ÎCCJ, decizie (scj.ro #205360)

Contract de credit încheiat într-un stat membru de un consumator cu domiciliul în România. Acțiune în pretenții având ca obiect creditul bancar nerestituit. Necompetența generală a instanțelor române. Condiții

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internațional. Competența internațională a instanțelor române

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de credit

element de extraneitate

clauză atributivă de competență

excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești

C. proc. civ., art. 1065, art. 1066 alin. (1), art. 1080 pct. 1-3

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 4 alin. (1), art. 18, art. 19,

art. 25 alin. (1), art. 66 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, „de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: 1. ulterioare nașterii litigiului; 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau 3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru în cauză”.

Articolul 25 alin. (1) din același regulament, care figurează în Secțiunea 7, intitulată „Prorogarea de competență

”, prevede că ,,

Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă; b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau c), în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv”.

În cazul în care prin contractul de credit încheiat de o bancă cu sediul într-un stat membru cu un consumator cu domiciliul stabilit ulterior în România s-a agreat că „sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, condițiile generale de afaceri ale băncii care sunt publicate la avizierul spațiilor sale comerciale”, în mod nelegal a considerat curtea de apel că această clauză nu are natura unei clauze atributive de competență și că nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 19.3 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

În aceste condiții, instanța de apel a înlăturat critica privind necompetența generală a instanțelor române în urma unei analize insuficiente, care a fost plasată pe o premisă care contravine jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405 din 23 februarie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26.08.2019, reclamanta A. A.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 72.715,38 euro, reprezentând credit bancar nerestituit, precum și accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la 16.12.2019, tribunalul a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârât, iar ulterior, prin sentința civilă nr. 323/C/07.05.2020, a respins excepția prescripției, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să achite reclamantei suma de 72.715,38 euro, reprezentând datorie rezultată din contractul de credit încheiat între părți la 13.05.2004, dar și suma de 7.424 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii indicate și a sentinței, B. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei și a hotărârilor primei instanțe și, ca o consecință, admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor române și respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurentul a arătat că hotărârile instanțelor anterioare au fost pronunțate cu încălcarea competenței de ordine publică a instanțelor austriece, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și cu aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, autorul căii de atac a susținut că părțile, care au încheiat la 10.05.2004 contractul de credit nr. 53000 229 624, au agreat asupra competenței instanțelor austriece în soluționarea litigiilor ivite între ele, prin Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG. Mai 2003, document depus la dosar și care face parte integrantă din contractul de credit; a precizat recurentul că această înțelegere a fost consemnată în clauza denumită marginal Condiții generale comerciale (pag. 3 din contract): „În rest sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, Condițiile generale de afaceri ale C. SA, care sunt publicate la avizierul spațiilor noastre comerciale”. În acest sens, a precizat că în Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG. Mai 2003, la pag. 4, lit. F Locul de executare, alegerea legii, locul de întâlnire, pct. 3 Secțiunea 21, la care a achiesat, se arată următoarele: „(1) Acțiunile legale ale unui antreprenor deschise împotriva băncii nu pot fi întreprinse decât la tribunalul care are competență la sediul băncii. Acesta va fi, de asemenea, sediul legal în cazul acțiunilor legale ale băncii împotriva unui antreprenor, banca fiind autorizată să își afirme drepturile în orice instanță care are jurisdicție locală asupra obiectului. (2) Locul general de întâlnire din Austria în cazul acțiunilor legale deschise de un consumator sau împotriva unui consumator, astfel cum este prevăzut de lege la momentul încheierii unui acord, rămâne același, chiar dacă consumatorul, după încheierea acordului, își transferă domiciliul în străinătate si deciziile instanței austriece sunt executorii în țara respectivă”.

Recurentul a evocat dispozițiile art. 17-19 din Secțiunea 4 a Regulamentului 1215/12-dec-2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materia civilă și comercială emis de Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, aplicabil direct în statele membre și a susținut că atât timp cât părțile au agreat ca instanțelor austriece să le revină competența de soluționare a cauzei, iar toate elementele esențiale ale contractului aveau legătură cu Austria, instanțele române nu au competența de soluționare a litigiului.

În acest sens și după ce a citat din preambulul Regulamentului, a susținut că alegerea de către părți a competenței instanțelor austriece în soluționarea oricărui litigiu ivit între ele reiese cu certitudine rezonabilă din circumstanțele cauzei, cum ar fi încheierea contractului între o persoană juridică și o persoană fizică austriece (ambele părți având, la acea dată, naționalitate/cetățenie austriacă), executarea lui pe teritoriul Austriei și demararea de către intimată, ca urmare a neexecutării obligației de restituire a împrumutului, a unor demersuri conform procedurilor dreptului austriac. Așadar, a apreciat că în mod cert părțile raportului juridic au înțeles, la momentul încheierii contractului de credit, să deducă litigiul soluționării instanțelor austriece, neexistând la acel moment niciun element de extraneitate care să ridice problema unui conflict viitor de competență.

După ce a citat dispozițiile art. 1.068 și 1.070 C.proc.civ., recurentul a arătat că singura legătură a cauzei cu instanța română o reprezintă faptul că, în prezent, are domiciliul în România, însă a apreciat că o asemenea legătură este insuficientă, iar în cauză nu s-a dovedit că nu ar fi posibilă introducerea unei cereri de judecată în Austria sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca aceasta să fie introdusă în Austria, pentru a se stabili competența în favoarea instanței române, ca for de necesitate.

Criticând, din această perspectivă, înlăturarea în apel a criticii sale privind lipsa competenței instanțelor române în soluționarea pricinii, recurentul a arătat că în mod greșit s-a dat relevanță mențiunii din documentul intitulat Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG. Mai 2003, în sensul că acestea ar fi avut valabilitate doar în luna mai 2003, în timp ce contractul dintre părți a intervenit un an mai târziu, precizând că probele nu au indicat că valabilitatea respectivului document ar fi fost limitată doar în luna mai 2003, aceea fiind data elaborării lui.

În dezvoltarea motivului de recurs fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., autorul căii de atac a apreciat că a fost insuficient analizată apărarea sa, potrivit căreia o dată cu contractul de credit, s-a încheiat și o asigurare de risc, menită să dezdăuneze intimata în caz de imposibilitate de plată, iar instanțele devolutive nu au ordonat părții adverse să prezinte dovada asigurării, deși recurentul a afirmat că un asemenea act nu i-a fost niciodată remis.

Subsumat ultimului motiv de nelegalitate invocat, recurentul a arătat că instanțele anterioare au reținut că este certă aplicarea pe fond a legii austriece, dând eficiență art. 3 din Regulamentul 593/17.06.2008, care, însă, potrivit art. 29, nu se aplică decât contractelor încheiate după 17.12.2009. Având în vedere diferența majoră de abordare, între dreptul austriac și cel român, a prescripției aplicabile raportului juridic, în lipsa cunoașterii legii austriece și, mai mult, a contestării opiniei juridice depuse la dosar de către intimată, recurentul a apreciat că norma austriacă ar fi trebuit verificată prin atestări obținute de la organele statului care au edictat legea sau prin avize ale unui expert.

În continuare, recurentul a susținut că legea instanței sesizate este cea mai apropiată judecătorului forului, este legea pe care acesta o cunoaște cel mai bine, astfel încât nu apare nicio dificultate de aplicare (

iura novit curia

), fiind în spiritul realismului juridic a accepta

lex fori

în calificarea legii aplicabile în soluționarea litigiului. În opinia sa, această regulă se impune ca urmare a suveranității statului român și a teritorialității sale.

Apreciind că normele de drept internațional privat aparținând forului sunt norme naționale, că problema legii aplicabile apare din cauza disparităților dintre normele de fond ce reglementează anumite aspecte în diferite sisteme de drept, însă acțiunea dedusă judecății este o acțiune tipică în pretenții, față de care dreptul intern cunoaște toate instrumentele soluționării, neexistând un vid legislativ, și subliniind că prescripția a reprezentat una din apărările principale, recurentul a arătat că la data nașterii raportului juridic civil, Decretul nr. 167/1958 reglementa această instituție ca o excepție de ordine publică, ceea ce impune aplicarea legii române, ca

lex fori

care înlătură legea austriacă. Precizând data la care creditul a fost declarat exigibil, autorul căii de atac a tras concluzia că dreptul intimatei la acțiune, reglementat de Decretul nr. 167/1958, s-a stins prin prescripție la data de 27.12.2015.

Analizând actele dosarului actele și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurentului dezbate modul în care în etapele anterioare ale procesului a fost dezlegată excepția necompetenței generale a instanțelor române.

Această chestiune face necesară verificarea măsurii în care instanțele române sunt exclusiv competente să judece pricina și, în cazul unui răspuns negativ, a măsurii în care competența exclusivă îi revine unei instanțe străine.

La 10.05.2004 părțile au încheiat în Viena, Republica Austria, un contract de credit, iar în prezent recurentul și-a stabilit domiciliul în România.

Aceste împrejurări conferă litigiului elemente de extraneitate.

Potrivit art. 1.065 C.proc.civ., dispozițiile Cărții a VII-a a Codului se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Iar art. 1.066 alin. (1) C.proc.civ., instituind rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, prevede regula că „instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii”.

În continuare, dispozițiile art. 1.080 pct. 1-3 C.proc.civ., enumerând limitativ cazurile în care instanțelor române le revine competența exclusivă de soluționare a cererilor în materia unor acțiuni patrimoniale, prevăd că acestea sunt litigiile care au elemente de extraneitate privind imobile situate pe teritoriul României, bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România și

contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reședința obișnuită în România, pentru prestații de consum curent destinate uzului personal sau familial și fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a consumatorului, dar numai dacă furnizorul a primit comanda în România sau încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate și consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului

.

Dacă ipotezele prevăzute de art. 1.080 pct. 1 și 2 C.proc.civ. sunt în mod evident inaplicabile, cazul indicat de pct. 3 al aceluiași articol impune sublinierea că domiciliul consumatorului pe teritoriul României nu este un criteriu suficient pentru a atrage competența exclusivă a instanțelor române în a judeca un litigiu patrimonial cu elemente de extraneitate, fiind necesar să fie întrunite și celelalte cerințe ale textului; cum, în speță, nu se pune problema unei comenzi emise în România și nici a existenței în România, anterior încheierii contractului, a unei oferte sau publicități, părților li se impune concluzia că instanțele române nu sunt exclusiv competente să soluționeze litigiul de față.

Revenind la dispozițiile art. 1.066 alin. (1) C.proc.civ., citate mai sus, Înalta Curte reamintește că regula potrivit căreia instanțele române sunt competente dacă pârâtul domiciliază pe teritoriul României la data introducerii cererii este prevăzută sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel; o atare lege este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12.12.2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, aplicabil în cauză conform art. 66 alin. (1) din acesta.

Articolul 4 alin. (1) din Regulament prevede că „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru”.

În materia contractelor încheiate de consumatori, competența este indicată în Secțiunea 4 a Regulamentului, care cuprinde art. 17-19.

Instituind regula, art. 18 prevede că „acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul”.

În schimb, art. 19 din Regulament prevede că „de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: 1. ulterioare nașterii litigiului; 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni;

sau

În egală măsură, art. 25 alin. (1) din Regulament, care figurează în Secțiunea 7, intitulată „Prorogarea de competență”, prevede că „Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv.

Această competență este exclusivă

, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă; b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți

sau

c), în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv”.

În contractul lor, părțile au agreat că „În rest sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, Condițiile generale de afaceri ale C. SA care sunt publicate la avizierul spațiilor noastre comerciale”.

Instanța de apel a apreciat că această clauză nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 19.3 din Regulament, deoarece Condițiile generale în discuție nu au fost acceptate de către recurent prin semnătură, nefiind parte integrantă a contractului; de aceea, a considerat că ea nu are natura unei clauze atributive de competență. Totodată, a mai notat că autorul căii de atac s-a prevalat de un înscris care poartă o denumire diferită de cea la care se face referire în contract („Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG”), valabil numai în luna mai 2003, nu și la data încheierii contractului.

Aceste dezlegări încalcă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin Hotărârea din 08.03.2018, pronunțată în cauza C-64/17

Saey Home

&

Garden NV/SA împotriva Lusavouga-Maquinas e Acessorios Industriais SA

, Curtea de Justiție, notând că în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, competența unei/unor instanțe dintr-un stat membru, convenită de cocontractanți într-o clauză atributivă de competență, este în principiu exclusivă, a stabilit cerințele pe care o asemenea clauză trebuie să le îndeplinească.

Articolul 25 din Regulament exclude și competența determinată de criteriul general al domiciliului pârâtului (art. 4 din Regulament) și competențele speciale menționate la art. 7-9 din acesta, motiv pentru care Curtea a subliniat că cerințele pe care textul le instituie sunt de strictă interpretare și a impus instanțelor obligația de a examina dacă respectiva clauză atributivă de competență a constituit obiect al unui consimțământ între părți, care trebuie să fie exprimat în mod clar și concis. În măsura în care clauza atributivă de competență este stipulată în Condițiile generale, ca în speță, Curtea, reiterându-și jurisprudența anterioară (C-222/15, Hotărârea din 28.06.2016, Hoszig), a reținut că o atare clauză

este licită dacă se face o trimitere expresă, în chiar textul contractului semnat de cele două părți, la condițiile generale care cuprind clauza menționată

(par. 27).

Așadar, în mod nelegal a reținut curtea de apel că, deși părțile s-au referit, în contractul pe care l-au semnat, la Condițiile generale în discuție, clauza atributivă ar fi trebuit să fie acceptată în mod expres; aceasta, distinct de faptul că recurentul nu doar că nu a contestat clauza, ci, dimpotrivă, s-a prevalat de ea pe întreaga durată a procesului.

Pe de altă parte, mențiunea lunii mai 2003, regăsită pe documentul intitulat „Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG”, nu are, în mod necesar, semnificația pe care i-a acordat-o instanța de apel, în sensul că acest ansamblu de termeni și condiții avea valabilitate doar în luna mai 2003; pare mai plauzibilă susținerea recurentului, care afirmă că respectivul document a fost atunci redactat, în condițiile în care în mod cutumiar genul acesta de termeni nu se modifică lunar.

În aceste condiții, instanța de apel a înlăturat critica privind necompetența generală a instanțelor române în urma unei analize insuficiente, care a fost plasată pe o premisă care contravine jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Se cuvine subliniat și că nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 24 din Regulament, care instituie cazuri de competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților.

Examenul adecvat al chestiunii competenței generale a instanțelor române ar fi presupus, pornind de la faptul că părțile s-au referit, în contractul lor, la Condițiile generale în discuție, că recurentul nu doar că nu a contestat clauza atributivă de competență, ci, dimpotrivă, s-a prevalat de ea și că documentul intitulat „Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG” nu pare să-și fi pierdut valabilitatea ulterior lunii mai 2003, evaluarea celeilalte condiții instituite de art. 25 alin. (1) din Regulament, care indică situația în care convenția atributivă de competență este nulă și neavenită, respectiv cea în care ea ar nesocoti condițiile de fond în baza legislației austriece, totul în considerarea faptului că, în măsura valabilității clauzei, ea este de natură să determine competența exclusivă a instanței străine.

Desigur, trebuie verificat și dacă referirea părților la Condițiile generale este făcută la „Termenii și condițiile generale de afaceri ale C. AG” și, în acest context, dacă diferența de denumire sesizată nu este doar rezultatul unei traduceri mai puțin riguroase.

Cum o atare analiză lipsește din considerentele deciziei atacate, Înalta Curte, apreciind că cercetarea celorlalte critici prezentate de recurent a devenit inutilă, urmează ca, în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată și să trimită cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel care, dacă în urma analizei pe care, ca efect al prezentei decizii, o va efectua, va ajunge la concluzia că nu există nicio cauză de nulitate sau ineficacitate a clauzei atributive de competență, va proceda conform art. 480 alin. (4) teza finală C.proc.civ.