândit în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost și este legal și temeinic.

Astfel, la data apariției Legii nr. 15/1990, patrimoniul unităților economice de stat nu cuprindea și terenurile utilizate de către acestea, ci doar celelalte bunuri mobile și imobile, terenurile pe care se găseau amplasate aceste unități aflându-se în proprietatea statului. Întrucât Legea nr. 15/1990 este o lege preconstituțională, la data înființării societăților comerciale rezultate din reorganizarea fostelor unități economice de stat, societățile nu au putut prelua terenurile administrate de către fostele unități economice de stat, cu titlu de proprietate, ci doar cu titlu de drept de administrare, ceea ce rezultă cu claritate din cuprinsul H.G. nr. 834/1991 care prevede procedura de stabilire și evaluare a terenurilor necesare desfășurării activității.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în privința căruia, în mod nelegal, instanța de apel a admis excepția de nelegalitate, nu a fost emis în temeiul H.G. nr. 322/1992, ci în temeiul H.G. nr. 834/1991, actul normativ care prevedea procedura specială privind transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor. H.G. nr. 322/1992 nu se suprapune peste domeniul de reglementare al H.G. nr. 834/1991, patrimoniul la care se referă H.G. nr. 322/1992 necuprinzând niciun teren, ci doar alte bunuri mobile sau imobile în afară de terenuri, urmând ca situația juridică a terenurilor să fie domeniul exclusiv de reglementare al H.G. nr. 834/1991.

Ca atare, în patrimoniul unităților economice de stat se găsea, la data apariției Legii nr. 15/1990, doar un drept de folosință asupra terenurilor, dreptul de proprietate aparținând Statului. Drept urmare, societățile comerciale constituite prin transformarea fostelor unități economice de stat nu puteau dobândi alte drepturi decât pe cele pe care le aveau autoarele lor, mai exact, în ceea ce privește terenurile, doar dreptul de folosință.

Din interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 15/1990, rezultă că inventarierea patrimoniului unităților economice de stat, supuse transformării în societăți comerciale, urma să se facă în vederea preluării și stabilirii capitalului societăților comerciale înființate pe calea prevăzută de această lege, iar hotărârea de guvern la care face trimitere acest articol de lege urma să fie adoptată tocmai în vederea corectei aplicări a Legii nr. 15/1990.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 atribuie în patrimoniul societății comerciale ce se năștea prin transformarea unităților economice de stat dreptul de proprietate asupra bunurilor, însă, la data apariției Legii nr. 15/1990, niciun teren nu se afla în proprietatea vreunei unități economice de stat, acestea având asupra terenurilor doar un drept de folosință.

Sintagma de „patrimoniu” folosită de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 834/1991 nu include un drept de proprietate asupra terenurilor, ci doar un drept de folosință asupra acestora, deoarece, la acea dată, în respectivul patrimoniu nu se regăsea decât un drept de folosință asupra terenurilor.

H.G. nr. 834/1991 a apărut din necesitatea de a se înregistra în capitalul social al societăților comerciale nou înființate și terenurile aferente construcțiilor în care aceste noi entități urmau să-și desfășoare activitatea.

Acest lucru rezultă și din analiza dispozițiilor art. 32 ind. 1 și art. 32 ind. 2 din O.U.G. nr. 88/1997.

Conform alin. (2) al acestui articol, societățile comerciale urmau a se privatiza fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1), însemnând că respectivul teren nu era în proprietatea societăților comerciale cu capital de stat, care s-au înființat în baza Legii nr. 15/1990, ci în proprietatea statului.

De asemenea, în ultima teză a alin. (3) al aceluiași articol se arată faptul că terenurile clasificate ca aparținând domeniului privat al statului ori unităților administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate, închiriate sau oferite societății comerciale privatizate spre a fi cumpărate.

De altfel, potrivit art. 32 ind. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, doar după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat urma să se majoreze de drept cu valoarea terenurilor menționate în respectivul certificat.

Ca atare, societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea fostelor unități economice de stat aveau vocația de a dobândi doar dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care aceste unități le aveau în folosință, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reține că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unități putea fi dobândit prin efectul legii.

Această procedură nu este una administrativă, prealabilă, ci este chiar procedura legală prin parcurgerea căreia societățile comerciale cu capital de stat, înființate în baza Legii nr. 15/1990, puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosință.

Procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991 nu este teoretică și iluzorie, ea permițând calea de atac în justiție în cazul în care comisiile și comitetele ori organele implicate în derularea procedurii nu ar respecta dispozițiile legale.

H.G. nr. 322/1992 a prevăzut transmiterea drepturilor și obligațiilor existente în patrimoniul fostelor societăți de stat la data de 31.12.1991, dată la care terenurile erau în proprietatea statului, iar nu în patrimoniul fostelor societăți de stat.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, deși în soluționarea excepției de nelegalitate, instanța de apel nu a anulat actul administrativ, ci doar a soluționat cauza fără a ține cont de actul administrativ respectiv, prin admiterea excepției de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003 s-a creat pârâtei o situație mai grea în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 481 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a atacat sub niciun aspect sentința tribunalului, nu a formulat apel principal sau incident, cu toate că invocase dobândirea dreptului de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003.

Or, admiterea excepției de nelegalitate, în soluționarea apelului exercitat, semnifică de facto anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, singura persoană care ar fi putut contesta dreptul de proprietate fiind chiar reclamanta.

Drepturile procesuale nu trebuie să fie teoretice și iluzorii, prin urmare, chiar dacă, formal, sancțiunea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003 nu a fost pronunțată de instanță, de facto, aceasta s-a produs, vătămând pârâta în propria cale de atac.

Chiar dacă soluția din apel a fost de respingere a căii de atac formulate de către pârâtă, față de dispozițiile art. 430 alin. 2 C. proc. civ., considerentele privind constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003 se vor opune pârâtei de către reclamantă cu autoritate de lucru judecat, fapt ce constituie o agravare a situației în propria cale de atac.

O altă critică, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a vizat pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea 15/1990, a HG nr. 945/1990 și ale Normelor metodologice nr. 1/1990 de aplicare ale HG nr. 945/1990, prin care s-au stabilit inventarierea și determinarea valorii bunurilor aparținând patrimoniului fostelor unități economice de stat, inventariere care nu a cuprins terenurile aflate în administrarea fostelor unități economice de stat.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că prin HG nr. 322/1992 nu s-a transmis niciun drept de proprietate asupra terenului, întrucât nici autoarea pârâtei nu deținea în proprietate niciun teren, contrar celor reținute de instanța de apel.

Nemo dat quod non habet are drept consecință directă că HG nr. 322/1992 nu poate constitui temei al transmiterii dreptului de proprietate care nu exista în patrimoniul fostelor societăți de stat.

Chiar dacă s-ar accepta teza susținută de către reclamantă potrivit căreia aceasta a dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate la data intrării în vigoare a HG nr. 322/1992, aceasta nu a putut dobândi dreptul de proprietate asupra niciunei suprafețe de teren, întrucât niciun teren nu se afla în proprietatea antecesoarelor pârâtei la data intrării în vigoare a HG nr. 322/1992.

Dreptul de proprietate a fost recunoscut pârâtei prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria (...) nr. (...)/28.08.2003, certificat care face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 19 și 20 din Legea nr.15/1990, rezultă că antecesoarea pârâtei a dobândit numai proprietatea asupra acelor bunuri care au fost inventariate și a căror valoare a servit la constituirea capitalului social, aceste operațiuni prealabile efectuându-se în temeiul HG nr. 945/1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat și a Normelor metodologice nr. 1/1990, adoptate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Privatizare, acte normative care nu cuprindeau dispoziții referitoare la terenuri.

Ca urmare, terenurile aflate în administrarea fostelor unități economice de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit la determinarea capitalului social al noilor societăți comerciale, în condițiile legii, dată fiind și împrejurarea că, la data adoptării Legii nr. 15/1990, valoarea terenurilor nu era înregistrată în contabilitatea unităților economice și nu existau reglementări privind modul de evaluare a terenurilor proprietatea statului.

Cu privire la natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în sensul că acesta constituie act administrativ de autoritate, constitutiv de drepturi.

Pentru ca terenurile la care se referă art. 32 ind. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 să poată fi considerate aport în natură la majorarea de drept a capitalului social, terenul respectiv trebuie, mai întâi, să fie în patrimoniul Statului, pentru a se reîntoarce, ca aport în natură, la capitalul social al societății, Statul primind în schimb acțiuni suplimentare la societatea respectivă.

Prin urmare, rezultă că data dobândirii de către societate a dreptului de proprietate asupra terenurilor este data aportării lor în natură la capitalul social, care se produce, de drept, în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

La nivelul anului 2003, respectiv la data de 28.08.2003 pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în prezenta cauză, prin aportul în natură al Statului Român la capitalul social al acesteia.

Din această perspectivă, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat aceste apărări, limitându-se la a confunda procedura de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prevăzută de HG nr. 834/1991, cu transmisiunea, cu titlu universal, a bunurilor existente în patrimoniul fostelor unități socialiste de stat, prevăzută de HG nr. 322/1992.

Este de necontestat că toate bunurile necesare desfășurării activității societății comerciale nou înființate au fost preluate în patrimoniul acesteia cu titlu de proprietate, potrivit HG nr. 322/1992, însă nu se poate omite că terenurile nu se aflau cu titlu de proprietate în patrimoniul fostei unități socialiste, ele fiind în proprietatea statului, urmând a fi aportate la capitalul social al societății nou înființate prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit HG nr. 834/1991.

O altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ., a vizat greșita interpretare de către instanța de apel a considerentelor decizorii ale deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2753/1.10.2002, pronunțată în dosarul nr. x/2001, prin care s-a confirmat că bunurile aferente părții de patrimoniu cuvenite urmare a reorganizării, au revenit reclamantei, în proprietate, iar nu în locațiune.

Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2753/2002 nu a stabilit niciun drept de proprietate asupra terenurilor, acest aspect nefăcând obiectul respectivei acțiuni în contencios administrativ.

Instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunțată în dosarul nr. x/2001 prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ de autoritate a protocolului de predare-primire patrimoniu.

Fără a se reține autoritatea de lucru judecat, nefiind întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2753/1.10.2002, pronunțată în dosarul nr. x/2001, a avut ca obiect o acțiune în contencios administrativ privind anularea Ordinului nr. 346/2000, emis de Ministerul Economiei și Comerțului în care se specifica, la art. 2, că protocolul de predare-primire va menționa recunoașterea dreptului de deplină proprietate a S.C. E S.A. asupra patrimoniului astfel preluat, inclusiv asupra sediului societății din str. (...) Cluj - clădiri și terenurile aferente.

Astfel cum rezultă din practicaua deciziei anterior menționate, obiect al respectivei acțiuni a fost obligarea autorității publice pârâte să emită un nou ordin prin care să dispună predarea către Societatea comercială E. S.A. Cluj a spațiului efectiv ocupat din clădirea din municipiul Cluj-Napoca, strada (...), cu titlu de locațiune pe durată nedeterminată, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii.

Cauza juridică este distinctă, dar și obiectul este distinct, în prima judecată Curtea Supremă fiind chemată să se pronunțe asupra faptului dacă în patrimoniu, în ansamblul său, iar nu un anume bun individual-determinat, s-a transmis legal cu titlu de proprietate autoarei pârâtei, solicitând, la acel moment, anularea ordinului respectiv pe motiv că s-ar fi transmis strict dreptul de locațiune asupra unui bun individual determinat.

În prezenta cauză, nu s-a pus în discuție pretinsul drept de locațiune asupra fracțiunii de patrimoniu dobândită de reclamantă în temeiul HG nr. 322/1992, fiind întru totul respectată de către pârâtă puterea de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2753/1.10.2002 pronunțată în dosarul nr. x/2001, prin care s-a confirmat că bunurile aferente părții de patrimoniu cuvenite urmare a reorganizării au revenit reclamantei în proprietate, iar nu în locațiune.

Contrar reținerilor curții de apel, ceea ce se contestă în prezenta cauză este că terenurile nu făceau parte din patrimoniul transmis, întrucât nu se aflau în proprietatea autoarei pârâtei, ci în proprietatea Statului, aspect asupra căruia Curtea Supremă nu s-a pronunțat.

Deși a confirmat legalitatea Ordinului nr. 346/2000 care se referea expres și la terenuri, Curtea Supremă s-a pronunțat în limitele învestirii sale în cadrul acțiunii în contencios administrativ, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamanta din respectiva cauză.

Din perspectiva lipsei identității de obiect, decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2753/2002 nu a stabilit niciun drept de proprietate asupra vreunui teren, acest aspect nefăcând obiectul respectivei acțiuni în contencios administrativ, ci a confirmat legalitatea Ordinului nr. 346/2000 prin care se prevedea încheierea protocolului de predare-primire a patrimoniului către reclamantă, hotărârea neavând caracter constitutiv de drepturi, respectiv în patrimoniul reclamantei din prezenta cauză nefiind născut niciun drept care să fi putut fi opus în prezenta cauză.

Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003, încheiat inclusiv în executarea deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2753/2002, a individualizat bunurile predate: teren în suprafață totală de 2910,23 mp și construcțiile clădire administrativă, gheretă portar, magazie materiale din str. (...); apartamentele (...) din Căminul (...), str. (...) și cota indiviză de terne aferentă; locuința de serviciu in str. (...) cu terenul și părțile indivize aferente; atelierele și garajele din mun. Turda, str. (...), împreună cu terenul de 1890 mp; magazia de cazane si terenul aferent de 2273,51 mp din Huedin, str. (...); baraca metalică și terenul în suprafață de 17.113,82 mp din Someșeni; terenul în suprafață de 1207 mp aferent stației de conexiuni 35kV Gherla situat în Gherla, str. (...).

La pct. 3.9 din Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003, s-a stabilit că părțile semnatare înțeleg că din momentul semnării Protocolului, să stingă toate litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești și declară că nu mai au alte pretenții cu privire la îndeplinirea prevederilor HG nr. 322/1992, a Deciziei nr. 142/18.01.2000 a Curții Supreme de Justiție a sentinței civile nr. 57 din 23 martie 1999 a Curții de Apel Cluj, a Ordinului nr. 90/23.03.2000 al Ministrului Industriei și Comerțului, a raportului comisiei desemnate prin Ordinul M.LC. nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din F, precum și a Ordinului nr. 346 al Ministerului Industriei și Comerțului din 01.11.2000.

Instanța de apel a nesocotit principiul pacta sunt servanda cât și legalitatea actului administrativ necontestat - Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003, apreciind, în mod nelegal, că ar fi vorba despre o imposibilitate legală de a renunța la dreptul de proprietate asupra terenurilor prin act sub semnătură privată.

Prin aceasta, instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunțată în dosarul nr. x/2001 prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ de autoritate a protocolului de predare-primire patrimoniu, care nu este un simplu act privat al unor societăți comerciale, ci este un act de autoritate, încheiat în baza și în limitele mandatului expres acordat de către Statul Român, unicul acționar de la momentul respectiv.

Astfel, în cuprinsul deciziei anterior menționate, s-a reținut că existența unei hotărâri guvernamentale care stabilește cu claritate aceste sarcini, modalitatea de realizare practică și sediul social al reclamantei, exclude, prin ea însăși, caracterul de act de gestiune și implicit, necesitatea unui acord de voință a unor negocieri contractuale între societăți comerciale, legate de transmiterea patrimoniului către noua societate înființată. Actul juridic trebuia încheiat ca o măsură de executare efectivă a unei obligații rezultând din hotărârea guvernului. El rămâne așadar un act administrativ de autoritate, din moment ce nu concretizează un acord de voință și nici nu tinde la valorificarea vreunor drepturi contractuale, care sunt caracteristice actelor normative de gestiune.

O altă critică, subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a vizat împrejurarea că actul administrativ reprezentat de Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003 este legal și temeinic, fiind instrumentum probationis al dobândirii dreptului de proprietate ope legis, iar nu un act prin care se renunță la vreun drept.

Nu există niciun act normativ care să prevadă obligativitatea încheierii unui alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, ulterior parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 și de HG nr. 834/1991, respectiv HG nr. 322/1992, un atare act autentic nefiind necesar.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta pârâtă a arătat că protocolul de predare-primire, în orice formă s-ar încheia, nu poate avea conținut identic cu Ordinul nr. 346 din 1.11.2000 și HG nr. 322/1992, pentru că nu ar avea nicio utilitate practică.

Scopul Protocolului de predare-primire este individualizarea bunurilor transmise în proprietatea reclamantei, fiind încheiat în temeiul și în limitele stricte ale mandatului acordat de Ministerul Industriei și Comerțului, ambele părți semnatare fiind societăți cu capital integral de stat, acesta constituind dovada deciziei Statului, în calitate de unic acționar al ambelor societăți, de partajare a patrimoniului astfel încât acesta să deservească activității ambelor societăți.

În temeiul Notei Ministerului Industriei și Comerțului nr. 181706 din 07.09.2000 privind departajarea patrimonială între G și S.C. E S.A., s-a stabilit de către acționarul unic, Statul Român, conținutul protocolului de predare primire: construcțiile din strada (...), administrate în prezent de S.C. E S.A. și terenul aferent acestora se transferă pentru posesie și folosință S.C. E S.A.

Însă S.C. E S.A. nu administra toate clădirile și întreg terenul situat la adresa (...), ci doar o parte din construcția care i-a fost atribuită prin protocol, motiv pentru care protocolul încheiat între reprezentanții celor două societăți a avut în vedere strict acea clădire administrativă, ghereta portar, magazie materiale și terenul aferent în suprafață totală de 2910,23 mp din str. (...).

În realitate, Protocolul nu contravine sub niciun aspect Ordinului nr. 346 din 1.11.2000 și HG nr. 322/1992, pentru că prevede expres transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 2910,23 mp și construcțiile clădire administrativă, gheretă portar, magazie materiale din str. (...), precum și asupra altor bunuri imobile nemenționate în Ordinul nr. 346 din 1.11.2000 și HG nr. 322/1992 .

Nu există niciun act normativ care să prevadă obligativitatea încheierii unui alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, ulterior parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 și de HG nr. 834/1991, respectiv HG nr. 322/1992, un atare act autentic nefiind necesar.

Dimpotrivă, legislația prevede expres procedura de urmat pentru transferul dreptului de proprietate asupra patrimoniului fostelor societăți socialiste de stat, individualizarea bunurilor necesare activității societăților capitaliste nou înființate (Legea 15/1990 și HG 322/1992), precum si procedura constituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor necesare activității societăților capitaliste nou înființate (Legea 15/1990 și HG 834/1991)

Titlurile de proprietate sunt astfel: pentru bunuri mobile și imobile necesare activității societăților capitaliste nou înființate (altele decât terenuri) - Protocolul de predare-primire (act administrativ) pentru terenurile necesare activității societăților capitaliste nou înființate -Certificat de atestare a dreptului de proprietate (act administrativ). Nu este necesar niciun alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, chiar dacă în discuție sunt terenuri, pentru motivul existenței legislației speciale (Legea 15/1990, HG 834/1991, respectiv HG 322/1992) care derogă de la dreptul comun aplicabil transferului dreptului de proprietate asupra terenurilor prin acte inter vivos.

Instanța de apel a răsturnat, în mod nelegal, sarcina probei, sancționând pârâta pentru nedovedirea faptului negativ că bunurile existente la adresa sediului social nu erau toate necesare desfășurării activității reclamantei.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei dreptului de proprietate aparține reclamantei, aceasta fiind cea obligată potrivit legii să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate asupra fiecăruia dintre bunurile revendicate, respectiv să dovedească faptul că toate și fiecare dintre aceste bunuri (inclusiv terenurile) existau în patrimoniul pârâtei la data desprinderii autoarei reclamantei și erau afectate desfășurării activității acesteia.

Potrivit legislației speciale incidente în cauză - Legea 15/1990, HG 834/1991, respectiv HG 322/1992 - societățile nou înființate (reclamanta) vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor (mobile și imobile) strict necesare desfășurării activității lor.

Instanța de apel a reținut nelegal că nu s-a probat că nu toate bunurile aflate la sediul social nu sunt aferente activităților menționate la art. 1, răsturnând astfel, sarcina probei, impunând pârâtului să dovedească un fapt negativ (că bunurile nu erau necesare activității reclamantei), în timp ce art. 249 C. proc. civ. impunea reclamantei să dovedească afirmațiile făcute în cererea sa de chemare în judecată.

Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost dispusă pe baza documentației depuse, în temeiul și cu respectarea dispozițiilor legale.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu reprezintă titlu de proprietate, ci atestă o anumită situație patrimonială existentă la un moment dat, respectiv atestă dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul societății comerciale la data înființării acesteia prin hotărâre de Guvern.

Dreptul de proprietate al societății comerciale a fost dobândit prin efectul legii și nu prin actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă.

În calitate de minister de resort, Ministerul Economiei eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființarea acestora prin hotărâre de Guvern, numai pe baza documentației topografice avizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Departamentul de Urbanism și Amenajare a Teritoriului. Prin urmare, răspunderea întocmirii documentației topografice în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu revine minsterului de resort, iar conformitatea înscrierilor în cartea funciară pentru suprafețele de teren ale societăților pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate nu intră în atribuțiile ministerului.

Aspectele învederate de către pârâți nu au o motivare temeinică având în vedere că în cadrul comisiilor constituite la nivelul fiecărei societăți comerciale la stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale au făcut parte specialiști în probleme specifice fiecărui domeniu care au aprofundat și sintetizat documentația suspusă analizei și aprobării la nivelul anului 2003 când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului contestat.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 18 ianuarie 2024, intimatele-reclamante A S.A. și C S.A au formulat întâmpinare la recursul exercitat de pârâta B S.A., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

La aceeași dată, intimatele-reclamante A S.A. și C S.A au formulat întâmpinare la recursul exercitat de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. 1 și alin. 2 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului.

IV. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 11 decembrie 2023, sub nr. x/1285/2021.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2024, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (1) C. proc. civ., în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 19 martie 2024, când Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 01 aprilie 2024, când, pentru imposibilitatea constituirii completului de judecată, a amânat pronunțarea la data de 09 aprilie 2024, și ulterior la 23 aprilie 2024.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În conformitate cu art. 489 alin. 2 C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ.

Pe acest temei, pentru ca recursul să fie motivat, nu este suficientă indicarea formală a unuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci este necesară formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

În același timp, nu constituie critici de nelegalitate susținerile părții cu privire la situația de fapt stabilită în evocarea fondului de către instanța de apel și care tind la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunțarea deciziei de apel interesează temeinicia acesteia, a cărei verificare nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. 1 C. proc. civ..

Prin decizia recurată, a fost admisă excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, emis de către Ministerul Economiei și Comerțului, în cadrul apelului declarat de către pârâta B S.A.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a constatat, în esență, că actul administrativ a fost emis cu nerespectarea prevederilor HG nr. 322/1992, art. 20 din Legea nr. 15/1990 și, respectiv, art. 2 din Ordinul nr. 346 din 10.11.2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului.

Or, motivele de recurs formulate nu conțin vreo critică din perspectiva motivelor pentru care instanța de apel a constatat nelegalitatea actului, ci descriu procedura administrativă derulată în vederea eliberării actului, cu scopul de a demonstra desfășurarea corectă a operațiunilor (depunerea documentației, recepția documentației topografice cu respectarea criteriilor normative de stabilire și evaluare a terenurilor), aspecte care nu au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Mai mult decât atât, recurenta a menționat că actul administrativ nu reprezintă titlu de proprietate, ci doar atestă dreptul de proprietate asupra terenului, ce a fost dobândit de către societatea comercială prin efectul legii (art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990).

Aceste susțineri concordă cu analiza efectuată de către instanța de apel (după cum se va dezvolta în cadrul recursului declarat de către pârâta B S.A.), astfel încât nu relevă o critică la adresa considerentelor deciziei recurate.

În aceste condiții, se constată că nu s-au formulat în cauză critici de nelegalitate privitoare la decizia atacată, care să fie examinate în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în unanimitate, va constata că recursul este nul, pe temeiul art. 489 alin. 2 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., ce consacră principiul non reformatio in pejus, întrucât instanța de apel a admis excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, în cadrul apelului declarat de către pârâtă, împotriva soluției primei instanțe de admitere a cererii în revendicare.

Critica astfel formulată urmează a fi respinsă.

Intimatele-reclamante au invocat, în cursul judecării apelului declarat de pârâta B S.A., excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, în condițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

Prin decizia recurată în cauză, această excepție a fost admisă, iar apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, menținându-se, în consecință, soluția de admitere a cererii în revendicare.

În conformitate cu art. 4 din Legea nr. 554/2004, „(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.”

Pe acest temei, atunci când nelegalitatea unui act administrativ cu caracter individual este invocată pe cale de excepție, în cursul procesului, cercetarea excepției presupune constatarea legalității ori a nelegalității actului, iar în cel din urmă caz, instanța admite excepția și soluționează cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, așadar, fără a dispune anularea actului, adică întocmai cum a procedat instanța de apel în cauza de față.

Or, conformarea soluției instanței prevederilor legale pe baza cărora a fost pronunțată exclude înrăutățirea în propria cale de atac a situației beneficiarului actului a cărui nelegalitate a fost constatată, înlăturarea actului administrativ nelegal din probatoriul administrat conducând, practic, la invalidarea argumentației întemeiate pe acel act, dată fiind condiția legăturii cu cauza, în sensul ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluționarea litigiului pe fond, prevăzută în mod expres în art. 4 din Legea nr. 554/2004 (a cărei întrunire în cauză nu a fost contestată prin cererea de recurs).

De altfel, se impune a se constata că modalitatea previzibilă în care instanța de apel urma să procedeze în situația admiterii excepției, față de conținutul lipsit de echivoc al alin. 3 din art. 4, permitea părții nemulțumite, respectiv apelantei-pârâte să se opună chiar primirii excepției de nelegalitate, în măsura în care considera că eventuala admitere a acesteia ar conduce la agravarea situației sale în propria cale de atac și la încălcarea art. 481 C. proc. civ.

Or, cu toate că apelanta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, singurul motiv a fost acela al neretroactivității Legii nr. 554/2004, excepția astfel formulată fiind respinsă, prin raportare la Decizia nr. 9/2021 a Înaltei Curți – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (chestiune ce nu formează obiect al criticilor din recurs). Pârâta nu a invocat, în cursul judecării apelului, principiul neagravării situației în propria cale de atac, ca fine de neprimire a excepției de nelegalitate.

În conformitate cu art. 488 alin. 2 C. proc. civ., „Motivele prevăzute la nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.”

Prin urmare, neinvocarea art. 481 C. proc. civ. în combaterea excepției de nelegalitate, chiar în cursul judecării apelului, cu toate că era posibilă susținerea acestui mijloc de apărare, dat fiind conținutul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, constituie un motiv suplimentar pentru respingerea motivului de recurs pe acest aspect.

Recurenta-pârâtă a integrat criticii privind neagravarea situației sale în propriul apel și susțineri vizând greșita admitere a excepției de nelegalitate, care se impun, însă, a fi analizate distinct, din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept material, împreună cu celelalte critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.. Într-o asemenea analiză, o eventuală admitere a recursului ar fi consecința nelegalității soluției date excepției de nelegalitate (sau, desigur, a soluției asupra apelului), iar nu a criticii referitoare la încălcarea art. 481 C. proc. civ., în legătură cu care au fost deja expuse considerentele ce preced.

În ceea ce privește motivele de casare încadrate de către recurenta-pârâtă în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., s-au evocat, în esență, următoarele aspecte, ce urmează a fi analizate ca atare:

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, precum și pe cele ale HG nr. 945/1990 emise în aplicarea acestor norme, deoarece societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 aveau doar vocația de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care aceste unități le aveau în folosință, dreptul de proprietate fiind dobândit ulterior, după parcurgerea procedurii prevăzute de HG nr. 834/1991; prin HG nr. 322/1992 nu s-a transmis, astfel, ope legis dreptul de proprietate asupra terenului, acesta rămânând în proprietatea statului; certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată a fost legal emis, prin raportare la HG nr. 834/1991, iar nu la HG nr. 322/1992.

- Protocolul de predare-primire nr. 1386/12.06.2003 este legal și temeinic, reprezentând instrumentum probationis al dobândirii dreptului de proprietate ope legis pentru celelalte bunuri decât terenurile, iar nu un act prin care se renunță la vreun drept; nu există niciun act normativ care să prevadă obligativitatea încheierii unui alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, ulterior parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 și de HG nr. 834/1991, respectiv HG nr. 322/1992, un atare act autentic nefiind necesar.

Recurenta-pârâtă a invocat, totodată, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce privește, pe de o parte, greșita interpretare de către instanța de apel a considerentelor decizorii ale deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2753/1.10.2002, pronunțată în dosarul nr. x/2001, iar, pe de altă parte, nesocotirea puterii de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunțată în dosarul nr. x/2001.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., reproșându-se instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. referitoare la sarcina probei, prin inversarea, în mod nelegal, a sarcinii probei și sancționarea pârâtei pentru nedovedirea unui fapt negativ, anume acela că bunurile existente la adresa sediului social nu erau toate necesare desfășurării activității reclamantei.

Observându-se că toate aceste critici sunt strâns legate de cele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi analizate împreună, în ordinea impusă de expunerea coerentă a raționamentului juridic pe care se bazează soluția pronunțată.

Criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs, sunt nefondate.

În analiza acestora, se impune a se sublinia că litigiul de față privește societăți care s-au înființat în urma reorganizării Regiei Autonome de Electricitate „F”, însă nu concomitent, ci succesiv, prin acte normative distincte, la un interval de 8 ani: autoarea reclamantelor, H S.A. - prin HG nr. 322/1992 (ce a fuzionat prin absorbție în anul 2015 cu reclamanta A S.A.), în timp ce autoarea societății pârâte, „I” S.A., abia prin HG nr. 627/2000, odată cu divizarea J S.A. (aceasta fiind înființată prin HG nr. 365/1998, ca urmare a unei noi reorganizări a Regiei Autonome de Electricitate „F”).

În același timp, nu poate fi ignorat faptul că „F” fusese, la rându-i, înființată prin HG nr. 1199/1990, la art. 1 menționându-se că aceasta se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile Legii .

Aceste precizări, rezultate din actele normative de înființare a autoarelor părților în litigiu, sunt esențiale în stabilirea regimului juridic al imobilelor revendicate în cauză la momentul înființării fiecăreia dintre societățile menționate anterior.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, „(1) Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. (2) În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită (...)”.

Această normă reglementează dobândirea prin efectul legii a dreptului de proprietate al regiei autonome asup