ÎCCJ, decizie (scj.ro #235022)

Conflict negativ. Pretenții derivând dintr-un contract de mandat fără reprezentare având ca obiect dobândirea de măsuri reparatorii asupra unui imobil preluat abuziv. Pârât cu domiciliul situat pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene. Calificarea contractului de mandat ca fiind unul de prestări servicii.

Incidența dispozițiilor art. 7 pct. 1 lit. b din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Competența teritorială

Index alfabetic: conflict negativ

contract de mandat fără reprezentare

contract de prestări servicii

element de extraneitate

locul prestării serviciilor

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 7 pct. 1

Contractul de prestări servicii are caracter sinalagmatic și presupune realizarea unor prestații pozitive contra unei remunerații, remunerație care, la rândul ei, poate îmbrăca și forma unor valori economice de natură diversă, iar nu numai forma plății unei sume de bani.

Pornind de la aceste trăsături, pretinsul

contract de mandat fără reprezentare încheiat de către autorul reclamantului cu partea pârâtă, aceasta din urmă având domiciliul pe teritoriul unui stat membru UE, ce are ca obiect prestarea unor activități menite a conduce la acordarea măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv în timpul regimul comunist, activități remunerate în forma specifică cuprinsă în convenția părților, poate fi calificat drept unul de serviciu, în sensul art. 7 pct. 1 lit. b lin. a doua din Regulament.

În situația în care în convenția părților nu este prevăzut un loc specific stabilit pentru prestarea activităților convenite, competența teritorială de soluționare a acțiunii având ca obiect pretenții de natură contractuală izvorâte dintr-un astfel de contract se va determina în raport cu cele statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că locul prestării serviciilor este locul în care activitățile convenite au fost efectiv prestate, urmând a se ține seama pentru determinarea locului prestației principale, de timpul petrecut în aceste locuri și de importanța activității exercitate.

Prin urmare,

în vederea stabilirii competenței teritoriale, în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b lin. a doua din Regulament, într-o astfel de cauză se are în vedere locul prestării preponderente a serviciilor convenite, în raport de etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013 și cum procedurile administrative prevăzute de această lege sunt de competența Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor, iar emiterea și valorificarea titlurilor de plată, în temeiul deciziilor de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, sunt de competența Autorității Naționale de Restituire a Proprietăților, competența teritorială de soluționare a acțiunii revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul celor două instituții.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1711 din 14 octombrie 2025

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 24.07.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună următoarele:

prete nom

(mandat fără reprezentare) în legătura cu imobilul din Timișoara, respectiv, cotele de 1/4 părți din bunurile imobile care au fost obținute și sunt menționate în sentința nr. 518/P pronunțată în dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Timiș la data de 26.02.2010 și în decizia civilă nr. 481 din 24.07.2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă în dosarul nr. x/30/2010*;

prete nom

în legătură cu imobilul din Timișoara;

În subsidiar, reclamantul a solicitat:

prete nom

, pe baza căruia demersurile administrative și judiciare în legătură cu imobilul din Timișoara, au fost efectuate și cotele părți de 1/4 din bunurile imobile au fost obținute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi, C., care este adevăratul beneficiar al cotelor părți și al cărui moștenitor și succesor în drepturi este reclamantul;

prete nom

(mandat fără reprezentare) în legătura cu imobilul anterior menționat;

prete nom

în legătură cu imobilul din Timișoara;

A solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârile care au generat conflictul de competență

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 833 din data de 11.06.2024, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Astfel, referitor la excepția necompetenței generale a instanțelor române, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a reținut faptul că excepția a fost invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, motivat de faptul că locuiește în Germania, fiind indicat un element de extraneitate.

De asemenea, a constatat că acțiunea de față vizează bunuri imobile situate pe teritoriul României, împrejurare de natură a atrage incidența art. 1080 pct. 1 C.proc.civ., prezentând relevanță și prevederile art. 1081 alin. (1) C.proc.civ., conform cărora instanțele judecătorești române sunt competente să judece și litigiile în care locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie și numai în parte, o obligație contractuală se află în România.

Totodată, a reținut că, în raport cu convențiile încheiate între părți, în special clauza inserată la art. 6 din contractul încheiat la data de 2.05.2023, locul executării obligațiilor contractuale, ce incumbau autorilor pârâtei, în calitate de vânzători, urma să fie în România, astfel încât și din această perspectivă, instanțele române sunt competente să soluționeze pricina.

În plus, a avut în vedere și faptul că domiciliul reclamantului, cetățean român, se află pe teritoriul țării, aspect ce conduce la aplicarea art. 1070 C.proc.civ., în raport de instanța română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă.

Cu privire la excepția necompetenței teritoriale, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, făcând aplicarea prevederilor art. 1072 alin. (1) C.proc.civ., a apreciat că, față de împrejurarea că în speță acțiunea vizează imobile situate în Timișoara, solicitându-se atât transmiterea cotei de ¼ din dreptul de proprietate, cât și rectificarea cărții funciare, iar locul executării obligațiilor derivate din convențiile încheiate între părți se află tot în Timișoara, competența teritorială revine Tribunalului Timiș, în raport cu dispozițiile art. 117 C.proc.civ., ce consacră o competență teritorială exclusivă, precum și cu cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.

A subliniat faptul că prevederile art. 1072 alin. (2) C.proc.civ. ar deveni aplicabile doar în măsura în care nu ar putea fi identificată o instanță competentă să judece cauza potrivit regulilor de drept comun, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 461 din data de 10.04.2025, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, în esență, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a reținut că instanța a fost învestită cu o acțiune personală imobiliară și, prin urmare, competența de soluționare nu se stabilește potrivit art. 117 C.proc.civ., aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C.proc.civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

De asemenea, a constatat că părțile nu au inserat în contractul pe care se întemeiază demersul judiciar, o clauză atributivă de competență, astfel că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., ci a dispozițiilor art. 107 C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., competența teritorială revenind Tribunalului București, în condițiile în care nu poate fi identificată o instanță competentă să judece cauza potrivit regulilor de drept comun.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ., prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Înalta Curte constată că Tribunalul București, Secția a IV-a civilă și Tribunalul Timiș, Secția I civilă și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind ivit ca urmare a aprecierilor diferite ale celor două tribunale cu privire la dispozițiile legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa litigiul.

Astfel, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a dat eficiență prevederilor art. 1072 alin. (1) C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 117 C.proc.civ., și cu cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.,, în timp ce Tribunalul Timiș, Secția I civilă a făcut aplicarea art. 1072 alin. (2) C.proc.civ.

Se observă că niciuna dintre instanțele implicate în conflictul negativ de competență nu au făcut aplicarea normelor juridice realmente incidente în cauză, cu ignorarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și art. 252 alin. (1) C.proc.civ., respectiv ale art. 148 alin. (2) din Constituție, obligația cunoașterii și aplicării din oficiu a dreptului în vigoare în România fiind de natură a include și regulamentele Uniunii Europene, acte normative obligatorii în toate părțile lor și direct aplicabile pe teritoriul României, întocmai ca și legile.

Mai mult, însuși Codul de procedură civilă atenționează, în cuprinsul art. 4, că „în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților.” Totodată, potrivit art. 1065 C.proc.civ.  („Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”), prevederile Cărții a VII-a privind procesul civil internațional sunt unele de aplicare subsidiară, fiind înlăturate atunci când se aplică prevederile prioritare ale dreptului Uniunii Europene, așa cum este cazul și în speță.

Astfel cum a relevat și Tribunalul București, în cauză se invocă în esență existența unui contract de mandat încheiat între numitul C., bunicul reclamantului, și autoarea pârâtei, iar ca urmare a demersurilor efectuate de către bunicul acestuia, care au condus la restituirea imobilului situat în Timișoara, se afirmă că pârâtei îi revine obligația de a transmite cota de 1/4 din imobilul indicat, urmând să se dispună și rectificarea corespunzătoare a cărții funciare.

Pe calea acțiunii formulate, reclamantul a solicitat constatarea drepturilor sale, respectiv ale obligațiilor corespunzătoare ce incumbă pârâtei și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său a cotelor de 1/4 din bunurile imobile indicate, precum și rectificarea cărților funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din imobile.

Această acțiune are în mod neîndoielnic o natură civilă, iar pârâta domiciliază în Germania, stat membru al Uniunii Europene.

Pe cale de consecință, în cauză se aplică dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, al cărui art. 1 alin. (1) prevede că „Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (

acta jure imperii

).”

În cauză nu este incidentă niciuna dintre excepțiile

ratione materiae

instituite de art. 1 alin. (2) din Regulament.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1), „sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru”.

După cum rezultă din prevederile art. 5, „(1) Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.

(2) În special, normele de competență națională pe care statele membre le comunică Comisiei în temeiul articolului 76 alineatul (1) litera (a) nu pot fi invocate împotriva persoanelor menționate la alineatul (1).”

Or, România a indicat drept prevederi inaplicabile atunci când se aplică Regulamentul tocmai dispozițiile art. 1066 și urm. C.proc.civ.; desigur, această informare are o natură pur indicativă, instanțele aflate în conflict fiind oricum obligate să aplice din oficiu prevederile Regulamentului nr. 1215/2012, ori de câte ori se află în sfera de aplicare a acestuia, fără a depinde în această privință de ceea ce invocă părțile, întrucât judecătorul este obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, pe care este dator să le cunoască și să le dea eficiență din oficiu [art. 22 alin. (1) și art. 252 C.proc.civ.].

De vreme ce pârâta domiciliază în Germania, instanțelor germane le revine competența internațională de drept comun în ceea ce privește judecarea prezentei cauze, cel puțin dacă în cauză nu sunt aplicabile normele de competență exclusivă.

Trebuie observat că, în cauză, o eventuală necompetență internațională nu s-a acoperit, întrucât pârâta a invocat prin întâmpinarea, care reprezintă prima sa apărare, și excepția de necompetență internațională, alături de cea a necompetenței teritoriale și de apărări de fond, condițiile enunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza

Elefanten Schuh

(C – 150/80, hotărârea din 26.06.1981) pentru contestarea competenței internaționale de către pârâtul care formulează apărări în proces fiind prin urmare îndeplinite.

Așadar, chiar dacă instanțele aflate în conflict au pornit de la premisa potrivit căreia instanțele române ar fi competente, din prevederile Regulamentului, ca și ale art. 1071 alin. (1) și (2) C.proc.civ. (conforme cu sistemul Regulamentului) rezultă obligația deplină a instanței învestite cu conflictul de competență să verifice în ce măsură condiția primordială a competenței internaționale este îndeplinită.

Astfel, astfel cum rezultă din hotărârea Curții de Justiție pronunțată la 15 noiembrie 1983 în cauza

Ferdinand Duijnstee/Lodewijk Goderbauer (

C – 288/82), instanța de recurs în casație este obligată să își verifice din oficiu competența internațională și să se declare necompetentă, dacă aceasta rezultă din Regulament, și aceasta chiar dacă prevederile naționale împiedică invocarea unor motive de recurs în casație de ordine publică (altele decât cele invocate de părți). Or, aplicarea acestui raționament în cadrul procedural de față implică verificarea deplină a regulilor de competență internațională cu ocazia soluționării conflictului negativ de competență, în condițiile în care hotărârile prin care competența a fost declinată reciproc nu sunt supuse unor căi de atac distincte.

Tribunalul București s-a raportat la dispozițiile art. 1.080 alin. (1) și ale art. 117 C.proc.civ. Desigur, aceste referiri sunt eronate, având în vedere că în cauză se aplică Regulamentul nr. 1215/2012, însă urmează a se examina dacă acțiunea de față are caracter real, în sensul dispozițiilor acestui act normativ.

Potrivit art. 24 din Regulament, „următoarele instanțe dintr-un stat membru sunt competente exclusiv, indiferent de domiciliul părților: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul. (...)”

Sintagma „în materie de drepturi reale imobiliare” trebuie interpretată autonom, pentru ca interpretarea și aplicarea regulilor de competență să nu depindă de categorii juridice naționale.

Trebuie totuși observat că, inclusiv în dreptul național, acțiunea de față nu este nicidecum una reală imobiliară, întrucât nu tinde nemijlocit la protecția unui drept real despre care se pretinde că se află deja în patrimoniul reclamantului, cum sunt acțiunile la care se referă art. 117 C.proc.civ.

Dimpotrivă, acțiunea de față are ca obiect pretenții de natură contractuală izvorâte din contractul încheiat între autorul reclamantului și pârâtă, fiind așadar deduse judecății veritabile drepturi de creanță, iar nu drepturi reale. Aceeași calificare se impune și cu privire la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare a unui imobil, acțiune care are caracter personal întrucât tinde la realizarea creanței creditorului promisiunii, astfel cum rezultă de altfel și din jurisprudența obligatorie (și deci presupusă a fi cunoscută) a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia în interesul legii nr. 8/2013, potrivit cu care acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni

personale

imobiliare). De altfel, nu rezultă în acest stadiu dacă ceea ce cere reclamantul în realitate nu este plata unei sume de bani corespunzătoare măsurilor reparatorii care par acordate prin echivalent, aspect care va trebui verificat pe fond de către instanța competentă; în această din urmă ipoteză,

a fortiori

acțiunea ar avea caracter personal (și mobiliar).

Aceste repere, din care rezultă desăvârșita inaplicabilitate a art. 117 C.proc.civ., dar și a art. 1080 alin. (1) C.proc.civ., chiar dacă prestațiile promise de autorul reclamantului aveau ca finalitate dobândirea de măsuri reparatorii asupra unui imobil situat în Timișoara, au însă în contextul Regulamentului nr. 1215/2012 doar o valoare indicativă, noțiunile cu caracter autonom uzitate de acest act normativ urmând a fi interpretate în lumina doctrinei relevante, a scopurilor Regulamentului și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În jurisprudența Curții de Justiție s-a statuat că, pentru aplicabilitatea art. 16 pct. 1 din Convenția de la Bruxelles (echivalentul art. 24 pct. 1 din Regulament), nu este suficient ca acțiunea să aibă legătură cu un drept real imobiliar, ori cu un imobil, ci mai este necesar ca fundamentul pretenției să nu îl constituie un drept de creanță (cu excepția ipotezei locațiunii imobiliare), ci un drept real imobiliar. Distincția relevantă, potrivit Curții, care citează în acest punct raportul profesorului Peter Schlosser cu privire la Convenția de la Bruxelles

[1]

, este aceea că dreptul real este opozabil erga omnes, în vreme ce dreptul de creanță este opozabil doar debitorului (Hotărârea Curții de Justiție din 9 iunie 1994, pronunțată în cauza Norbert Lieber c. Willi S. Göbel și Siegrid Göbel, C-292/93).

Sunt reale drepturile calificate astfel de ordinea juridică națională și care conferă titularului lor prerogative care se exercită nemijlocit asupra unui bun, fără ca pentru exercițiul dreptului să fie necesar concursul activ al altei persoane; dimpotrivă, subiectul pasiv, care este general și nedeterminat, trebuie să se abțină de la a face ceva care ar fi de natură să aducă atingere dreptului respectiv. Dispozițiile art. 24 pct. 1 teza I din Regulament trebuie interpretate restrictiv, în ce privește acțiunile în justiție care intră sub incidența acestora. Intră sub incidența textului cererile reale imobiliare, iar nu și cererile privitoare la un drept personal, chiar dacă acesta privește un imobil. Așadar, pretențiile născute dintr-un contract, chiar dacă au legătură cu un imobil, nu pot fi considerate acțiuni reale.

În jurisprudența Curții de Justiție s-a decis că prevederile art. 16 pct. 1 din Convenție (art. 24 pct. 1 din Regulament) trebuie interpretate într-o manieră restrictivă, care să asigure realizarea scopului acestei dispoziții cu caracter de excepție, respectiv proximitatea jurisdicției sesizate față de locul situării imobilului, pentru a asigura administrarea probelor în condiții lesnicioase și buna cunoaștere a regimului bunurilor, specific statului în care sunt situate imobilele. Numai aceste scopuri justifică derogarea de la regulile generale în materie de competență internațională, îndeosebi art. 4 (

actor sequitur forum rei

).

În cauza Reichert c. Dresdner Bank (I) (Hotărârea din 10 ianuarie 1990, C-115/88), Curtea de Justiție a decis că nu orice acțiune având legătură cu un drept real imobiliar intră în câmpul de aplicare al art. 16 pct. 1 din Convenție, ci numai cererile care intră în câmpul de aplicare general al Convenției și care au ca obiect determinarea existenței și întinderii unui bun, proprietatea, posesia ori alte drepturi reale asupra respectivului bun, precum și asigurarea prerogativelor inerente acestor drepturi titularilor lor.

Astfel, s-a decis că o acțiune pauliană, introdusă de creditorul păgubit de un transfer patrimonial care cauzează insolvența debitorului (în speță, era vorba despre o donație făcută de debitorii bancari fiului acestora) are ca scop înlăturarea opozabilității doar față de creditor a actului fraudulos, temeiul acțiunii fiind realizarea drepturilor acestuia. Totodată, judecarea cererii nu implică probe și aprecieri specifice materiei imobiliare, care ar justifica competența instanței de la locul situării imobilului.

De asemenea, în cauza Webb c. Webb (Hotărârea din 17 mai 1994, C-294/92)

,

Curtea de Justiție a statuat că în măsura în care reclamantul nu invocă faptul că este deja titular al unor drepturi care conferă prerogative nemijlocite asupra imobilului și sunt opozabile

erga

omnes

, ci invocă doar o obligație personală a pârâtului față de el (de a-i remite înscrisurile necesare dobândirii calității nominale de proprietar),această cerere are caracter personal, iar nu real. Această speță este de altfel apropiată de ipoteza regăsită în prezenta cauză.

Rezultă prin urmare, prin raportare la această jurisprudență care își păstrează relevanța (considerentul nr. 34 din preambulul Regulamentului arată expres aceasta), că prevederile de excepție ale art. 24 pct. 1 din Regulament nu sunt aplicabile (astfel cum nu ar fi aplicabile nici dispozițiile art. 1080 alin. (1) C.proc.civ., dacă acesta ar fi incident).

Așa fiind, numai în temeiul dispozițiilor enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul referitor la competență ar putea fi atrasă competența instanțelor române, astfel cum rezultă din art. 5 alin. (1) din Regulament.

În cauză, pentru stabilirea competenței instanțelor române sunt aplicabile dispozițiile art. 7 pct. 1 din Regulament, potrivit cu care „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);

Una dintre noutățile semnificative ale Regulamentului nr. 44/2001, apoi ale Regulamentului nr. 1215/2012 în raport cu Convenția de la Bruxelles din 1968 o constituie determinarea autonomă a locului executării obligației, în scopul determinării competenței internaționale (și teritoriale) în materie contractuală; art. 7 lit. b) din actualul Regulament determină autonom locul executării obligației pentru situațiile cel mai frecvent întâlnite, respectiv vânzarea de mărfuri și prestarea de servicii. S-a apreciat că este vorba despre locul executării prestației caracteristice, determinat autonom, potrivit Regulamentului.

În ceea ce privește contractul de prestări servicii, acesta are caracter sinalagmatic și presupune realizarea unor prestații pozitive (desigur, altele decât livrarea și transferul proprietății asupra unui bun, reglementate distinct) contra unei remunerații, remunerație care, la rândul ei, poate îmbrăca și forma unor valori economice de natură diversă, iar nu numai forma plății unei sume de bani. Aceste trăsături sunt reținute de altfel și în doctrina relevantă.

Pretinsul contract de mandat fără reprezentare încheiat în cauză (existența și întinderea sa reală, respectiv valabilitatea și efectele sale urmează a fi examinate pe fondul cauzei de către instanța competentă în această privință) are ca obiect prestarea unor activități menite a conduce la acordarea unor măsuri reparatorii pentru un imobil preluat abuziv în timpul regimului comunist, activități remunerate în forma specifică cuprinsă în convenția părților din 2 mai 2023. Ca urmare, acest contract poate fi calificat drept unul de serviciu, în sensul art. 7 pct.1 lit. b) lin. a doua din Regulament.

Întrucât această convenție nu cuprinde un loc specific convenit pentru prestarea de către numitul C. a activităților convenite, urmează a se avea în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la determinarea locului în care serviciile au fost prestate, în scopul stabilirii competenței.

Astfel, în cauza Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH c. Silva Trade SA (Hotărârea Curții de Justiție pronunțată la data de 11.03.2010 în cauza C – 19/09), Curtea a statuat în esență că locul prestării serviciilor este locul expres convenit de părți, ori, în lipsă, locul în care activitățile convenite au fost efectiv prestate (sub rezerva încălcării contractului prin prestarea activităților într-un loc necorespunzător), urmând a se ține seama, pentru determinarea locului prestației principale, de timpul petrecut în aceste locuri și de importanța activității exercitate.

Rezultă din actele dosarului că imobilul a făcut obiectul unor proceduri administrative și judiciare de restituire prin echivalent, întâi în temeiul Legii nr. 10/2001, în fața autorităților și instanțelor din Timișoara, iar ulterior anului 2015, în temeiul Legii nr. 165/2013. Procedurile administrative prevăzute de această lege sunt de competența Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor, iar emiterea și valorificarea titlurilor de plată, în temeiul deciziilor de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, sunt de competența Autorității Naționale de Restituire a Proprietăților, aceste două instituții avându-și sediul în capitala țării.

În primul rând, trebuie așadar reținut că locul executării prestațiilor convenite se află în România.

În al doilea rând, în raport de perioada în care se desfășoară litigiul și de apărările formulate, rezultă că locul preponderent al prestării serviciilor este București, în raport de etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013, la aceste etape raportându-se și chestiunile disputate între părți referitoare la îndeplinirea ori neîndeplinirea remunerării activităților prestate (chestiune care desigur este una în integralitate de fond).

Rezultă așadar că, în vederea stabilirii definitive a competenței în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua din Regulament, text care reglementează deopotrivă competența internațională și pe cea teritorială („instanțelor de la locul executării...”), se va avea în vedere locul prestării preponderente a serviciilor despre care se pretinde că ar fi fost convenite, loc care se apreciază a fi București. Această chestiune ar fi putut desigur face obiectul unor solicitări de lămurire, potrivit art. 131 C.proc.civ., de către instanța învestită inițial, dacă aceasta ar fi determinat corect cadrul normativ aplicabil. În raport de procedura de soluționare a conflictului de competență, care nu presupune citarea părților, competența urmează a fi stabilită în raport de actele dosarului.

Așadar, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare ale art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., cum eronat a statuat Tribunalul Timiș, aceste prevederi fiind înlăturate de Regulamentul nr. 1215/2012, în cauză competența Tribunalului București rezultă din art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua ale acestui Regulament, în varianta normativă referitoare la contractele de prestări servicii.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 135 C.proc.civ., Înalta Curte  a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, referirea la această secție raportându-se la învestirea sa inițială.

Înalta Curte a reamintit jurisprudența sa potrivit cu care, în urma pronunțării regulatorului de competență, reprezentat de prezenta decizie, nicio altă discuție asupra competenței (chiar în temeiul unor aspecte sau probe noi) nu ar mai putea determina o nouă verificare sau chiar declinare de competență, aceasta fiind stabilită în mod definitiv.

[1]

Raportul explicativ al profesorului

Peter Schlosser

cu privire la Convenția de aderare a Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, a Regatului Danemarcei și al Irlandei la Convenția de la Bruxelles a fost publicat în J.O.C.E. C 59 din 5.03.1979.