ÎCCJ, decizie (scj.ro #235018)

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și înregistrată la 08.05.2023 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă s-au solicitat în contradictoriu cu pârâta B. SRL următoarele: să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii nr. 1377651 APPLE, asupra mărcii grafice nr.1378087 și asupra mărcii nr. 1192765 DESIGNED BY APPLE IN CALIFORNIA; să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023, care încorporează mărcile reclamantei; să se dispună interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicității și a oricăror acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor care încorporează mărcile reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la suportarea costurilor de manipulare, depozitare, transport și distrugere a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1200 din 21.11.2023, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. S-a constatat că produsele reținute conform ARB nr. 65, 66/30.03.2023 de către BVF Otopeni-Călători, de autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023 aduc atingere drepturilor reclamantei: Marca internațională cu desemnare UE nr. 1378087 reprezentantă grafic, marca internațională cu desemnare UE nr. 1377651 APPLE, Marca UE nr. 1192765 DESIGNED BY APPLE în CALIFORNIA. S-a interzis importul și comercializarea neautorizate de către pârâtă a produselor reținute de autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023, purtând semne identice sau similare mărcilor ce aparțin reclamantei.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1015 din 16.10.2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. SRL împotriva sentinței civile nr. 1200/2023, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, ca nefondat. A respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Căile de atac formulate în cauză Împotriva deciziei nr. 1015/2024 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă au declarat recurs recurenta-pârâtă B. SRL și recurenta-reclamantă A. 4.1. Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SRL Recurenta-pârâtă a arătat că decizia civilă atacată este afectată de motivele de nelegalitate reglementate la art. 488, alin. 1 pct. 5, 6 și respectiv 8 C.proc.civ. În argumentarea motivelor de nelegalitate prevăzute la pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. 1 C.proc.civ., susține că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este nelegală. Se arată că în fața instanței de apel, SCA X, reprezentanții convenționali ai A., au depus 2 împuterniciri avocațiale diferite cu serii și numere diferite, pentru aceeași etapă procesuală; deși în cuprinsul celei de-a doua împuterniciri se menționează contractul nr. x din 2024, nu a fost încuviințată cererea pârâtei de a se depune acest înscris, în raport de dispozițiile art. 293 alin. 2 C.proc.civ. Susține că prin depunerea de către societatea de avocatură a unor procuri este întărită contradicția în motivare, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 151 alin. 1 și 2 C.proc.civ., procura o poate depune doar un mandatar neavocat, deoarece avocatul este obligat să depună împuternicirea întocmită potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat Consideră că, din moment ce SCA X depune facturi de cheltuieli de judecată din unde rezultă că nu compania A. i-ar fi achitat onorariul, ci o altă firmă, Y., care nu are calitate în prezenta cauză, această acțiune a fost introdusă de o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant. Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. critică decizia atacată în sensul că instanța nu a analizat motivele invocate de pârâtă cu privire la neregularitățile procedurale care conduc la admiterea excepției lipsei dovezii de reprezentant, respectiv faptul că prin cererea de chemare în judecată nu au fost indicate datele de identificare ale reclamantei, cele privitoare la statutul său juridic și nici numele persoanei care reprezintă societatea. Invocă dispozițiile art. 122. alin. 7 din Statutul profesiei de avocat și susține că raportul juridic de reprezentare avocat - client se dovedește doar cu contractul de asistentă juridică și că există obligația legală de a fi depus, în cazul în care partea adversă contestă existența acestuia, astfel că este nelegală și neargumentată soluția instanțelor anterioare, de a nu se pune în vedere intimatei să depună aceste contracte de asistență juridică. Consideră că soluția dată de instanța de apel criticii referitoare la respingerea suspendării facultative în temeiul art. 413 C.proc.civ., a fost nelegală, tot în sensul dispozițiilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ.; arată că suspendarea trebuia dispusă, întrucât a făcut dovada existenței unui alt dosar, penal, a cărui soluționare avea înrâurire asupra cauzei de fată, fiind vorba de cercetarea unor infracțiuni de fals material și intelectual. Mai susține că, pentru a nu se încălca dublul grad de jurisdicție, pricina ar trebui trimisă în rejudecare la prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 497 cu trimitere la art. 480 alin. 3 C.proc.civ., având în vedere și soluția nelegală a respingerii probei cu expertiza de specialitate, hotărârea instanței de apel fiind nemotivată sub acest aspect. Arată că nu există nici o dispoziție legală care să impună că în cadrul unei acțiuni în contrafacere se administrează doar proba cu înscrisuri; pe de o parte, se susține că sarcina probei incumbă pârâtei, iar, pe de altă parte, instanțele inferioare o pun în imposibilitate de a dovedi acest lucru, respingând în mod nelegal proba cu expertiză. Prin respingerea probei cu expertiza de specialitate s-a produs o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce garantează accesul la o instanță judecătoreasca, la un tribunal independent și imparțial, precum și o încălcare a art. 13 ce garantează dreptul la un remediu efectiv; este, de asemenea, și o încălcare a Protocolului 1 al Convenției ce garantează dreptul de proprietate, întrucât bunurile pârâtei urmează a fi distruse fără a se dovedi dincolo de orice îndoială, că ar fi fost contrafăcute ori că s-ar fi încălcat vreun drept de proprietate intelectuală. Contrar susținerilor instanței, proba cu expertiza este una relevantă, utilă și pertinentă deoarece doar în acest mod poate proba caracterul original al produselor, iar în situația când se va constata acest caracter original va deveni întemeiată apărarea privind epuizarea dreptului la marcă. Invocă dispozițiile art. 7 alin. 1 din Directiva 2008/95/CE, art.13. alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 44 alin. 1 din Legea nr. 94/1998 și susține că teoria epuizării dreptului a fost formulată în dreptul german pentru brevete de invenție și a fost ulterior extinsă și în domeniul mărcilor, odată cu Hotărârea Curții Europene de Justiție din 8 iunie 1971, pronunțată în cauza Deutsche Grammophon, prin care s-a decis că un producător nu poate avea dreptul exclusiv de a distribui articolul protejat și nu poate să își exercite acest drept de maniera în care să interzică punerea în circulație în statul respectiv a produsului care a fost deja pus în circulație pe teritoriul Uniunii, de către el însuși sau cu consimțământul său. Acest lucru înseamnă că titularul mărcii nu poate interzice dobânditorilor produselor sale să le revândă. Astfel, prin punerea produsului în circulație și folosirea normală a mărcii înregistrate, dreptul titularului se epuizează. Consecința epuizării dreptului este că, odată puse în circulație produsele acoperite de marcă, dreptul la marcă nu poate împiedica libera circulație a produselor marcate și nu constituie un obstacol pentru tranzacțiile ulterioare. Susține că aceste considerații cu privire la momentul epuizării dreptului la marcă, odată cu prima punere în circulație a produsului pe piața Uniunii, au fost dezvoltate pe larg în jurisprudența consacrată a CJUE; invocă hotărârea Consten și Grundig (cauzele conexate C-56/64 și C-58/64K) pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și arată că, în momentul primei vânzări pe piața Uniunii Europene, dreptul exclusiv, prevăzut de art. 44 din Legea nr. 84/1998, al titularului mărcii înregistrate de a pune în circulație un produs purtând marca înregistrată este epuizat, iar marca nu asigură monopolul desfacerii până la consumatorul final, ci doar un drept exclusiv de utilizare ce poate fi folosit împotriva concurenților titularului și nu a subdobânditorilor. Arată că a învederat și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-655/21, unde într-o procedură similară privind contrafacerea se poate observa că a fost administrată în cauză proba cu expertiza în vederea dovedirii caracterului produselor, dacă erau sau nu contrafăcute. Tot în argumentarea incidenței art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ., susține că instanța de apel nu a analizat noțiunea de „importuri paralele”; Comisia Europeană dă o definiție acestora, în comunicarea comisiei - Ghid privind articolele 34-36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) nr. 2021/C 100/03; de asemenea, prin Decizia nr. 216 din 06.11.2006 emisă de Consiliul Concurenței într-o speță similară, s-a transmis Autorității Naționale ale Vămilor că nu este permisă o interpretare a art. 2 alin 1 coroborat cu art. 6, alin. 2 litera h din Legea nr. 344/2005 care ar conduce la o interdicție de facto a importurilor paralele, întrucât acest lucru ar însemna clar o denaturare nelegală a concurenței și o încălcare a Directivelor și legislației europene în materie. Recurenta mai consideră că instanța de apel a dat o greșită soluționare excepției tardivității introducerii acțiunii; arată că în condițiile existenței termenului de 10 zile prevăzut imperativ de Regulamentul 608/2013, nu se poate afirma că un titular de marcă cum este reclamanta, ar avea la dispoziție 3 ani de zile pentru a formula o astfel de acțiune. Chiar dacă intimata reclamantă a formulat o cerere de prelungire a termenului cu încă 10 zile, adresată autorităților vamale, termenul la care aceasta a luat la cunoștință despre reținerea bunurilor în vamă și despre opoziția formulată de pârâtă la această reținere, este 05.04.2023, astfel că ultima zi în care ar fi putut depune reclamanta acțiunea ar fi fost 26.04.2023. Așadar, este cert că raportat la data înregistrării acțiunii la Tribunalul București (08.05.2023) acțiunea apare ca fiind tardivă în raport de termenul de 10 zile prevăzut de art. 11, alin. 1 din Legea nr. 344/2005, lege care constituie o transpunere a prevederilor art. 23 alin. 5 din Regulamentul CE nr. 608/2013. Considerațiile instanței de apel cu privire la indicarea destinației în vederea căreia sunt folosite acele produse accesorii, ca limitare a efectelor mărcii, sunt de asemenea nelegale în înțelesul art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ. Astfel, potrivit art. 13 alin. l lit. c și alin. 2 din Regulamentul 207/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 (text similar cu art.14 din actualul Regulament, nr. 2017/2001): „O marca UE nu conferă titularului său dreptul de a interzice terților utilizarea în comerț: (c) a mărcii UE dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate. (2) Alineatul (1) se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială”. O reglementare similară este cuprinsă în art. 14 alin.1 lit.c și alin.2 din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Recurenta pârâtă susține că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la limitarea efectelor mărcii comunitare (mărcii UE în noua reglementare) este în sensul că terțul poate utiliza marca pentru a oferi publicului o informație inteligibilă și completă cu privire la destinația produsului comercializat, cu alte cuvinte pentru a informa publicul despre compatibilitatea produsului pe care a aplicat marca în discuție și care face obiectul comerțului terțului, cu produsul care poartă mărcile titularului, iar indicația specificată de terț trebuie să privească una din caracteristicile produsului comercializat sau a serviciului furnizat de terțul respectiv - cu alte cuvinte, terțul poate să aplice marca în legătură cu activitatea de comerț pe care o desfășoară, respectiv cu privire la propriile produse și servicii. În Hotărârea din 8 iulie 2010. Portakabin Ltd. BV, Primakabin BV. C-558/08, CJUE a arătat că „obiectivul articolului 6 alineatul 1 lit.c din Directiva 89/104 este de a permite furnizorilor de produse sau de servicii care sunt complementare unor produse sau servicii oferite de titularul unei mărci să utilizeze această marcă pentru a informa publicul cu privire la legătura utilitară care există între produsele sau serviciile acestora și cele ale titularului mărcii". De asemenea, s-a arătat că: „Constituie o utilizare care indică destinația unui produs în sensul articolului 6 alin. 1 lit.c) al Directivei 89/104 utilizarea unei mărci pentru informarea publicului că persoana căreia îi aparține reclama este specializată în vânzarea, repararea sau întreținerea produselor care poartă aceasta marcă, comercializate sau marca respectivă de către titular sau cu acordul acestuia”(...) „Este această situație când mărcile al căror titular este Gillette Company sunt utilizate de un terț pentru a oferi publicului o informație inteligibilă și completă cu privire la destinația produsului comercializat, cu alte cuvinte compatibilitatea cu cel care poartă mărcile respective” - Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C-228/03. În Hotărârea din 23 februarie 1999, BMW, C-63/97 CJUE a arătat că, pentru ca un terț să poată invoca limitarea prevăzută la art. 6 alin. 1 lit. b din Directivă, trebuie ca indicația utilizată de acesta să privească una dintre caracteristicile produsului comercializat sau a serviciului furnizat de terțul respectiv. Relevant este și alineatul 2 al art. 13 din Regulament privitor la utilizarea în conformitate cu practicile loiale. Astfel, atâta vreme cât utilizarea mărcii a fost făcută în scopul prevăzut de lege și în conformitate cu bunele practici comerciale, în sensul art. 39 alin.2 din Legea 84/1998 , nu există o încălcare a dreptului la marcă, chiar dacă există și alte posibilități de a evidenția compatibilitatea produselor. Folosirea loială și onestă a mărcii terțe în scopul prevăzut de lege rezultă și din faptul că indicația de compatibilitate/marcă nu îl vizează pe consumatorul final, întrucât nu acesta alege produsul, ci pe un profesionist în domeniul reparațiilor de telefoane și accesorii pentru telefoane mobile. Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, pe care le va solicita pe cale separată. 4.2. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Recurenta reclamantă a arătat, în argumentarea recursului său, că această cale de atac se referă la soluția instanței de apel de respingere a solicitării sale privind plata cheltuielilor de judecată. Au fost invocate dispozițiile art. 453 C.proc.civ., arătându-se că din economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată reiese în mod explicit caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluția dată cererii principale și de etapa procesuală în care au fost generate. Prin urmare, culpa procesuală înțeleasă în mod obiectiv se face doar prin raportare la soluția pronunțată de către instanța învestită cu soluționarea unei etape procesuale. În ceea ce privește hotărârile pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă arată că Tribunalul București a admis în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, iar apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. Astfel, prima instanță a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul pentru care s-a depus dovada plății facturilor aferente, respectiv 7472,98 lei. Referitor la caracterul real al cheltuielilor de judecată din apel, arată că însăși instanța de apel a reținut prin considerentele hotărârii faptul că „pe cuprinsul facturii este menționat numărul prezentului dosar, precum și numele părților între care se poarta prezentul litigiu''. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile în materie ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a fi acordate cheltuielile de judecată în cadrul facturii trebuie să fie menționat „numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume". Se susține de către recurenta-reclamantă că instanța a încălcat dispozițiile art. 453 și 454 C.proc.civ. și 1474 alin. 3 C.civ. Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel, motivând faptul că „serviciile au fost facturate pe numele unei terțe societăți, Y., iar nu pe numele intimatei A.". De asemenea, instanța de apel a apreciat faptul că nu se aplică dispozițiile art. 1474 alin. 3 C.civ. referitoare la plata efectuată de un terț în numele și pentru debitor sub pretextul că raporturile juridice care au generat plata, respectiv dintre Y., A. și SCA X. ar fi incerte. Cu privire la aspectele invocate mai sus, arată că în jurisprudența națională s-a stabilit că dovada cheltuielilor de judecată se face prin orice mijloc de probă, iar în acest sens Curtea de Apel București a stabilit în decizia civilă nr. 723/2016 următoarele: „Contrar susținerilor apelantei, facturile fiscale depuse de reclamantă la dosar și extrasele de cont aferente fac dovada efectuării cheltuielilor de judecată de către reclamant, în totalitate. Mai mult decât dispozițiile art.1504 C.civ., relevanță în acest context au dispozițiile art.1499 C.civ., în sensul că dovada plății se face cu orice mijloc de probă. Oricum, extrasele de cont în discuție atestă încasarea de către avocat a sumelor de bani indicate în facturile depuse, deoarece în cuprinsul lor se menționează plata totală pentru intervale mai mari de numere de facturi, în aceste intervale regăsindu-se și acele facturi cu privire la care apelantul a formulat critici. Plata de către reclamant a tuturor facturilor emise de avocat rezultă și din desfășurătorul facturilor aferent fiecărui virament bancar." Așadar, argumentele instanței de apel nu pot fi primite, având în vedere că aceste condiții instituite de lege au fost îndeplinite în prezenta cauză, fapt ce rezultă în mod evident din actele depuse la dosarul cauzei, aceste sume fiind plătite de recurentă prin intermediul unei organizații anti-contrafacere a cărei membră este, respectiv Y, care realizează inclusiv astfel de operațiuni în numele și pe seama membrilor săi pe care îi reprezintă. Aceste precizări au fost aduse și în fața instanței de apel, astfel că nu se poate considera în niciun caz că raporturile dintre părți ar fi incerte. Cu privire la dispozițiile legale aplicabile, arată că art. 453 C.proc.civ. reglementează exclusiv cine suportă cheltuielile de judecată, nu și condițiile în care se va face proba suportării lor de către partea care a câștigat procesul. Acestea decurg din condițiile generale privind plata (inclusiv art. 1474 alin. (3) C.civ. în cazul plății efectuate de un terț) și din dispozițiile art. 454 C.proc.civ. Astfel, plata efectuată de Y. este valabilă, iar hotărârea instanței de fond consfințește acest aspect, Tribunalul București obligând intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată pentru care recurenta a depus dovada plății facturilor care a fost efectuată de către aceeași organizație anti-contrafacere,Y. Interesul în promovarea acestei căi de atac este justificat de soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, demersul judiciar având ca finalitate acoperirea cuantumului cheltuielilor suportate ca urmare a culpei pârâtei. în același timp, rațiunea prezentei căi de atac este și de a se împotrivi ferm față de posibilitatea formării unei jurisprudențe total nefavorabile titularilor de drepturi și membri ai unor organizații anti-contrafacere care s-ar găsi în imposibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată cauzate de culpa exclusivă a contrafăcătorilor, în condițiile în care astfel de hotărâri sunt complet accidentale prin raportare la multitudinea acțiunilor în contrafacere admise de instanțele de judecată.. Nu în ultimul rând, prin prezentul recurs, recurenta-reclamantă înțelege să conteste exclusiv legalitatea hotărârii instanței de apel prin care s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată; în condițiile în care dispozițiile legale erau îndeplinite. Astfel, prin această cale de atac, recurenta-reclamantă înțelege să aducă critici care se subsumează exclusiv sferei de nelegalitate a hotărârii recurate. În drept: art. 453,454,488 alin. (1) pct. 8 și urm. C.proc.civ., art. 1474 alin. (3) C.civ. și toate celelalte dispoziții legale invocate în prezentul.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, solicitând și respingerea sa ca nefondat, iar recurenta-pârâtă B. SRL a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prealabil, se reține că excepția nulității recursului declarat de pârâtă este nefondată prin raportare la art.489 alin.1-2 C.proc.civ. și va fi respinsă ca atare, deoarece dezvoltarea motivelor de critică expuse în memoriul depus la dosar de această parte permite încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art.488 alin.1 pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., după cum se va arăta în cadrul analizei ce succede. II.1 În privința recursului declarat de pârâta B. SRL, o serie de motive dezvoltate pot fi examinate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. cu referire la art.85 alin.3, art.413 alin.1 pct.2 și respectiv art.249 și următ. C.proc.civ., după cum urmează: Într-o primă critică, s-a invocat greșita dezlegare de către instanța de apel (și totodată și de către tribunal) a excepției privind lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului ce a formulat acțiunea și a efectuat acte de procedură în numele reclamantei, cu argumentul esențial că în cauză nu s-a depus contractul de asistență juridică ce a stat la baza emiterii împuternicirilor avocațiale aflate la dosar; totodată, s-a arătat că avocatul nu își poate justifica dreptul de reprezentare prin procură. Înalta Curte reține că, potrivit art. 28 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, „ Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență. ” Totodată, potrivit art.126 din Statutul profesiei de avocat, „ Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. ” Din aceste dispoziții, coroborate cu cele ale art.121-122 din același Statut, care prevăd cerințele de formă ale contractului de asistență juridică, instanța de recurs reține că acestea sunt impuse de lege pentru proba contractului între părțile acestuia. În raport cu terții, însă, norma mai sus citată arată că proba raportului juridic dintre avocat și client se face cu împuternicirea avocațială emisă de avocat în baza contractului, înscris care a fost depus la dosar de avocatul care o reprezintă pe reclamanta-recurentă. De aceea, în mod corect au fost înlăturate de instanța de apel susținerile referitoare la greșita soluționare de către Tribunal a excepției lipsei calității de reprezentant, iar criticile din recurs care valorifică din nou această critică, fără argumente suplimentare care să combată cele reținute de Curtea de apel, nu pot fi primite. Nefondată este și critica referitoare la greșita respingere a cererii de suspendare a judecății întemeiată pe prevederile art.413 alin.1 pct.2 C.proc.civ., până la soluționarea unei cauze penale. Înalta Curte constată că nu se poate identifica o nelegalitate în legătură cu această măsură, cât timp, pe de-o parte, cazul de suspendare invocat are natură facultativă, revenind instanței aprecierea generală a oportunității suspendării judecății, iar pe de altă parte, contrar afirmațiilor recurentei, la dosarul cauzei nu se găsește dovada formulării unei plângeri penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce va fi pronunțată în cauză și cu atât mai puțin a începerii urmăririi penale ca urmare a unei atare plângeri. În cadrul unui alt motiv de critică, s-a susținut – tot prin prisma prevederilor art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. – respingerea nelegală a probei cu expertiză cerută de pârâtă pentru a dovedi originalitatea produselor, în condițiile în care i s-a imputat prin decizie că nu a dovedit că produsele sunt originale, așa cum a susținut. Înalta Curte constată că pe parcursul soluționării cauzei în fața primei instanțe, pârâta a solicitat administrarea probei cu expertiză judiciară în specialitatea proprietate intelectuală pentru a dovedi că produsele ce au făcut obiectul reținerii în vamă sunt originale. O asemenea teză semnifica, în ipoteza speței, că ele au fost produse de însuși titularul dreptului asupra mărcii – reclamanta A. – sau cu acordul acesteia – spre exemplu, în temeiul unei licențe. Prima instanță a respins proba cu expertiză, apreciind că ea nu este utilă soluționării cauzei, iar prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, pârâta a criticat această măsură procesuală. Cu toate acestea, după cum în mod pertinent a constatat instanța de apel, proba cu expertiză nu a fost solicitată prin cererea de apel, astfel cum permiteau prevederile art.476 alin.1, art.478 alin.2 și respectiv art.479 alin.1 și 2 C.proc.civ. În susținerea acestei teze, este utilă menționarea dezlegării cuprinse în decizia nr.9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) C.proc.civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) C.proc.civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.” Se observă însă că în cauză recursul critică în realitate conduita primei instanțe de a respinge proba în discuție și totodată motivarea pentru care Curtea de apel a înlăturat acest motiv al apelului declarat de pârâtă. Or, o eventuală vătămare survenită din greșita respingere a probei cu expertiză în fața Tribunalului ar fi putut să fie reparată prin încuviințarea probei în etapa apelului, dar numai în prezența unei solicitări a părții, formulată în condițiile art.470 alin.1 lit.d și alin.3 teza I C.proc.civ., respectiv prin cererea de apel. Distinct de aceasta, se constată că, evaluând legalitatea și temeinicia sentinței apelate prin prisma motivelor invocate, Curtea de apel a constatat că proba cu expertiză nu era utilă soluționării cauzei din perspectiva analizei similarității sau a identității semnelor aplicate produselor cu marca, pentru că un asemenea demers este rezervat instanței, dar nici din perspectiva verificării caracterului original al produselor, pentru că un atare aspect trebuia să fie probat cu înscrisuri. Înalta Curte reține că ambele aceste aserțiuni sunt legale. În privința chestiunii disputate – dacă bunurile provin de la reclamantă sau nu – titularul mărcii a afirmat că produsele reținute în vamă nu îi aparțin și nu au fost fabricate cu acordul său – ambele fiind fapte negative – ceea ce transfera sarcina probei faptului pozitiv contrar părții adverse, cum corect au statuat instanțele. De asemenea, în privința provenienței bunurilor, relevant era fabricantul acestora – dacă este el reclamanta sau un licențiat ori alt terț care acționează cu acordul său – și aceste chestiuni, din perspectivă practică, nu puteau face obiectul unei probe cu expertiză, ci în mod primar a unei probe cu înscrisuri, respectiv documente de proveniență, pe baza cărora ar fi putut să se realizeze cercetări suplimentare. Deși pârâta a afirmat că necesitatea probei cu expertiză a rezultat din aceea că nu poate obține atare documente de proveniență de la vânzător, Înalta Curte constată că această dificultate nu a fost argumentată sau dovedită de recurenta-pârâtă. Nu este relevant din această perspectivă faptul că într-o cauză aflată pe rolul altei instanțe naționale (în exemplul recurentei, din Bulgaria) instanța a administrat o probă cu expertiză judiciară pentru a verifica dacă anumite produse poartă o marcă sau nu, deoarece fiecare cauză are circumstanțe particulare și necesitatea unei expertize într-un alt dosar nu face ca proba să fie admisibilă sau chiar utilă în orice altă cauză ce privește contrafacerea unei mărci. De asemenea, afirmația recurentei că din fotografii rezultă că semnul purtat de produse este identic cu mărcile reclamantei, ceea ce face evidentă concluzia că produsele sunt originale ignoră împrejurarea că în această materie caracterul original al produsului semnifică proveniența sa de la titularul mărcii sau de la un terț care a aplicat marca cu acordul acestuia, iar contrafacerea nu rezultă numai din împrejurarea că produsele poartă un semn asemănător cu marca, ci și din aceea că respectivele produse poartă fără drept întocmai semnul protejat. Nu în ultimul rând, astfel cum au consemnat corect instanțele și cum se va argumenta în cadrul motivelor de recurs privitoare la aplicarea corectă a normelor de drept substanțial, chestiunea caracterului original al produselor nu era determinantă pentru existența în cauză a încălcării, deoarece și dacă produsele proveneau de la titularul dreptului, pârâta era ținută a face dovada acordului acestuia pentru punerea lor pe piața Uniunii Europene. Legat de aceste dezlegări, sunt nefondate și toate argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă legate de pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil (prin prisma art.6 din Convenția EDO), pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, sarcina probei puse în sarcina pârâtei nu a fost supusă unui standard nerezonabil și partea chemată a-și proba susținerile nu a prezentat nici măcar indiciile unei imposibilități de a furniza elemente de dovadă adecvate, astfel că nici din această perspectivă respingerea probei cu expertiză de către prima instanță nu îmbracă forma unei nelegalități care să atragă nulitatea hotărârii instanței de apel, ce a menținut această măsură. În acest context, includerea în conduita cerută în mod rezonabil unui profesionist diligent cu afacerile sale a unei obligații de a furniza documente de proveniență pentru bunurile pe care le importă pe teritoriul statului de reședință în vederea revânzării nu constituie o cerință disproporționată cu scopul urmărit – protejarea comerțului licit și a drepturilor terților. În acest context, obligația de a se asigura că produsele ce fac obiectul importului respectă dispozițiile legale aplicabile pe teritoriul statului unde ele sunt introduse revine celui care realizează operațiunea de import. Prin motivele de recurs ce pot fi analizate în cadrul cazului de casare de la art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. sunt dezvoltate extensiv considerații legate de pretinsa epuizare a dreptului la marcă al reclamantei. Înalta Curte constată că toate aceste argumente sunt improprii cauzei de față, pentru că circumstanțele particulare ale cauzei nu permit examinarea lor prin prisma normelor referitoare la epuizarea dreptului la marcă. Potrivit art.44 alin.1 din Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său.” De asemenea, Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene prevede în art.15, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de marca UE” că „(1) O marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.” Rezultă cu claritate din aceste norme legale că pretinsa epuizare a dreptului la marcă la care se referă recurenta-pârâtă privește ipoteza în care titularul mărcii și-a dat acordul pentru introducerea pe piața Uniunii Europene sau a SEE a produselor sub marca sa, caz în care el nu se poate opune la folosirea mărcii pentru acele produse ulterior. Prin urmare, cât timp rezultă din situația de fapt – consemnată de instanțele de fond – că produsele reținute în vamă erau importate direct din China, ipoteza premisă a aplicării normelor privind epuizarea dreptului la marcă nu se regăsește în speță. Or, tocmai acordul titularului la punerea pe piața UE a produselor în discuție trebuia să fie dovedit de pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat, și în absența unei alte operațiuni anterioare de import, nu se poate reține teza epuizării dreptului la marcă prin prezentul import, provenit din afara SEE sau UE. Legat de această chestiune, prin cererea de recurs se arată că din punerea pe piața UE la un moment anterior a telefoanelor cărora le erau destinate adaptoarele pentru încărcătoare importate de pârâtă, rezultă în mod rezonabil o prezumție că și acestea din urmă au fost puse pe piață anterior. O astfel de susținere este speculativă și nefundamentată obiectiv, pentru că nu se poate identifica o legătură concretă din perspectiva dreptului la marcă între alte produse purtând respectiva marcă (în teza recurentei, telefoanele purtând marca Apple) și produsele reținute în vamă (încărcătoare), care la rândul lor purtau aceeași marcă. Dimpotrivă, cum s-a subliniat anterior, epuizarea dreptului la marcă operează pentru chiar produsele care au intrat pe piață cu acordul sau din inițiativa titularului, care nu se mai poate opune revânzării acelor produse și nu unor operațiuni comerciale privitoare la alte produse, fie ele și strâns legate din perspectiva utilizării de cele deja aflate pe piață. Corelativ, nu se poate reține nici omisiunea imputată instanței de apel de a evalua chestiunea importului paralel, pentru că în cauză nu s-a pus o atare problemă; dimpotrivă, în absența probelor privind faptul că produsele reținute în vamă provin de la reclamantă, ele poartă fără drept marca protejată legal și nu se poate discuta despre un import paralel în sensul argumentat prin cererea de recurs. Un alt motiv de recurs argumentat sub cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. privește pretinsa tardivitate a formulării acțiunii, cu depășirea termenului de 10 zile lucrătoare pus la dispoziția titularului mărcii pentru sesizarea instanței. Conform art.10 din Legea nr.344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire: „Art.

(1) În cazul în care autoritatea vamală a reținut mărfurile susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală și/sau a suspendat operațiunea de vămuire, mărfurile pot fi distruse, fără să se urmeze procedura prevăzută la art. 11, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) titularul dreptului informează în scris autoritatea vamală, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării prevăzute la art. 9, că mărfurile reținute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală; în cazul mărfurilor perisabile, termenul este de 3 zile lucrătoare; b) titularul dreptului depune la autoritatea vamală, în termenul prevăzut la lit. a), acordul scris al declarantului/deținătorului/destinatarului mărfurilor că abandonează aceste mărfuri, în vederea distrugerii; acest acord poate fi transmis autorității vamale direct de către declarantul/deținătorul/destinatarul mărfurilor. (2) Condiția prevăzută la alin. (1) lit. b) se prezumă a fi îndeplinită dacă în termenul prevăzut la alin. (1) lit. a) declarantul/deținătorul/destinatarul mărfurilor nu se opune în mod expres, în scris, reținerii și/sau suspendării operațiunii de vămuire ori distrugerii mărfurilor. (3) Autoritatea vamală prelevează în mod obligatoriu eșantioane din mărfurile care urmează să fie distruse, conform reglementărilor vamale, urmând ca acestea să fie păstrate în vederea constituirii de probe în instanță, dacă va fi cazul. (4) Cheltuielile de distrugere vor fi suportate de titularul dreptului. (5) Dacă declarantul/deținătorul/destinatarul mărfurilor contestă măsura reținerii și/sau a suspendării operațiunii de vămuire ori se opune distrugerii mărfurilor, se urmează procedura prevăzută la art. 11.” Conform art.11 din același act normativ, „(1) Dacă, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării privind reținerea mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, titularul dreptului nu face dovada formulării unei acțiuni civile în justiție sau a unei plângeri penale și dacă dispozițiile art. 10 nu sunt aplicabile, autoritatea vamală dispune eliberarea mărfurilor și/sau acordarea liberului de vamă, dacă celelalte condiții legale sunt îndeplinite. (2) În cazuri întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului, Autoritatea Națională a Vămilor poate prelungi termenul prevăzut la alin. (1) cu cel mult 10 zile lucrătoare. (3) În cazul mărfurilor perisabile, susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, perioada la care se face referire la alin. (1) este de 3 zile lucrătoare, fără posibilitatea de a fi prelungită. (4) În situația în care titularul dreptului formulează o acțiune civilă în instanță sau o plângere penală, autoritatea vamală reține mărfurile până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă și irevocabilă.” De asemenea, Regulamentul (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European și al consiliului din 12 iunie 2013 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului prevede în art.23, intitulat „Distrugerea mărfurilor și inițierea procedurii”: „(1) Mărfurile suspectate că sunt mărfuri care încalcă un drept de proprietate intelectuală pot fi distruse sub control vamal, fără a fi necesar să se determine dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat în conformitate cu dreptul statului membru în care sunt găsite bunurile, în cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile de mai jos: (a) titularul deciziei a confirmat în scris autorităților vamale, în termen de 10 zile lucrătoare sau, în cazul mărfurilor perisabile, în termen de trei zile lucrătoare de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri sau de la reținerea acestora, faptul că este convins că un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat; (b) titularul deciziei a confirmat în scris autorităților vamale, în termen de 10 zile lucrătoare sau, în cazul mărfurilor perisabile, în termen de trei zile lucrătoare de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă sau de la reținerea mărfurilor, acordul său privind distrugerea mărfurilor; (c) declarantul sau deținătorul mărfurilor a confirmat în scris autorităților vamale, în termen de 10 zile lucrătoare sau, în cazul mărfurilor perisabile, în termen de trei zile lucrătoare de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă sau de la reținerea mărfurilor, acordul său privind distrugerea mărfurilor. În situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu a confirmat autorităților vamale, în termenele respective, acordul său privind distrugerea mărfurilor, nici nu a notificat autorităților vamale opoziția sa în acest sens, autoritățile vamale pot să considere că declarantul sau deținătorul mărfurilor a confirmat acordul său față de distrugerea mărfurilor respective. Autoritățile vamale acordă liberul de vamă mărfurilor sau pun capăt reținerii lor, imediat după încheierea tuturor formalităților vamale, în situația în care în perioada menționată la primul paragraf literele (a) și (b) acestea nu au primit nici confirmarea scrisă din partea titularului deciziei conform căreia este convins că un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat, nici acordul său referitor la distrugere, dacă respectivele autorități nu au fost informate în mod corespunzător cu privire la inițierea procedurii pentru a stabili dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat. (2) Distrugerea mărfurilor se efectuează sub control vamal și pe răspunderea titularului deciziei, cu excepția cazului în care se prevede altfel în dreptul intern al statului membru în care mărfurile sunt distruse. Înainte de distrugerea mărfurilor, se pot preleva mostre de către autoritățile competente. Mostrele luate înaintea distrugerii pot fi utilizate în scopuri educative. (3) În situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu a confirmat în scris acordul său cu privire la distrugere și în situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu se consideră că și-a confirmat acordul cu privire la distrugere, în conformitate cu alineatul (1) primul paragraf litera (c), în perioadele prevăzute la litera respectivă, autoritățile vamale informează imediat titularul deciziei în acest sens. În termen de 10 zile lucrătoare sau în termen de trei zile lucrătoare, în cazul mărfurilor perisabile, de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri sau de la reținerea acestora, titularul deciziei inițiază procedura pentru a stabili dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat. (4) Cu excepția cazului mărfurilor perisabile, autoritățile vamale pot prelungi perioada menționată la alineatul (3) cu maximum 10 zile lucrătoare, la cererea justificată corespunzător a titularului deciziei, în cazuri justificate. (5) Autoritățile vamale acordă liberul de vamă mărfurilor sau pun capăt reținerii lor imediat după încheierea tuturor formalităților vamale în cazul în care nu au fost corespunzător informați, în termenele prevăzute la alineatele (3) și (4), în conformitate cu alineatul (3), cu privire la inițierea procedurii de determinare a încălcării unui drept de proprietate intelectuală.” Înalta Curte reține că este adevărat că aceste norme stabilesc un termen de 10 zile lucrătoare pentru ca titularul cererii de intervenție să sesizeze instanța pentru a se determina încălcarea unui drept de proprietate intelectuală (respectiv prezenta acțiune). Nedepunerea acțiunii în acest termen nu poate fi însă sancționată cu decăderea titularului din dreptul de formula cererea de față, pentru că ea este grefată și pe art.39 din Legea nr.84/1998 – ca acțiune prin care se cere încetarea încălcării și interzicerea sa pentru viitor – care este temeiul de drept comun al acțiunii, neînlăturat de la aplicare de legea specială, text care nu supune acțiunea vreunui termen de decădere. Dimpotrivă, din interpretarea textelor (art.10 și art.11 din legea națională și art.23 din Regulament) rezultă că depunerea în termen de 10 zile lucrătoare a acțiunii ce are ca scop să se determine dacă a existat o încălcare (necesară atunci când declarantul sau deținătorul mărfurilor nu își dă acordul pentru distrugere) este o condiție pentru a se menține suspendarea acordării liberului de vamă (deci pentru reținerea în continuare a bunurilor, iar sancțiunea ce poate interveni este numai aceea prevăzută de dispozițiile legale analizate și în nici un caz decăderea din dreptul de a iniția o acțiune în contrafacere. Incidental, se constată că, de vreme ce termenul de 10 zile este edictat pentru introducerea acțiunii în fața instanței atunci când deținătorul sau destinatarul mărfurilor refuză distrugerea, în această ipoteză (iar în speță s-a exprimat acest refuz prin formularea unei opoziții) termenul nu poate curge de la data reținerii, ci de la data comunicării refuzului (sau, după caz, a opoziției) de către autoritățile vamale titularului cererii de intervenție. În caz contrar, s-ar cere titularului să depună o acțiune înainte de a cunoaște dacă sunt sau nu întrunite cerințele cumulative prevăzute de Regulament pentru distrugerea bunurilor fără intervenția instanței (astfel cum prevede art.15 alin.1), ce presupun și acordul deținătorului bunurilor, lăsând astfel fără substanță dreptul de a obține totuși distrugerea mărfurilor ca rezultat al procedurii judiciare desfășurate la inițiativa titularului. O altă interpretare nu poate rezulta nici din prevederile art.10 și art.11 din legea națională, deoarece teza eliberării mărfurilor este subsumată situației în care nu se face dovada intentării acțiunii și totodată când nu sunt îndeplinite nici cerințele art.10 – or acest text face referire în alineatul final la formularea unei opoziții. În tot cazul, pentru argumentele de mai sus, sancțiunea eventualei nerespectări a termenului analizat nu este decăderea titularului din dreptul de a sesiza instanța cu acțiunea în contrafacere, ci cel mult ridicarea suspendării liberului în vamă. Chiar cercetând pe fond chestiunea, pentru o deplină edificare, se observă că titularul a fost notificat despre existența opoziției pârâtei la data de 26.04.2023 printr-un mesaj de poștă electronică, iar cele 10 zile lucrătoare se împlineau pe data de 11 mai (ținând cont și de existența în interval a unei sărbători legale pe data de 1.05.2023), ulterior depunerii acțiunii de față la data de 8.05.2023. Nefondate sunt și susținerile recurentei pârâte legate de existența în speță a situației reglementate legal de excepție de la interzicerea folosirii mărcii, când este necesară pentru a indica destinația unei piese de schimb sau a unui accesoriu, criticile fiind întemeiate de parte pe cazurile de casare de la art. 488 alin.1 pct. 6 și 8 C.proc.civ. Potrivit art.45 alin.1 lit.c și alin.2 din Legea nr. 84/1998, „(1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț utilizarea în activitatea sa comercială: (…) marca, dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special pentru accesorii sau piese de schimb. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiția ca utilizarea de către un terț a elementelor prevăzute la lit. a)-c