ÎCCJ, decizie (scj.ro #235019)

Mărci combinate, similare aparținând aceluiași titular. Acțiune în decădere.

Utilizarea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin elemente care nu alterează caracterul său distinctiv. Dovada utilizării efective

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Marca

Index alfabetic: decădere din drepturile conferite de marcă

utilizare efectivă a mărcii

marcă verbală

marcă combinată

Legea nr. 84/1998, art. 55

În ipoteza în care același titular a înregistrat mai multe mărci, dar dovedește folosirea numai a uneia sau a unora dintre acestea, nu este exclusă de plano concluzia unei folosiri efective în sensul art. 55 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, în conformitate cu art. 55 alin. (2) din lege, „Este asimilată folosirii efective a mărcii: (...) a) utilizarea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, indiferent dacă marca în forma utilizată este sau nu înregistrată în numele titularului”.

Pe acest temei, înregistrarea ca marcă a semnului folosit în comerț de către titular sau cu acordul acestuia nu împiedică a se considera că folosirea acestui semn reprezintă concomitent o folosire efectivă a unei alte mărci aparținând aceluiași titular, sub condiția ca cele două semne să difere doar prin elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al mărcii vizate de cererea de decădere.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că titularul unei mărci înregistrate se poate prevala de utilizarea acesteia într-o formă care diferă de cea sub care marca a fost înregistrată, în pofida faptului că forma diferită este, la rândul său, înregistrată ca marcă, și chiar atunci când marca este utilizată numai prin intermediul unei alte mărci complexe sau numai împreună cu altă marcă, combinația acestor două mărci fiind, în plus, ea însăși înregistrată ca marcă, cu condiția ca diferențele dintre forma sub care marca a fost înregistrată și cea sub care este utilizată să altereze caracterul său distinctiv .

Prin urmare, interpretarea conformă a art. 55 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este în sensul că utilizarea efectivă a unei mărci înregistrate poate fi dovedită prin folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, chiar dacă forma utilizată corespunde unei alte mărci înregistrate.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 555 din 4 martie 2025

Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă, la data de 28.03.2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a solicitat: decăderea pârâtei de rang I din dreptul asupra următoarelor mărci înregistrate la nivel național: Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esența Tare, nr. marcă 132838, nr. depozit M 201403197, Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198; radierea mărcilor din Registrul Mărcilor și publicarea de către pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secțiunea Mărci, a hotărârii judecătorești definitive de decădere a pârâtei de rang I din drepturile conferite de aceste mărci; să se constate faptul că pârâta B. S.A. nu folosește în mod efectiv, constant, cu titlu de marcă, într-o reprezentare stabilă, mărcile: Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esență Tare, nr. marcă 132838, nr. depozit M 2014 03197, Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198; să fie declarată pârâta B. S.A. decăzută din drepturile asupra mărcilor Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esența Tare, nr. marca 132838, nr. depozit M 2014 03197, Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198, înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pentru produsele din clasa 32: „Bere; ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe și sucuri din fructe; siropuri și alte preparate pentru fabricarea băuturilor” și 33 „Băuturi alcoolice (cu excepția berii)” și să se dispună: radierea mărcilor sus menționate din Registrul Mărcilor și publicarea hotărârii judecătorești definitive în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secțiunea Mărci; să se constate că pârâta nu folosește în mod efectiv, constant și cu titlu de marcă, într-o reprezentare stabilă, reală, publică, neechivocă, mărcile sus menționate; să se declare decăderea pârâtei din drepturile conferite de mărcile sus menționate; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 968 din data de 10.09.2023, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 934A din data de 2.10.2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 968/2023, pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca nefondat.

A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.617 lei cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 934A/2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum acesta a fost motivat și, în consecință, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei Curții de Apel București în vederea rejudecării apelului pe care l-a formulat. Totodată, a solicitat obligarea intimaților-pârâți, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cauze, în toate etapele procesuale.

Astfel, a apreciat că raționamentul instanței de apel este unul eronat, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a normelor de drept material, prevăzute de art. 46 din Legea nr. 84/1998, dezlegările de drept date de către instanța de apel fiind în contradicție cu principiile obligatorii de interpretare statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului  .

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, referitoare la obligația titularului mărcii contestate de a face dovada utilizării efective a mărcii anterioare, în esență, prin hotărârea recurată, curtea de apel ignorând interpretările obligatorii oferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau, după caz, realizând o aplicare greșită a acestora la situația de fapt dedusă judecății.

Ca atare, a apreciat că instanța de apel a ignorat principiul potrivit căruia dovada trebuie să conțină elemente de probă concrete și obiective care să demonstreze utilizarea efectivă și eficientă a mărcii, precum și principiul în conformitate cu care dovezile prezentate pentru a demonstra utilizarea efectivă trebuie să prezinte indicații ale locului, duratei, amplorii și naturii utilizării mărcii pentru produsele și serviciile vizate de înregistrare, iar aceste cerințe sunt, la nivel probatoriu, cumulative.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel a aplicat în mod greșit principiile de interpretare statuate în jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene și, în acest mod, a realizat o greșită interpretare a noțiunii de utilizare efectivă a mărcii.

A mai susținut recurenta-reclamantă și că instanța de apel a realizat o greșită evaluare a dovezilor de utilizare propuse de intimata-pârâtă.

În dezvoltarea motivului de recurs prin care a pretins greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a normei de drept material prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, recurenta-reclamantă a arătat că, din cuprinsul acestui text de lege, rezultă că, în materia acțiunii în decăderea din drepturile conferite de marcă, legea instituie o inversare a sarcinii probei, pârâtul fiind cel obligat să probeze prin elemente concrete și obiective, existența unei utilizări efective a mărcii sale, iar în absența unor dovezi de utilizare corespunzătoare, care să probeze dincolo de orice dubiu existența unei utilizări efective – a cărei durată, locație, natură și amploare pot fi determinate cu certitudine –, trebuie validate susținerile reclamantului referitoare la lipsa unei utilizări efective a mărcii.

Cu alte cuvinte, a arătat că, similar situației reclamantului în procesul civil, în general, în cadrul proceselor al căror obiect constă într-o acțiune în decădere, pârâtul este cel chemat să producă probe fiabile, din care să rezulte în mod neechivoc utilizarea mărcii contestate.

Sub acest aspect, a învederat că, în ceea ce privește fiabilitatea dovezilor, norma citată are relevanță și din perspectiva standardului probatoriu impus titularului mărcii contestate (pârâtului) cu privire la dovezile de utilizare propuse.

A subliniat că, deși art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 permite ca dovada utilizării să fie realizată prin orice mijloc de probă, în mod practic, nu poate fi acceptată teza în care utilizarea efectivă ar fi dovedită prin intermediul unor probabilități, presupuneri și prezumții, aceasta trebuind demonstrată prin probe concrete si obiective care indică o exploatare efectivă și suficientă a mărcii pe piață (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 ianuarie 2011, în cauza T-382/08, Vogue, paragraful 22).

Mai mult, a arătat că, în materia decăderii din drepturile conferite de marcă, pentru a fi concludente și, în consecință, pentru a fi primite într-un astfel de litigiu, probele de utilizare propuse de titularul mărcii contestate trebuie să conțină indicii suficiente referitoare la locul, durata, amploarea și natura pretinsei utilizări, aceste cerințe privind dovedirea utilizării fiind cumulative (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 5 octombrie 2010, în cauza T-92/09, STRATEGI/Strategies, paragraful 43).

Ca atare, recurenta-reclamantă a învederat că, în concret, pentru a fi primită o anumită dovadă de utilizare, este necesar ca pe baza ei să poată fi individualizată o utilizare certă a mărcii, în sensul de a fi posibil să se stabilească: perioada în care această utilizare efectivă a avut loc; limitele teritoriale în cadrul cărora a fost utilizată marca; amploarea actelor de utilizare și dacă această pretinsă utilizare a fost sau nu cu titlu de marcă.

În opinia recurentei-reclamante, din considerentele hotărârii recurate, rezultă ca instanța de apel a aplicat de o manieră eronată aceste principii de interpretare la situația de fapt dedusă judecății.

Astfel, a arătat că, instanța de apel, contrar principiilor de interpretare și de valorificare a probelor în această materie, a apreciat că intimata-pârâtă a făcut dovada unei utilizări efective a mărcilor în litigiu, bazat pe o serie de prezumții și probabilități, cu luarea în considerare a unor probe neconcludente, care nu îndeplinesc cerințele de conținut referitoare la indicarea locului, duratei, amplorii și naturii pretinsei utilizări.

Cu referire la înscrisurile cuprinse în Anexa 1, a susținut că raționamentul instanței de apel este unul eronat, întrucât este integral fundamentat pe prezumții și, totodată, întrucât chiar și în situația în care,

ad absurdum

, ar fi validată interpretarea instanței de apel, aceste dovezi se referă cel mult la o activitate de promovare, iar nu la o utilizare efectivă.

În ceea ce privește Anexa 2, a considerat că instanța de apel a ignorat chiar esența și scopul sancțiunii decăderii din drepturile conferite de marcă, respectiv faptul că decăderea a fost concepută ca o modalitate de sancționare a titularului mărcii pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă de 5 ani, anterior înregistrării cererii de decădere, indiferent dacă anterior perioadei relevante marca a fost utilizată intens.

A apreciat că, tocmai de aceea, o dovadă de utilizare care s-ar referi la acte de utilizare anterioare perioadei relevante nu poate fi, în niciun caz, valorificată în favoarea pârâtului într-o acțiune în decădere.

Totodată, a considerat că, în privința Anexei 3, instanța de apel a valorificat, în mod eronat, drept dovadă de utilizare înscrisuri care atestă, cel mult, existența unei promovări, în contextul în care, potrivit jurisprudenței Tribunalului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, promovarea unei mărci (și, cu atât mai puțin, promovarea unui brand) nu reprezintă utilizare efectivă a  mărcii, întrucât nu îndeplinește condiția referitoare la natura utilizării, iar proba privind promovarea reprezintă în esență cel mult o probă indirectă în sensul unei potențiale utilizări.

În plus, a susținut că instanța de apel și-a fundamentat concluzia concludenței acestei probe pe o prezumție/presupunere – presupune că această promovare nu a încetat brusc și, totodată, prezumă că promovarea a fost urmată de o utilizare efectivă, deși nu există nicio altă dovadă în acest sens.

În privința Anexei nr. 4, a apreciat că instanța de apel a ignorat faptul că, în condițiile în care o dovada de utilizare nu îndeplinește condițiile de conținut (existența unor indicații referitoare la durata, locația, amploarea și natura utilizării), aceasta nu poate fi valorificată în niciun mod, întrucât, practic, nu reprezintă o dovadă de utilizare propriu-zisă.

De asemenea, a arătat că instanța de apel recurge încă o dată la o serie de prezumții și probabilități, ceea ce este contrar principiului potrivit căruia dovezile de utilizare trebuie să conțină probe concrete și obiective referitoare la exploatarea mărcii contestate.

Mai mult a menționat recurenta-reclamantă că înscrisurile incluse în Anexa nr. 4 conțin referiri la sumele ce ar fi fost învestite de intimata-pârâtă în promovarea brandului STEJAR pe Facebook, precum și detalii privind modalitatea de promovarea pe aceeași platformă în anul 2018, aspecte ce nu ar putea demonstra decât, cel mult, în mod indirect utilizarea, iar o astfel de probă indirectă nu permite determinarea locului, duratei, amplorii și naturii utilizării pe care, în mod indirect, ar sugera-o.

Referitor la Anexa 5, a învederat că o primă eroare a instanței de apel constă în confuzia între data înscrisului probator și durata folosirii cu privire la care dovezile de utilizare trebuie să conțină indicii concrete.

Sub acest aspect, a susținut că, indiferent dacă înscrisul este sau nu datat și, respectiv, indiferent dacă acesta conține elemente care ar permite delimitarea unei perioade la care se referă în cadrul analizei promovării produselor, acest înscris nu conține niciun indiciu cu privire la perioada în care ar fi avut loc utilizare efectivă, anterior, promovării sau, dimpotrivă, ca efect al acesteia.

Totodată, a arătat că amploarea promovării nu este într-o relație de| proporționalitate cu amploarea utilizării, întrucât succesul concret al unei campanii de promovare nu poate fi estimat în mod abstract, ci doar prin prezentarea unor rezultate concrete, în sinteză, documentul realizat de intimata-pârâtă împreună cu X, referitor la promovarea produselor Stejar prin intermediul broșurilor online ale marilor retaileri din România, în perioada 2018-2020 nu reprezintă o dovada efectivă de utilizare ci, cel mult, ar putea fi considerat o probă indirectă în acest sens.

În plus, a afirmat că acest document nu conține nicio indicație ce ar putea servi determinării datei întocmirii sale, nu conține informații privind sursele de informații utilizate pentru întocmirea sa și, în consecință nu permite stabilirea duratei, locului, naturii, amplorii presupusei utilizări.

De asemenea, a subliniat că documentul sugerează, fără însă a proba efectiv, faptul ca, în cursul anumitor intervale de timp, în anul 2018, ar fi fost organizate campanii promoționale de vânzare la preț redus, în anumite lanțuri de retail, fără însă a se putea determina amploarea efectivă a vreuneia dintre campanii și, cu atât mai puțin, amploarea – prin indicarea de cote procentuale – participării produselor purtând marca în litigiu, în respectivele campanii promoționale.

În ceea ce privește Anexa 6 (centralizatorul facturilor emise de către intimata-pârâtă pentru vânzarea de produse diverse, printre care și anumite cantități de bere Stejar sau Stejar Strong), recurenta-reclamantă a considerat că o primă eroare a curții de apel constă în ignorarea faptului că, dincolo de a fi „un înscris utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi”, acesta este, în esență, un document intern care, în această calitate, nu probează în mod direct, ci doar sugerează o eventuală utilizare publică a unor mărci.

Mai mult, a arătat că acesta reprezintă un document cu relevanță contabilă, făcând dovada cuprinsului său din perspectiva evidențelor contabile ale societății, însă neputând proba în niciun caz modalitatea concretă în care anumite produse, incluse în facturile referite prin centralizator, ar fi fost comercializate – purtând mărcile contestate sau, dimpotrivă, fără a purta aceste mărci.

A mai susținut că, în calitatea sa de document intern, acest centralizator are un grad redus de credibilitate, întrucât conținutul său poate fi în orice moment alterat prin intervenția intimatei-pârâte, cu atât mai mult cu cât nu există niciun element care i-ar oferi caracter oficial – semnătură, dovada înscrierii în evidențele oficiale.

Totodată, a apreciat că este eronat și considerentul instanței de apel cu referire la Anexa nr. 8, prin care s-a reținut că „aceasta demonstrează existența campaniei de promovare a produsului bere Stejar Strong, însă va primi o valoare probatorie mai redusă, având în vedere că perioada la care se referă nu rezultă din cuprinsul înscrisului”, întrucât, în contextul inexistenței indiciilor referitoare la durata, locația, amploarea și natura pretinsei utilizări, o astfel de dovadă nu poate fi valorificată în niciun mod, iar analiza instanței de apel este superficială și ignoră conținutul real al înscrisurilor din această anexă.

Recurenta-reclamantă a subliniat că, din cuprinsul acestor documente rezultă tocmai absența produselor Stejar din circuitul comercial, la acest moment, astfel că, față de aceste înscrisuri, ar rezulta că, în prezent, niciunul dintre produsele din gama Stejar, nu mai este comercializat și, mai mult, nici chiar produs în cadrul fabricilor operate de intimata-pârâtă.

În ceea ce privește existența mențiunii privind berea Stejar într-o singură listă de produse participante în programul „Cuponiada de Weekend”, organizat în hypermarket-urile Y., consideră că această împrejurare nu probează în mod concret o utilizare a mărcii, întrucât nu există niciun element care, prin coroborare cu această probă indirectă, să ofere certitudinea comercializării reale a produselor purtând marca în litigiu, în cadrul campaniei amintite.

Totodată, a susținut și că, în măsura în care această utilizare ar fi dovedită prin probe concludente, ea nu poate fi calificată drept o utilizare suficientă, care ar putea justifica respingerea unei cereri în decădere.

Recurenta-reclamantă a mai afirmat și că Anexa nr. 9 este un document preconstituit, ce nu reprezintă o dovadă independentă și provine de la titularul mărcii, astfel încât valoarea sa probatorie este redusă și, în plus, respectiva declarație este dată exclusiv pentru a confirma conținutul unei alte anexe, astfel că nu are valoare

per se

și nici nu ar putea să amplifice valoarea probatorie a înscrisului pentru a cărui confirmare a fost întocmită.

Ca atare, contrar raționamentului instanței de apel, recurenta-reclamantă a apreciat că, din probatoriul propus de partea adversă, apreciat în ansamblu, nu este posibilă dovedirea utilizării efective, întrucât, pe de o parte, niciuna dintre probe nu îndeplinește cerințele privind indicarea cumulativă a locului, duratei, amplorii și naturii utilizării, iar, pe de altă parte, mijloacele de probă nu conțin suficiente elemente care să poată fi corelate cu alte mijloace de probă pentru îndeplinirea cerințelor amintite.

A subliniat că principiul de interpretare reținut de către instanța de apel – potrivit căruia dovezile de utilizare trebuie să conțină indicații privind durata, locația, amploarea și natura pretinsei utilizări, însă este suficient dacă aceste elemente pot fi desprinse din evaluarea coroborată a mai multor dovezi de utilizare – a fost statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în 17 februarie 2011 în cauza T-324/09, Friboi, însă conținutul acestui principiu, în concepția Curții, este fundamental diferit de abordarea propusă de instanța de apel în prezenta cauză.

Astfel, a arătat că, potrivit raționamentului dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, caracterul suficient al indicațiilor privind locul, durata, amploarea și natura utilizării trebuie apreciat ținând seama de ansamblul elementelor de probă furnizate, nefiind adecvată o evaluare separată a diferiților factori relevanți. Cu toate acestea, aplicarea acestui principiu de interpretare a probatoriului nu exclude necesitatea ca fiecare dintre probele propuse să realizeze dovada concretă și obiectivă a utilizării efective.

Sintetizând cele anterior susținute, recurenta-reclamantă a precizat că, în opinia sa, din analiza probelor depuse de către partea adversă, rezultă că Anexele nr. 1 și nr. 9 nu reprezintă veritabile dovezi de utilizare, iar celelalte anexe, cu excepția Anexelor nr. 6 și nr. 7 (centralizatorul facturilor comerciale emise de către intimata-pârâtă și, respectiv, facturile respective, în sine) conțin date despre publicitatea și promovarea realizată de către aceasta pentru produsele sale, iar nu despre o utilizare efectivă, în comerț, în legătură cu produsele vizate de marcă.

A arătat și că, mai mult, Anexa nr. 6 reprezintă un document intern, care nu este întocmit de către intimata-pârâtă în vederea prezentării publicului sau autorităților, acesta fiind lipsit de valoare probatorie și, în esență, deși reprezintă o probă admisibilă, nu reprezintă și o probă relevantă în cauză.

Recurenta-reclamantă a subliniat și că, în ceea ce privește Anexele nr. 2-5, niciuna dintre acestea nu reprezintă dovezi de utilizare efectivă în comerț, ci dovezi – în mare parte, indirecte – privind utilizarea în publicitate/promovare, iar, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului Uniunii Europene, utilizarea în publicitate/promovare poate fi considerată a corespunde unei utilizări efective doar dacă se poate stabili o legătură între marcă și produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată, ceea ce nu se verifică în speță.

De asemenea, a afirmat și că niciuna dintre probele propuse de intimata-pârâtă ca parte a Anexelor nr. 2-5 nu conține indicii referitoare la factorii relevanți ce trebuie avuți în vedere cumulativ pentru ca probele respective să fie calificate ca relevante, nepermițând determinarea amplorii, naturii și locației, pretinselor utilizări, iar determinarea duratei este doar indirect posibilă.

Totodată, în opinia sa, aceste înscrisuri sunt, cel puțin aparent, referitoare la utilizări distincte, aspect față de care nu ar putea fi realizată nici coroborarea acestora pentru determinarea celor patru factori relevanți.

Cu referire la Anexa 8, recurenta-reclamantă a mai arătat și că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a reținut că simplă prezență a mărcii pe un site nu este suficientă, în sine, pentru a demonstra utilizarea efectivă, cu excepția cazului în care site-ul indică, de asemenea, locul, durata și măsura în care a fost utilizată marca, întrucât, în lipsa unor astfel de mențiuni concrete nu poate fi stabilită vreo legătură între site-urile internet și numărul de produse comercializate de către titularul mărcii.

Ca atare, a susținut că niciuna dintre probele cuprinse în Anexele nr. 1-5, nr. 8 și nr. 9 nu prezintă relevanță și nu sunt apte să demonstreze o utilizare efectivă a mărcilor în litigiu.

A susținut recurenta-pârâtă că hotărârea instanței de apel este nelegală și prin raportare la modalitatea în care curtea de apel a înțeles să valorifice și să interpreteze dovezile de utilizare prezentate de intimata-pârâtă, acest aspect având semnificația unei încălcări a normei de drept material conținute de art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, a subliniat că, din analiza hotărârii recurate, rezultă că totalitatea probelor valorificate de către instanța de apel în analiza sa – cu excepția facturilor fiscale, ce fac obiectul Anexei 7 – reprezintă cel mult probe cu caracter indirect sau circumstanțial cu privire la utilizarea mărcii, niciuna dintre acestea nedemonstrând propriu-zis utilizarea mărcii, ci doar anumite fapte care, la rândul lor fac probabilă o utilizare a mărcii.

De asemenea, a subliniat că aceste probe cu caracter indirect nu conțin indicații referitoare la locul, durata, amploarea sau natura presupusei utilizări.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut greșita delimitare de către instanța de apel a conținutului noțiunii de utilizare efectivă a mărcii, respectiv aprecierea eronată cu privire la faptul că facturile fiscale depuse de către intimata-pârâtă demonstrează utilizarea efectivă a mărcilor în litigiu.

În opinia recurentei-reclamante, o primă eroare a instanței de apel în evaluarea dovezilor de utilizare ce constituie Anexa nr. 7 (și, implicit, sunt referite în Anexa nr. 6, care nu poate fi avută în vedere ca o dovadă distinctă, întrucât constă într-un document intern întocmit de intimata-pârâtă în cadrul activității sale) constă în aprecierea potrivit căreia facturile prezentate ca probe de către intimata-pârâtă în prezenta cauză ar fi apte să demonstreze utilizarea vreuneia dintre mărcile în litigiu în prezenta cauză.

Sub un prim aspect, a învederat că niciuna dintre facturile produse ca probe în prezenta cauză nu conține o referire la vreuna dintre mărcile contestate, ci doar referiri la bere Stejar sau bere Stejar Strong, iar, în acest context, nu s-ar putea stabili care este exact marca presupus a fi fost utilizată în comercializarea produselor evidențiate în fiecare factură în parte.

A apreciat că, în legătură cu această chestiune, instanța de apel a realizat o analiză străină de obiectul prezentei cauze și, totodată, străină de argumentele pe care le-a formulat, atât prin cererea introductivă, cât și prin cererea de apel.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel a argumentat în mod greșit că ar fi susținut lipsa distinctivității necesare înregistrării pentru mărcile în litigiu, în contextul în care, în realitate a afirmat tocmai faptul că, având în vedere împrejurarea înregistrării de către intimata-pârâtă a mai multor mărci, trebuie concluzionat în sensul că între acestea există elemente de diferențiere suficiente pentru a justifica înregistrarea lor ca mărci distincte.

Ca atare, arătat că utilizarea fiecărei mărci, în parte, nu va putea fi considerată ca reprezentând o utilizare a altei mărci într-o formă care diferă de cea înregistrată doar în privința unor elemente neesențiale; în esență, dacă două semne sunt suficient de diferite pentru a justifica înregistrarea lor ca mărci distincte, în mod evident utilizarea unuia dintre acestea nu va putea fi valorificată ca utilizare a unei variante a celuilalt.

Prin aplicarea acestui raționament în cauza dedusă judecății, în opinia recurentei-reclamante rezultă că fiecare act de utilizare, în parte, referit prin vreuna dintre facturile depuse la dosar de intimata-pârâtă trebuie apreciat ca fiind relevant doar pentru anumite mărci dintre cele contestate, neputând fi reținută o utilizare în bloc a acestora.

A arătat și că a susținut și faptul că, întrucât mărcile contestate sunt mărci combinate, cu componentă figurativă, iar intimata-pârâta deține, în paralel, și o marcă verbală Stejar, facturile prezentate ca dovezi de utilizare nu sunt apte a realiza proba utilizării efective a mărcilor figurative/combinate, întrucât elementele figurative ale mărcilor nu sunt niciodată incluse în cuprinsul facturilor, însă instanța de apel, intepretând greșit susținerile sale, a calificat această pretenție a sa ca nerezonabilă, reținând că de regulă facturile nu conțin reprezentări ale semnelor figurative, dar sunt acceptate ca dovezi de utilizare.

A subliniat că, referitor la facturile ce constituie Anexa nr. 7, a arătat că acestea nu pot fi avute în vedere ca dovezi de utilizare a mărcilor figurative în litigiu, întrucât, pe de o parte, nu conțin reproduceri ale elementelor figurative ale mărcilor în litigiu, iar, pe de altă parte, aceleași facturi au fost invocate de către intimata-pârâtă în cadrul dosarului nr. x/3/2023, ca dovezi de utilizare a mărcii verbale Stejar, M 2003 06057.

Prin urmare, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv, faptul că intimata-pârâtă deține atât o serie de mărci combinate, cu element figurativ și cu denumiri care includ termenul verbal Stejar, cât și o marcă verbală Stejar, a pretins că facturile prezentate ar putea face, cel mult, dovada unei utilizări a mărcii verbale, nu însă și dovada utilizării mărcilor combinate.

Recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că o serie de facturi care demonstrează vânzarea unor produse pentru lichidarea stocurilor în condițiile sistării producției produselor vizate de mărcile în litigiu ar reprezenta dovezi ale unei utilizări efective a mărcilor contestate.

A arătat că vânzarea în scopul lichidării stocurilor nu reprezintă comercializare în vederea menținerii sau creării unei cote de piață pentru produsele purtând marca și, în consecință, o astfel de comercializare nu ar putea fi calificată, de principiu, drept utilizare efectivă a mărcii.

În acest sens a menționat că în Hotărârea din data de 11 martie 2003, pronunțată în cauza  C-40/01, Minimax, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit mai multe principii, printre acestea numărându-se și cele potrivit cărora: utilizarea efectivă înseamnă utilizarea reală a mărcii; utilizarea efectivă trebuie să facă referire la produsele sau serviciile care sunt deja (sau sunt pe cale să fie) comercializate și pentru care întreprinderea face pregătiri pentru a atrage clienți; exploatarea comercială a mărcii este reală dacă utilizarea respectivă este considerată a fi justificată în sectorul economic vizat, în vederea menținerii sau creării unor cote de piață în beneficiul produselor sau serviciilor protejate de marca respectivă.

A susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a verificat frecvența sau regularitatea utilizării mărcilor contestate – factori relevanți pentru determinarea utilizării efective, astfel cum ar rezulta din facturile prezentate ca dovezi de utilizare, deși prin Ordonanța din data de 27 ianuarie 2004, pronunțată în cauza C-259/02, Laboratoire de la mer, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că verificarea dacă utilizarea este suficientă pentru a menține sau a crea cote de piață pentru produsele sau serviciile respective depinde de o serie de factori și de o evaluare de la caz la caz, printre aceștia fiind menționați în mod expres frecvența sau regularitatea utilizării mărcii.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel a apreciat că facturile prezentate de pârâtă fac dovada utilizării efective, exclusiv prin aplicarea unui criteriu cantitativ în evaluarea sa, contrar jurisprudenței Curți de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a stabilit că amploarea utilizării necesară pentru ca utilizarea să fie considerată efectivă, nu impune stabilirea sau observarea unui prag cantitativ, ci a unor circumstanțe precum frecvența sau regularitatea utilizării, acestea fiind în egală măsură relevante pentru a aprecia dacă utilizarea invocată de titularul mărcii în litigiu este sau nu o utilizare serioasă și, în consecință, efectivă, a respectivei mărci.

Totodată, învederează că instanța de apel a reținut că nu ar fi probat realitatea ipotezei susținute în sensul posibilității înlocuirii denumirii anumitor articole din cuprinsul facturii, în condițiile în care, în materia acțiunii în decădere, sarcina probei este inversată, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998. În plus, a menționat că nu a susținut că anumite înscrisuri ar fi fost alterate de către intimata-pârâtă, ci că o astfel de posibilitate există, împrejurare în raport cu care partea adversă putea, în mod concret, să facă dovada realității mențiunilor din cuprinsul facturilor cu privire la denumirea produselor comercializate, prin suplimentarea înscrisurilor depuse.

Recurenta-reclamantă a mai arătat și că, deși instanța de apel a insistat cu privire la volumul semnificativ de facturi fiscale, aferente perioadei de referință, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene relevă că volumul tranzacțiilor cu produse vizate de marca contestată nu reprezintă în toate cazurile o indicație suficientă privind amploarea utilizării, fiind necesară evaluarea tuturor circumstanțelor relevante.

Sub acest aspect, a subliniat că toate facturile prezentate vizează tranzacții realizate anterior lunii aprilie 2021, neexistând nicio dovadă de utilizare comercială a mărcii, prin intermediul facturilor, pentru intervalul subsecvent, de 2 ani (aprilie 2021 – martie 2023).

În plus, a susținut că instanța de apel a ignorat declarația reprezentantului convențional al intimatei-pârâte, în sensul că aceasta a sistat producția de bere Stejar încă de la nivelul anului 2020, sistare în contextul căreia, în opinia sa, toate utilizările ulterioare nu privesc vânzări ale unor produse pentru care partea adversă să facă pregătiri pentru a atrage sau menține clientela, ceea ce face ca utilizarea respectivă să nu fie serioasă și, totodată, să fie echivocă din perspectiva naturii sale.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Combătând criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a susținut că instanța de apel a nesocotit principiile ce se desprind din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, intimata-pârâtă a arătat că situația din prezenta speță este una diferită de cele din cauzele la care a făcut trimitere partea adversă.

Astfel, a menționat că niciuna dintre dovezile administrate de oponent în cazul Vogue nu demonstrează că produsele fabricate au ajuns pe piață la consumatorul final, ci arătau doar efectuarea unor tranzacții între fabricant și titular, în timp ce dovezile pe care le-a depus în prezentul litigiu nu lasă vreo urmă de tăgadă cu privire la faptul că produsele Stejar au ajuns la consumatorul final, cu atât mai mult cu cât cele peste 1.500 de facturi depuse sunt emise de către cele mai mari lanțuri de hypermarket-uri și supermarket-uri din România, precum Y., Z., W. sau X.

Ca atare, în opinia sa, curtea de apel nu avea niciun motiv să își întemeieze decizia pe probabilități sau supoziții și nici nu a făcut acest lucru, simpla lecturare a deciziei recurate arătând că instanța a luat o decizie bazată pe dovezi clare și evidente, iar nu pe unele circumstanțiale și indirecte.

Cu referire la hotărârea pronunțată în cauza Strategi, precum și la jurisprudența citată în cuprinsul acesteia (Cauza La Mer T-418/03, paragraful 52), intimata-pârâtă a arătat că, în conformitate cu prevederile Regulii 22 (2) din Regulamentul 2868/95, dovezile de folosire trebuie să vizeze locul, timpul, întinderea și natura folosirii mărcii.

Sub acest aspect, afirmă că partea adversă a procedat la o analiză detaliată și ruptă din context a fiecărei anexe depuse la dosar, fără a puncta legătura și tabloul general ce se conturează prin cumularea acestor dovezi.

Astfel, în ceea ce privește Anexa 1, a menționat că broșurile și cataloagele de produse reprezintă dovezi general acceptate pentru dovedirea utilizării efective a unei mărci, fiind chiar menționate în mod expres în Regula 22 (3) a Regulamentului nr. 2868/95, alături de ambalaje, etichete, liste de prețuri, facturi, fotografii, reclame din ziare și declarații (aspect consfințit și de decizia din 13 mai 2009 în Cauza T-183/08, jello SCHUHPARK, paragraful 25).

Totodată, a arătat că, așa cum a fost stabilit în practica la nivel european, dovezile de folosire pot avea o natură indirectă sau circumstanțială, cum ar fi cele privind cota de piață, importul produselor relevante, aprovizionarea cu materialele brute sau ambalajele necesare, sau data de expirare a produselor relevante, valoarea lor probatorie trebuind să fie apreciată cu atenție (spre exemplu, în Cauza T-30/09, Peerstorm, tribunalul a decis că inclusiv doar cataloagele – în anumite circumstanțe – pot fi considerate dovezi concludente și suficiente de folosire efectivă).

Ca atare, a apreciat că în mod corect instanța de apel, făcând referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a reținut că suficiența indicațiilor și dovezilor în ceea ce privește locul, timpul, întinderea și natura folosirii trebuie privită în raport cu ansamblul dovezilor depuse, iar o analiză separată a diverșilor factori relevanți nu este potrivită.

Totodată, a apreciat că este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că utilizarea în publicitate nu reprezintă,

per se

, o utilizarea efectivă a mărcii și a subliniat că, în practica europeană, folosirea efectivă trebuie să fie în legătură cu produsele sau serviciile deja puse pe piață sau care sunt pe cale să fie puse pe piață și pregătirile pentru atragerea clientelei este în curs, în mod special prin realizarea de campanii publicitare (C-40/01, Minimax, paragraful 37).

A arătat că, în speță, campaniile publicitare pe care le-a efectuat au vizat produse Stejar care se aflau deja pe piață, scopul fiind creșterea cotei de piață, publicitatea fiind, de altfel, o funcție a mărcii.

Față de critica părții adverse referitoare la articolul din Anexa 3 la întâmpinarea depusă la fond, învederează, pe de o parte, că acesta nu trebuie analizat în mod izolat, iar, pe de altă parte, că acest articol provine dintr-o sursă independentă de titularul mărcii, identifică locul (mediul online din România), perioada (luna mai 2008), identifică brandul Stejar și categoria de produse „bere” și plasează brandul într-un top pe o piață cu mulți jucători și cu o concurență destul de mare.

În ceea ce privește aspectul vizând întinderea în timp a utilizării, a menționat faptul că utilizarea efectivă nu trebuie să acopere întreaga perioadă relevantă, ci poate să acopere doar o parte a acesteia, din materialul probator pe care l-a administrat rezultând că produsele Stejar încă se mai aflau pe piață chiar și în cursul anului 2023 (Anexa 8 la întâmpinarea depusă la fond).

Intimata-pârâtă a susținut că este contrară tabloului global al materialului probator afirmația părții adverse în sensul că participarea produsului STEJAR în cadrul campaniei Cuponiada de Weekend, iar comercializarea unor produse sub mărcile contestate pentru o perioadă de 3 zile în cursul unei perioade de referință de 5 ani nu poate fi suficientă.

Sub acest aspect, a subliniat că nu a administrat ca probă doar extrasul acestei campanii, ci acesta vine în completarea celor peste 1.500 de facturi, perioada de referință nefiind întreaga perioadă de 5 ni, ci doar cea care a rămas neacoperită de facturile atașate ca Anexa7.

De asemenea, a menționat că produsele Stejar nu au fost prezente la raft în Y. numai pe parcursul celor 3 zile cât a durat campania, promoția referindu-se doar la o scădere de preț, iar nu la o prezență ocazională a produselor aflate în campanie.

În plus, a arătat că o întrerupere temporară în producție nu conduce la o dispariție instantanee de pe piață, fiind nevoie de foarte mult timp pentru ca stocurile deja existente să se epuizeze efectiv.

A mai precizat intimata-pârâtă și că instanța de apel a rezolvat în mod corect și complet problema privind lipsa semnăturilor de pe facturile atașate în Anexa 7, neexistând obligația legală de semnare a acestora, iar, în situația în care titularul unei mărci ar trebui să solicite partenerilor comerciali efectuarea unor formalități neprevăzute de legea aplicabilă doar pentru a putea utiliza acele documente în fața instanței este de natură a împovăra în mod nejustificat sarcina acestuia în încercarea de a dovedi utilizarea efectivă a mărcii sale.

Intimata-pârâtă a considerat că dacă s-ar accepta standardul de probă pe care recurenta-reclamantă îl consideră necesar pentru demonstrarea utilizării unei mărci, acesta ar fi atât de greu de atins încât ar constitui o piedică importantă în exercitarea drepturilor la marcă.

În concluzie, a susținut că dovezile pe care le-a depus îndeplinesc toate standardele de probă impuse de legislația și jurisprudența europeană pentru demonstrarea utilizării efective, iar instanța de apel a aplicat întocmai prevederile legale și jurisprudența aferentă în acest sens.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În speță, intimata-pârâtă B. S.A. este titulara mărcilor Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esența Tare, nr. marcă 132838, nr. depozit M 201403197 și Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198.

Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 [fostul art. 46 alin. (1) lit. a)] și ale Regulamentului de aplicare a acesteia, recurenta-reclamantă a solicitat decăderea intimatei-pârâtei din drepturile conferite de mărcile anterior enumerate, înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pentru clasele de produse 32 și 33, invocând că aceasta nu le folosește în mod efectiv.

Prin sentința pronunțată în cauză, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 pentru a se putea dispune decăderea intimatei-pârâte din drepturile conferite de mărcile al cărui titular este, soluția primei instanțe fiind menținută de către curtea de apel, prin respingerea căii de atac declarate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și susținând, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 55 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 84/1998, precum cu nesocotirea standardelor de probă pentru dovedirea utilizării efective a mărcii, stabilite prin jurisprudența Tribunalului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și ignorarea interpretărilor realizate de instanțele europene cu privire la conținutul noțiunii de utilizare efectivă.

Prioritar, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., atributul instanței de recurs este acela de a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, criticile formulate prin cererea de recurs care tind la reaprecierea probelor și la stabilirea altor aspecte de fapt decât cele reținute de către instanța de apel sau de către tribunal nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

A proceda altfel ar avea semnificația unei convertiri a judecății în recurs într-una specifică apelului, ceea ce, cu evidență, nu poate fi primit prin raportare la dispozițiile legale care guvernează judecata în recurs.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a examina pe fondul lor doar acele critici cuprinse în cererea de recurs care pot fi subsumate motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., în vreme ce cu privire la celelalte nu se va putea trece la cercetarea pe fond, ele fiind lovite de nulitate.

Astfel, susținerile recurentei-reclamante vizând valorificarea de către instanța de apel a probelor depuse la dosar de către intimata-pârâtă vor fi analizate doar în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor de drept material pretins a fi încălcate și respectarea criteriilor ce rezultă din jurisprudența europeană în materie, fără a se proceda la o reapreciere a acestora sau a situație de fapt stabilite de către instanțele devolutive.

Afirmând greșita interpretare și aplicare a art. 55 alin. (3) și (4) din Legea nr. 84/1998, precum și nerespectarea criteriilor ce se desprind din jurisprudența Tribunalului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la analiza existenței unei utilizări efective a mărcii, precum și a standardelor impuse probelor ce se administrează în asemenea litigii, recurenta-reclamantă a susținut, pe de o parte, că, în contextul în care obiectul prezentului proces este reprezentat de o acțiune în decădere din drepturile conferite de marcă, sarcina probei aparține intimatei-pârâte, iar, pe de altă parte, că nu poate fi acceptată teza în care utilizarea efectivă poate fi dovedită prin intermediul unor probabilități, presupuneri și prezumții, cum, în mod greșit, a procedat instanța de apel.

În concret, a considerat că pentru a face dovada unei utilizări efective, este necesar ca prin proba administrată să se stabilească: perioada în care această utilizare efectivă a avut loc, limitele teritoriale în cadrul cărora a fost utilizată marcă, amploarea actelor de utilizare și dacă această pretinsă utilizare a fost sau nu cu titlul de marcă.

Potrivit art. 55 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare și până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv, însă, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a luat la cunoștință de faptul că ar putea fi introdusă o cerere de decădere.

Totodată, alin. (4) al aceluiași articol prevede că dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă, astfel că, așa cum a susținut și recurenta-reclamantă, în speță, sarcina probei folosinței efective revine intimatei-pârâte.

Considerând că, în speță, criticile recurentei-reclamante vizând probele administrate în cauză pot fi analizate exclusiv în coordonatele unor susțineri privind încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile cauzei, instanța de recurs observă că, atât timp cât norma evocată de recurenta-reclamantă nu introduce restricții cu privire la tipul probelor admisibile sau alte limite în privința dovedirii actelor de folosire a mărcii, se poate lua în discuție în acest context dacă jurisprudența europeană, obligatorie pentru instanța națională, cuprinde un standard de probațiune necesar a fi îndeplinit de titularul mărcii pentru a evita decăderea.

Nici Legea nr. 84/1998 și nici Regulamentul de punere în aplicare a acesteia nu prevăd expres condițiile specifice ale utilizării efective sau care sunt criteriile precise pentru a stabili dacă o marcă a fost sau nu folosită efectiv.

Cu toate acestea, jurisprudența europeană a stabilit principiile esențiale de interpretare a acestei noțiuni.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că folosirea efectivă înseamnă utilizarea concretă a mărcii în activitățile comerciale, ce trebuie să se refere la produsele și serviciile deja scoase la vânzare sau care urmează să fie scoase la vânzare și cu privire la care s-au făcut pregătiri de către comerciant către un consumator stabil.

În plus, marca trebuie să fie utilizată corespunzător funcției sale esențiale, de a garanta proveniența produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, cu scopul de a crea o cotă de piață pentru acestea.

S-a reținut că, la analiza folosirii efective trebuie să se aibă în vedere toți factorii relevanți pentru a se stabili dacă exploatarea comercială a mărcii este reală, în particular dacă această folosire se poate interpreta ca o asigurare pentru sectorul economic relevant pentru a menține sau a crea o cota de piață pentru produsele sau serviciile protejate de marcă, circumstanțele analizei trebuind să includă, printre altele, natura produselor și serviciilor în cauză, caracteristicile pieței și dimensiunea și frecvența utilizării mărcii. Nu este necesar ca folosirea mărcii să fie întotdeauna importantă cantitativ, întrucât caracterul efectiv al acesteia depinde de ansamblul factorilor relevanți (cauza C-40/01, Ansul).

În același sens, prin Hotărârea pronunțată în cauza T-358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, s-a arătat că, în cadrul procedurii de decădere a unei mărci, revine, în principiu, titularului mărcii sarcina de a demonstra utilizarea serioasă a acesteia (a se vedea Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Klement v EUIPO, C-698/17 P, nepublicată, EU:C:2019:48, paragraful 57 și jurisprudența citată).

Există o utilizare serioasă a unei mărci atunci când aceas