ÎCCJ, decizie (scj.ro #155556)

Raport juridic cu element de extraneitate. Excepția de necompetență generală a instanțelor române

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procesul civil internațional

Index alfabetic : acțiune în daune-interese

scrisoare de intenție

excepția necompetenței generale a instanțelor române

C. proc. civ., art. 1065

Legea nr. 71/2011, art. 5 alin. (1)

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 7 pct. 1

C. civ., art. 1169, art. 1244

Legea nr. 36/1995, art. 12 lit. b), art. 18 alin. (2)

Conform art.7 pct.1 din Regulamentul UE nr.1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

c) în cazul în care nu se aplică litera b, se aplică litera a.

În cazul în care pretinsa obligație neexecutată - care constituie temeiul acțiunii în daune-interese formulată de una dintre părțile semnatare ale unei scrisori de intenție - vizează achiziționarea de cealaltă parte, persoană juridică străină, a unor active, incluzând imobile aflate pe teritoriul României, achiziție ce se poate face numai prin înscris autentificat de un notar public din România, rezultă că locul executării obligației pretins încălcate este în România, astfel că, în cauză, competența de soluționare aparține instanțelor române.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 605 din 22 martie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2015, reclamanții A., B., C. și D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. GMBH și au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta E. la plata către reclamanți a sumei de 3.075.000 Euro reprezentând daune-interese în conformitate cu articolul 2 ultimul alineat din Scrisoarea de Intenție din 22 noiembrie 2013; obligarea pârâtei E. la plata de dobânzi legale penalizatoare în valoare de 14% pe an din suma de 3.075.000 Euro, adică de 0,04%  pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a sumei de 3.075.000 Euro aferentă clauzei penale; obligarea pârâtei E. la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, în fața primei instanțe, a fost invocată de către pârâta E. GMBH excepția necompetenței generale a instanțelor române, care a fost respinsă ca neîntemeiată de către instanța de fond, prin încheierea pronunțată la data de 04 aprilie 2016.

Prima instanță a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române în raport de calificarea dată raportului juridic izvorât din „Scrisoarea de intenție” și din proiectele de contract cadru, de natura, locul nașterii și locul executării obligațiilor precontractuale de a face, asumate de părți, aplicând norma din art. 7 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012 al UE și art. 1081 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4243 din 11 iulie 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2015, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și Maratas Neculai, în contradictoriu cu pârâta E. GMBH.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.075.000 euro, reprezentând daune -interese conform art. 2 alin. ultim din Scrisoarea de intenție din 22 noiembrie 2013, valoarea în lei la cursul BNR de la data plății efective.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale penalizatoare în valoare de 14% pe an din suma de 3.075.000 euro, respectiv 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a debitului principal.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 39.622 lei taxă judiciară de timbru și 15.255 euro la cursul în lei BNR de la data plății (onorariu de avocat).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, cu privire la natura juridică a scrisorii de intenție, a proiectului cadru de contract și la efectele acestora, faptul că, în speță, clauzele din aceste înscrisuri probatorii ale convenției acord și ale proiectelor de contract cadru sunt clare și edificatoare în a califica raportul juridic dintre părți intitulat acord precontractual drept o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

În acest sens, tribunalul a reținut că Scrisoarea de intenție elaborată de pârâtă conține toate elementele esențiale ale unei oferte contractuale serioase și certe vizând prețul determinat, obiectul material concret al vânzării, condițiile de îndeplinit și voința fermă a pârâtei de a cumpăra,  această formă a înscrisului fiind acceptată fără condiții de către reclamanți.

Pe fondul cauzei, instanța, constatând că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată, a făcut aplicarea art. 1350 C. civ. și a dat eficiență clauzei înscrise la art. 2 alin. 3 din contractul părților.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 octombrie 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenții A., B., C., D.

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței în sensul că se va menționa corect suma de 139.622 lei, la care a fost obligată pârâta, în loc de 39.622 lei cum a fost menționat eronat.

Împotriva sentinței civile nr. 4243 din 11 iulie 2016 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă a declarat apel apelanta-pârâtă E. GMBH.

Prin decizia civilă nr. 1859/2017 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a soluționat apelul în complet de divergență.

Cu opinie majoritară s-a admis apelul declarat de apelanta pârâtă E. GMBH împotriva încheierii din 04 aprilie 2016 și a sentinței civile nr. 4243 din 11 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimații reclamanți A., B., C., D.

S-au schimbat în tot încheierea și sentința apelate, în sensul că s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și, în consecință, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D.

Cu opinie separată s-a respins apelul, ca nefondat, iar apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimaților reclamanți cheltuieli de judecată în sumă de 8.760 Euro la cursul din ziua plății.

Sub aspectul respingerii excepției necompetenței generale a instanțelor române, Curtea a apreciat ca fiind fondate criticile invocate de către apelanta pârâtă E. GMBH.

Astfel, s-a apreciat că Scrisoarea de intenție a fost doar un document precontractual, care a generat obligații în sarcina părților strict cu privire la negocieri, neconținând nicio obligație fermă de a cumpăra sau vinde.

Curtea a reținut că denumirea de „Scrisoare de intenție” este de fapt o „construcție juridică”, care este utilizată în mod frecvent ca și document precontractual în etapa negocierilor, folosit în același sens și în cauza dedusă judecății, și care s-a încheiat între părți în vederea stabilirii unor anumite repere ale negocierilor ce urmau să se desfășoare între părți cu privire la vânzarea Activelor F. și chiar coordonate ale tranzacției.

Curtea a apreciat că, în mod greșit, s-a reținut de către instanța de fond că Scrisoarea de intenție este un antecontract de vânzare, sinalagmatic, având ca obiect o promisiune bilaterală de vânzare, prima instanță procedând practic la o recalificare a Scrisorii de Intenție, în antecontract de vânzare.

În ceea ce privește „locul unde urma să se încheie contractul”, Curtea a considerat că acest aspect nu prezintă relevanță în cauză, pentru stabilirea competenței, motivat de faptul că această încheiere a contractului de vânzare nu apare și nu poate fi văzută ca o obligație care rezultă din Scrisoarea de intenție.

De asemenea, s-a avut în vedere că nici locul „executării obligațiilor” ce rezultă din Scrisoarea de intenție nu poate să determine competența generală a instanțelor române și față de obiectul cauzei.

Instanța a statuat asupra faptului că obiectul prezentului dosar este reprezentat de „clauza penală” solicitată de intimați, respectiv de o sumă de bani a cărei plată nu este strâns legată de un anumit loc, că față de natura obligației asumate și a cărei încălcare este sancționată de clauza penală, respectiv aceea de a negocia cu bună-credință și a nu întrerupe intempestiv, cu rea-credință, negocierile, nu se poate stabili un loc specific de executare a obligației, astfel că în speță s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1494 C. civ. potrivit cărora locul executării obligației este locul sediului debitorului, în speță locul sediului E., din Austria, Viena.            Curtea a mai reținut și faptul că părțile între care aceste negocieri urmau a fi purtate aveau sediul, respectiv domiciliul, în țări diferite și astfel a considerat că nu se poate susține că executarea tuturor obligațiilor decurgând din Scrisoarea de intenție ar fi strâns legate de România, chiar intimații reclamanți recunoscând că negocierile au fost purtate prin corespondență și în cadrul unor întâlniri, ce au avut loc și la Viena.

În cadrul opiniei separate s-a reținut, în esență, că Scrisoarea de intenție încheiată de părți reprezintă un contract nenumit prin care s-au stipulat o serie de obligații și drepturi în sarcina, respectiv în favoarea ambelor părți, că obligația în funcție de care urmează a fi stabilită instanța competentă în baza art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 este cea pe care se întemeiază dreptul la daune-interese invocat prin cererea de chemare în judecată a intimaților-reclamanți, respectiv obligația apelantei-pârâte de a achiziționa activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție și că, în ceea ce privește executarea acestei obligații, aceasta urma a se realiza pe teritoriul României în raport de art. 1494 alin. 1 NCC.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B., D. și C., aceștia solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul constatării competenței instanțelor române de a soluționa cauza și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată.

Recurenții-reclamanți își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând modul în care instanța de apel a soluționat excepția de necompetență generală a instanțelor române în soluționarea cauzei, cu evidențierea următoarelor aspecte de nelegalitate.

Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (aplicabil obligatoriu în România) și, în mod special, a art. 7 alin. 1 din Regulament, articol care prevede o jurisdicție alternativă în cazul obligațiilor contractuale raportat la locul executării obligației.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Codului civil român privind obligativitatea contractului între părțile contractante - art. 1270 C. civ., obligația debitorului unei obligații de a-și îndeplini întocmai obligațiile contractate - art. 1350 C. civ., locul executării obligației - art. 1494 C. civ. privind locul plății și art. 1864 C. civ. privind locul predării bunului, art. 1538 C. civ., executarea unei clauze penale.

Consideră recurenții că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit art. 7 alin. 1 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, cu ignorarea jurisprudenței CJUE privind aplicarea respectivului articol și a dispozițiilor Codului civil privind locul executării obligației și a stabilit, în mod eronat, că instanțele române nu sunt competente să judece litigiul dedus judecății.

Se arată că, în materie contractuală, Regulamentul UE nr. 1215/2012 prevede o jurisdicție alternativă a instanțelor, și anume instanțele de la sediul pârâtului (art. 4) sau instanțele «de la locul de executare a obligației în cauză» (art. 7 alin. 1 lit. a din Regulament).

În ceea ce privește locul de executare a obligației, recurenții indică faptul că litera b) alin. 1 al art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 precizează că „în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile”.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene de Justiție recurenții precizează faptul că în Cauza 14-76

De Bloos vs Bouyerf

instanța a reținut că «Pentru a determina locul de executare în sensul articolului 5 din convenția din 27 septembrie 1968 (actualmente articolul 7 din Regulamentul 1215/2012), obligația care trebuie luată în considerare este cea care corespunde dreptului contractual pe care se întemeiază acțiunea reclamantei. În cazul în care reclamanta își afirmă dreptul de a primi despăgubiri sau urmărește rezilierea contractului ca urmare a culpei celeilalte părți, obligația menționată la articolul 5 (1) este în continuare cea care rezultă din contract și pe a cărei neexecutare se bazează aceste pretenții.». În acest sens, în speța amintită, Curtea Europeană de Justiție apreciază că obligația care trebuie luată în considerare pentru stabilirea competenței este obligația de exclusivitate, a cărei încălcare dă dreptul concesionarului la obținerea de daune-interese, iar nu locul plății daunelor-interese. În același sens, se arată, CJUE s-a exprimat și prin hotărârea 266/85

H. Shenevai împotriva K. Kreischer

.

Mai mult, precizează recurenții, în Cauza 0386/05

Color Drack GmbH împotriva Lexx International Vertriebs Gmb

, Curtea Europeana de Justiție prevede că, în cazul în care există dubii cu privire la locul de executare al contractului, trebuie să se aibă în vedere istoricul legislativ, obiectivul normei - proximitatea față de executarea obligației, locul cu care obligația are cea mai strânsă legătură „Norma de competență specială în materie contractuală prevăzută la art. 5 pct. 1 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială răspunde unui obiectiv de proximitate și este motivată de existența unei legături strânse între contract și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia.” În acest sens și Cauza 19/09 W

OOD Floor Solutions Andreas Domberger Gmbh vs Silva Trade SA

.

Se arată că în Cauza C-533/07 F

alco Privatstiftung, Thomas Rabitsch vs Gisela Weller-Lindhorst

, CJUE subliniază încă o dată obiectivul avut în vedere în stabilirea competenței - proximitatea dintre contract și instanța competentă, că locul executării obligației se stabilește în funcție de legea aplicabilă obligației contractului din care aceasta s-a născut (Cauza 12/76

Industrie Tessili Italiana Como vs Dunlop AG

).

Prin urmare, consideră recurenții că, raportat la dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, precum și la interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție, ceea ce este relevant pentru a se stabili dacă instanțele române sunt competente este dacă locul executării obligației care trebuie luată în considerare se află în România, în conformitate cu legea aplicabilă.

Se precizează că, în conformitate cu principiul disponibilității, prevăzut de art. 29 alin. 1 C. proc. civ., reclamanții sunt cei care stabilesc temeiul acțiunii, iar nu pârâta. Or, se arată, în prezenta speță, obiectul acțiunii - obligarea la plata daunelor de către intimata pârâtă E. - se întemeiază pe art. 2 ultimul alineat al Scrisorii de Intenție: obligarea la plata de daune pentru „refuzul să achiziționeze bunurile, în limitele menționate de prezentul contract, exceptând cazurile de forță majoră”.

Se arată că temeiul acțiunii este unul contractual, articolul 2 ultimul alineat, precum și obligația corespunzătoare rezultând dintr-un contract numit de părți „Scrisoare de Intenție” care conferă drepturi și obligații, că potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ. contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, iar conform alin. 2 al aceluiași text de lege, la stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Consideră recurenții că instanța de apel a ignorat efectiv clauzele esențiale, respectiv clauza de exclusivitate, clauzele penale și clauza 7 privind efectele obligatorii ale scrisorii, subliniind faptul că obligația încălcată care corespunde dreptului recurenților reclamanți de a solicita daune-interese este obligația de a achiziționa activele, art. 2 ultimul alineat al Scrisorii de intenție prevăzând în mod expres că refuzul nejustificat al pârâtei de a achiziționa activele, bunurile conduce la plata daunelor.

Precizează recurenții că instanța competentă este instanța română întrucât locul executării obligației încălcate este Romania, dat fiind faptul că achiziționarea bunurilor urma a se face în România, conform art. 1494 alin. 1 C. civ., bunurile aflându-se pe teritoriul României și aparținând societăților românești.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului și au reiterat criticile aduse inițial hotărârii pronunțate.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea instanței, constituită în complet de filtru, din 21 noiembrie 2018, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, fiind respinsă prin aceeași încheiere.

Înalta Curte, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin Scrisoarea de intenție semnată de către recurenții-reclamanți A., B., D. și C. la data de 23 noiembrie 2013 și de către intimata-pârâtă E. GmbH la data de 31 ianuarie 2014 s-au convenit, în principal, următoarele:

- pentru achiziționarea tuturor activelor inclusiv echipamentele, terenurile, construcțiile și mărcile aparținând societăților G. SRL, F. SA și H. SA intimata-pârâtă și-a asumat obligația de a înființa în România două noi SRL-uri cu privire la care avea să se încheie contractul de vânzare-cumpărare la prețul de 30.750.000 euro care urma a fi plătit după aprobarea dată de către Consiliul Concurenței din România (preambulul și art. 1);

- prin clauza de exclusivitate inserată în art. 2 recurenții-reclamanți s-au obligat să acorde intimatei-pârâte dreptul exclusiv de a realiza tranzacția sub forma contractului de vânzare-cumpărare și de a nu demara sau realiza negocieri contractuale cu alte părți interesate pe toată perioada de timp până când activele devin libere de garanții, ipoteci și orice alte măsuri asiguratorii;

- sancțiunea încălcării acestui acord de exclusivitate are ca obiect obligația acționarilor de a plăti suma de 3.075.000 euro daune-interese pârâtei (art. 2 alin. 2);

- potrivit clauzei 2 alin. 3, în cazul în care intimata-pârâtă va modifica această ofertă ori va refuza achiziționarea activelor solicitate cu excepția cazurilor de forță majoră, va suporta aceeași sancțiune contractuală cu titlu de daune-interese în sumă de 3.075.000 euro, față de recurenții-reclamanți;

- clauza 4 intitulată „contractul de cumpărare” prevede că după acceptarea scrisă a ofertei, vânzarea efectivă și transferul efectiv al activelor vor face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare care va conține condițiile standard adecvate, precum și garanțiile tuturor activelor;

- prin clauza 5 denumită „condiții” sunt prevăzute condițiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea tranzacției:

* negocierea unui contract de vânzare-cumpărare cu documentația aferentă incluzând declarații/garanții și despăgubiri legale, adecvate unei astfel de tranzacții;

* obținerea tuturor aprobărilor legale în special cele prevăzute de legea concurenței;

* toate activele ce fac obiectul ofertei să fie libere de garanții, ipoteci și măsuri asiguratorii de orice tip și

* părțile să fi obținut aprobarea prealabilă a propriilor Consilii de administrație sau AGA, după caz;

- prin clauza finală intimata-pârâtă a consemnat în scrisoarea de intenție că este fermă să cumpere activele aferente fabricilor menționate pe care le va integra în societatea sa precizând că acest acord contractual este guvernat de legea română și acceptat la București de către ambele părți.

Recurenții reclamanți și-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispozițiile art. 2 ultimul alineat din această convenție, în conformitate cu care „în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri.”

Cu privire la legea civilă aplicabilă, este de menționat faptul că, dat fiind faptul că intimata-pârâtă este o persoană juridică austriacă, cu sediul în Austria, în raport de data Scrisorii de Intenție în cauză este incident, din perspectiva art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, art. 1065 NCPC, care prevede că dispozițiile Cărții a VII a se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Conform art. 7 pct. 1 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

c) în cazul în care nu se aplică litera b, se aplică litera a.

În raport de aceste determinări legale, relevanță în stabilirea instanței general competente prezintă identificarea naturii juridice a Scrisorii de intenție, astfel cum aceasta transpare din clauzele ce o alcătuiesc.

Prin clauza înscrisă în art. 2 pct. 1 din Scrisoarea de intenție părțile convin asupra faptului că proprietarii activelor G. SRL, F. SA și H. SA vor acorda E. GmbH dreptul exclusiv de a realiza tranzacția menționată și, în consecință, societățile menționate mai sus, conducerea, acționarii/asociații și consilierii acestora nu vor demara sau realiza negocieri, contracte deschise sau orice alte discuții, formale sau informale, cu alte părți interesate cu privire la un aspect al vânzării și cumpărării activelor G. SRL, F. SA și H. SA. Această exclusivitate va fi în vigoare de la data prezentei scrisori de intenție și până la obținerea aprobării Consiliului Concurenței și până când activele sunt libere de garanții, ipoteci și orice alt tip de măsuri asiguratorii.

Potrivit clauzei existente la art. 2 alin. 3 din Scrisoarea de intenție părțile semnatare convin ca, în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri iar, potrivit art. 3 alin. 1, intimata-pârâtă E. GmbH va avea dreptul de a primi toată documentația și toate informațiile pe care le consideră relevante și cooperare deplină în legătură cu realizarea acestei verificări prealabile, în vederea finalizării contractelor de cumpărare.

Analiza conținutului clauzelor din Scrisoarea de intenție relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor părților semnatare drepturi și obligații, conferindu-i astfel natură juridică contractuală.

Față de obiectul său și de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină și care își produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice și persoanele juridice fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, principiu consacrat de art. 1169 C. civ.

În aceste condiții, obligația în funcție de care urmează a se determina instanța competentă în sensul prevăzut de art. 7 pct. 1 lit. a din Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială este cea care constituie temeiul acțiunii în daune-interese, invocat de recurenții-reclamanți, și a cărei încălcare ar justifica dreptul acestora de a pretinde daune-interese. Așa cum au arătat recurenții-reclamanți, temei al acțiunii lor îl constituie pretinsa obligație a intimatei-pârâte de a achiziționa activele în limitele impuse de Scrisoarea de intenție.

Ceea ce trebuie stabilit, în aplicarea art. 7 pct. 1 lit. a din Regulamentul UE nr. 1215/2012, este locul executării obligației, despre care se susține că nu a fost respectată, și care corespunde dreptului contractual afirmat, pe care și-au întemeiat acțiunea reclamanții. Potrivit art. 2 alin. 3 din convenția încheiată de părți, pretinsa obligație neexecutată este în legătură cu achiziționarea unor active, incluzând imobile, aflate pe teritoriul României.

Din interpretarea coroborată a art. 1244 NCC și a art. 12 lit. b) și art. 18 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, achiziția unor bunuri imobile se poate face prin înscris autentificat de un notar public din România.

În considerarea dispozițiilor legale la care s-a făcut referire rezultă cu evidență că locul executării obligației pretins încălcate este în România, astfel că, în cauză, competența de soluționare aparține instanțelor române.

Relevantă în consolidarea raționamentului privind stabilirea competenței instanței din perspectiva conținutului termenului de „obligație”, respectiv a sintagmei „locul executării obligației” este și jurisprudența CJUE, așa cum rezultă din cauza C-533/07

Falco Privatstiftung și Thomas Rabitsch vs. Giselei Weller-Lindhorst

, cauza C 14-76

De Bloos vs. Bouyer

, cauza 12/76

Industrie Tessili Italiana Como vs. Dunlop AG

, cauza 19/09

Wood Floor Solutions Andreas Domberger GMBH vs Silva Trade SA

.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.