ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2264/2018

Prin cererea înregistrată la data de 19.11.2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. S.A a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să se constate că drepturile de proprietate industrială asupra mărcilor A. aparținând reclamantei A. S.A. nu au fost epuizate în ceea ce privește produsele reținute de către autoritățile vamale și care fac obiectul notificării nr. x/18.10/2010; să se dispună interzicerea comercializării, importului, exportului sau acordarea oricărei destinații vamale pentru respectivele produse în conformitate cu art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea 84/1998; să se dispună distrugerea produselor reținute de către autoritățile vamale și care fac obiectul notificării nr. x/18.10/2010 în conformitate cu dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate de acest litigiu.

În drept, s-au invocat prevederile art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 36 și art. 38 din Legea nr. 84/1998, art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005.

Reclamanta a formulat cerere completatoare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a companiei C., arătând că această companie este cea care a exportat produsele purtând marca "A." reținute în Portul Constanța, ce erau destinate pârâtei B., cu sediul în Tiraspol, Republica Moldova. În această calitate, C. răspunde alături de compania destinatară a produselor pentru încălcarea drepturilor de proprietate industrială aparținând reclamantei A., prin introducerea acestor produse în Uniunea Europeană.

Prin sentința nr. 730/05.06.2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea, a constatat existența dreptului de a interzice terților folosirea mărcilor, a dispus interzicerea comercializării, importului, exportului sau oricărei destinații vamale pentru produsele reținute și care fac obiectul notificării x/18.10.2010; a dispus distrugerea produselor pe cheltuiala pârâtelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 322A/4.05.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtele B. și C.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termenul legal, pârâții C. și B.

La termenul de judecată din 11.11.2016, Înalta Curte a pus în discuție, din oficiu, incidența în speță a dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară și relevanța Hotărârii din 1 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C - 446/09 și C - 495/09 Philips/Nokia.

Prin decizia nr. 327/17.02.2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei nr. 322 A din 4 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele.

Instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu cererea reclamantei având ca obiect constatarea existenței dreptului reclamantei de a interzice terților folosirea mărcilor sale A. și obligarea pârâtelor la încetarea încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcilor, în modalitățile prevăzute de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, precum și dispunerea distrugerii produselor reținute de autoritățile vamale, pe temeiul art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005.

Chestiunile esențiale dezlegate de către instanța de apel, în analiza criticilor din motivarea căii de atac, au vizat epuizarea dreptului la marcă și interpretarea sintagmei "acordarea oricărei altei destinații vamale" din cuprinsul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Primele două motive de recurs conțin critici față de aprecierile din decizia recurată privind epuizarea dreptului la marcă, din perspectiva sarcinii probei, respectiv a forței probante a înscrisurilor depuse la dosar.

Astfel cum este reglementată în dreptul Uniunii Europene și în legea națională (art. 38 din Legea nr. 84/1998 a transpus în mod fidel directiva de armonizare a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci), epuizarea comunitară a mărcii nu permite ca titularul să interzică folosirea mărcii pentru produse sau servicii ce au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European (SEE) sub această marcă, de către titularul mărcii sau cu consimțământul său.

Dreptul la marcă nu se epuizează dacă titularul a pus în comerț produse sub această marcă mai întâi în state terțe, ceea ce înseamnă, după cum a arătat în mod constant CJUE, că legiuitorul comunitar a permis titularului mărcii să controleze prima punere în comerț în SEE și UE a produselor purtând marca.

Prin motivele de recurs, s-a arătat că epuizarea dreptului la marcă a fost invocată în cauză drept o apărare de fond. O asemenea susținere denotă neinfirmarea de către recurentele - pârâte a aprecierii instanței de apel în sensul că excepția epuizării dreptului la marcă constituie un mijloc de apărare pentru pârâtul din acțiunea în contrafacerea mărcii.

În acest fel, se constată că nu s-a criticat nici aprecierea de principiu în sensul că pârâtului care formulează apărarea cu acest obiect îi revine sarcina probării întrunirii condițiilor epuizării dreptului la marcă, din moment ce aprecierea relevă tocmai art. 1169 din vechiul C. civ., invocat prin motivele de recurs.

Din acest punct de vedere, sunt lipsite de finalitate criticile vizând lipsa de relevanță a hotărârii pronunțate la 8.04.2003 de CJUE în cauza C - 244/00 Van Doren, la care s-a făcut referire prin decizia recurată, cât timp nu se contestă incidența regulilor generale în ceea ce privește sarcina probei.

Pe de altă parte, recurentele susțin în mod greșit că, în hotărârea menționată, Curtea de Justiție ar fi analizat compatibilitatea cu directiva a unei norme din legea germană a mărcilor care prevedea în mod expres, în ceea ce privește epuizarea dreptului la marcă, obligația pârâtului de a proba că mărfurile au fost puse anterior pe piață de către titular, și care avea, astfel, caracter derogator de la regula generală.

În cuprinsul hotărârii nu se menționează o asemenea normă expresă, făcându-se referire doar la aplicarea în materie a principiilor generale de probațiune, în sensul că îndeplinirea condițiilor epuizării dreptului la marcă trebuie probate, ca regulă, de către pârâtul care se apără invocând stingerea dreptului reclamantului (paragrafe 18 și 35). Curtea a constatat compatibilitatea cu directiva chiar a acestei reguli de probă, aplicație a regulii generale (care corespunde principiului actori incumbit probatio, transpus în art. 1169 din C. civ. român).

Înalta Curte a observat că, susținând aplicarea greșită a art. 1169 C. civ., în sensul inversării sarcinii probei în situația din speță, recurentele au în vedere, în realitate, împrejurările de fapt reținute de către instanța de apel ca fiind relevante.

Astfel, instanța de apel a reținut că epuizarea dreptului la marcă presupune dovedirea de către pârâte atât a introducerii pe piața Uniunii Europene a produselor sub marca A., cât și a consimțământului titularului mărcii pentru această operațiune.

Recurentele pretind că în cauză au fost dovedite ambele condiții, deoarece producerea țigărilor A. în Germania, cu consimțământul titularului mărcii și apoi livrarea/furnizarea acestora către un comerciant din Marea Britanie, constituie o punere/plasare pe piața comunitară a produselor.

Nu a susținut, însă, și faptul că însuși licențiatul britanic al titularului mărcii, D., ar fi comercializat produsele în UE/SEE, înainte ca acestea să ajungă în Statele Unite ale Americii.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a analizat aceste operațiuni din perspectiva condițiilor epuizării dreptului.

S-a apreciat că producerea bunurilor nu reprezintă o introducere a produselor pe piața comunitară, dar poate avea acest caracter comercializarea de către deținătorul unei licențe de exploatare a produselor, acordate de titularul mărcii, după cum rezultă din jurisprudența CJUE, menționată în decizia recurată. Instanța de apel a reținut, însă, că a fost dovedită comercializarea de către licențiat exclusiv pentru state din afara teritoriului Uniunii Europene și al SEE, deci nu a fost dovedită comercializarea anterioară pe acest teritoriu.

Recurentele au contestat doar cea din urmă apreciere, prin cel de-al doilea motiv de recurs, fără a formula critici concrete în ceea ce privește celelalte aprecieri, din care reiese că pârâtele nu au probat comercializarea în Uniunea Europeană sau SEE a produselor A. reținute de către autoritățile vamale din România, de către titularul mărcii sau de către licențiatul acestuia.

În privința operațiunilor analizate de către instanța de apel, recurentele doar au reiterat susținerile din apel, fără vreo referire la considerentele deciziei, inclusiv la cele desprinse din jurisprudența CJUE, astfel încât nu au învestit instanța de recurs pe aspectul actelor comerciale ce constituie o introducere a produselor pe piața UE/SEE.

În absența unor critici, nu există niciun motiv pentru infirmarea constatării instanței de apel în sensul că nu a fost dovedită comercializarea produselor în discuție pe teritoriul UE/SEE, cu consimțământul titularului, în prealabil comercializării în Statele Unite ale Americii.

Pârâtelor le revenea obligația probării acestui aspect, din moment ce au afirmat epuizarea dreptului la marcă, ca urmare a introducerii pe piața UE/SEE a produselor purtând marca A., cu consimțământul titularului mărcii. De altfel, pentru reclamantă era vorba despre un fapt negativ (anume că nu au comercializat, direct sau prin intermediul licențiatului, produsele în discuție pe teritoriul UE/SEE), imposibil de probat.

Nu s-ar putea considera din perspectiva sarcinii probei, că obligația pârâtelor era imposibil de îndeplinit, în contextul factual necontestat.

Astfel, independent de dovedirea de către titularul mărcii - reclamanta din cauză - a comercializării produselor, prin intermediul licențiatului, în Statele Unite ale Americii (aspect interesând cel de-al doilea motiv de recurs), este cert că produsele reținute în vama din România provin din Statele Unite ale Americii, unde au fost achiziționate de către pârâtă C. pentru a le revinde recurentei-pârâte B.

Chiar prin motivele de recurs s-a arătat că pârâta C. le-a cumpărat de la un distribuitor autorizat din Florida al titularului mărcii. În aceste condiții, pârâta avea posibilitatea să procure de la acesta înscrisurile privind proveniența produselor, pentru a dovedi, eventual, că produsele au fost cumpărate din Uniunea Europeană de la alte persoane decât licențiatul D., implicit, că licențiatul nu le-a vândut direct în SUA, ci pe teritoriul UE/SEE. Or, pârâtele nu au înfățișat asemenea înscrisuri.

Față de considerentele expuse, urmează a se respinge ca nefondat primul motiv de recurs.

Trebuie precizat că aprecierea criticată nu este esențială în stabilirea în cauză a epuizării dreptului la marcă, deoarece acest aspect depindea, după cum s-a arătat în cadrul primului motiv de recurs, de dovedirea de către pârâte a comercializării produselor în discuție pe teritoriul UE/SEE, cu consimțământul titularului, în prealabil comercializării lor în SUA.

După cum s-a arătat în mod corect prin decizia recurată, în finalul considerentelor vizând epuizarea dreptului, făcându-se referire la jurisprudența CJUE, ceea ce interesează este ca titularul mărcii să poată controla prima punere în comerț în SEE și UE a produselor purtând marca, independent de faptul că acestea au făcut, eventual, obiectul unei prime introduceri în comerț în afara acestei zone.

În acest context, criticile recurentelor sunt lipsite de finalitate, întrucât, chiar dacă ar fi admise, tot nu ar conduce la modificarea aprecierii neîndeplinirii condițiilor pentru epuizarea dreptului la marcă.

În conformitate cu norma în discuție, "În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: (…) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn".

Instanța de apel a apreciat că situația de fapt din cauză se încadrează în noțiunea de "acordarea unei alte destinații vamale" prevăzută de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în raport de reglementările vamale.

Recurentele- pârâte au criticat această apreciere, susținând, în același timp, că situația de fapt nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele normei în discuție, impunându-se respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la concluzia arătată anterior, instanța de apel a reținut că reglementările vamale sunt cele ale Codului vamal comunitar, anume cele ale Regulamentului nr. 450/2008 (Codul vamal modernizat), față de data săvârșirii faptei de atingere a dreptului la marcă al reclamantei.

Recurentele - pârâte au invocat, însă, dispoziții din Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006.

Înalta Curte reține că art. 36 alin. (3) lit. c) al Legii nr. 84/1998 trimite în mod expres la reglementările vamale în ceea ce privește definirea destinațiilor vamale.

Dispozițiile Codului vamal român conțin noțiunea de "destinație vamală", enumerarea tuturor destinațiilor vamale și definirea fiecăreia, transpunând (și) în această privință Codul vamal comunitar instituit prin Regulamentul nr. 2913/1992.

Spre deosebire de Regulamentul nr. 2913/1992, Regulamentul nr. 450/2008, aplicat de către decizia de apel, nu conține nicio referire la destinația vamală, ca, de altfel, nici la regimul vamal suspensiv sau economic.

În acest context, este evident că art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 a preluat termenii Regulamentului nr. 2913/1992, cu toate că, la momentul configurării normei în forma actuală, prin Legea nr. 66/2010, era deja publicat Regulamentul nr. 450/2008 (la 4.06.2008).

Acest mod de adecvare la legislația Uniunii Europene este justificat de faptul că, în realitate, Regulamentul nr. 450/2008 nu s-a aplicat vreodată în privința dispozițiilor de fond, inclusiv a celor indicate în decizia de apel.

Potrivit art. 188 din Regulamentul nr. 450/2008, doar dispozițiile sale prin care se acordă competențe pentru adoptarea măsurilor de punere în aplicare s-au aplicat de la data de 24.06.2008, aplicarea celorlalte dispoziții depinzând de adoptarea acelor măsuri (în acest sens, a se vedea paragraful 4 din hotărârea CJUE din cauzele conexate C - 446/09 și C - 495/09 Nokia/Philips).

Până la abrogarea sa prin Regulamentul nr. 952/2013, nu au fost adoptate măsuri de aplicare a Regulamentului nr. 450/2008, continuând să se aducă modificări normelor de aplicare a Regulamentului nr. 2913/1992, introduse prin Regulamentul Comisiei nr. 2454/1993.

Odată cu abrogarea Regulamentului nr. 450/2008, a fost abrogat și Regulamentul nr. 2913/1992, care, deși formal abrogat prin Regulamentul nr. 450, a continuat să se aplice în toată această perioadă, inclusiv în anul 2010, ce interesează cauza de față.

Așadar, art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 se referă la prevederile Regulamentului nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar (transpuse în Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, invocată prin motivele de recurs).

Această instanță de recurs nu va cerceta modul de aplicare a legii de către instanța de apel din această perspectivă, cât timp s-a făcut aplicarea altui act al Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, se constată că situația de fapt nu este cert și pe deplin stabilită.

Recurentele au susținut că situația de fapt din speță nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele din art. 36 alin. (3) lit. c) din lege, inclusiv pentru motivul că mărfurile nu erau destinate pieței comunitare, ci pieței din Republica Moldova, și nu au solicitat autorităților vamale permisiunea de a dispune de mărfuri pe teritoriul Uniunii Europene, nefiind destinate punerii în liberă circulație sau importului în Uniunea Europeană.

Este incontestabil că finalitatea încadrării situației din speță în vreuna dintre ipotezele din art. 36 alin. (3) lit. c) este aceea a stabilirii existenței unei fapte de încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor A.

În examinarea încălcării, instanța de apel a pornit de la premisa că titularul unei mărci înregistrate are dreptul exclusiv de a interzice utilizarea în comerț de către un terț și a unui semn identic mărcii pentru produse identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată, chiar dacă este vorba despre produse originale, deci fabricate cu consimțământul titularului mărcii.

Această premisă, decurgând din art. 9 al Regulamentului mărcii comunitare nr. 207/2009 - așa cum a menționat chiar instanța de apel -, precum și al art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, este viabilă în speță, dat fiind că, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior în prezenta decizie, nu a operat epuizarea dreptului la marcă, în absența punerii mărfurilor purtând marca pe piața comunitară de către titularul mărcii sau cu acordul său.

În acest sens, instanța de apel a arătat în mod corect că este aplicabilă jurisprudența CJUE formată privind dreptul exclusiv al titularului mărcii de a se opune la prima introducere pe piață a produselor purtând marca, însă nu a ținut cont de toate elementele de fapt relevate de această jurisprudență, ce trebuie întrunite pentru a se constata o încălcare efectivă a dreptului la marcă.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în mod constant că protecția conferită mărcii înregistrate este legată de comercializarea produselor în Uniunea Europeană, astfel încât încălcarea dreptului implică în mod necesar acte de comercializare a produselor purtând marca (a se vedea, de exemplu, hotărârile din cauzele: C-115/02 Rioglass, paragrafe 26 și 27; C-405/03 Class International, paragraf 35).

Este întrunită această situație chiar atunci când nu a avut loc o comercializare, dar mărfurile au fost puse în circulație în Uniunea Europeană cu această destinație, de exemplu, dacă au fost importate în Uniunea Europeană fără consimțământul titularului mărcii și depozitate în așteptarea punerii lor în consum în Uniune - în acest sens, hotărârea din cauza C-379/14 Bacardi International, paragraf 48 (menționată în decizia recurată).

Condiția esențială pentru o încălcare a dreptului exclusiv al titularului mărcii de a controla modalitățile primei puneri în comerț în SEE a unor produse care poartă marca sa este aceea ca actele terțului să aducă atingere funcției mărcii care constă în identificarea întreprinderii de la care provin produsele și sub controlul căreia se organizează prima punere în comerț (Hotărârea Bacardi International, citată anterior, paragraf 48).

Or, încălcarea dreptului este exclusă dacă terțul nu a comercializat produse purtând marca pe teritoriul UE/SEE sau, cel puțin, nu a efectuat acte din care rezultă intenția unei asemenea comercializări.

Aceleași exigențe trebuie aplicate și în cazul în care terțul a introdus pe teritoriul vamal al Uniunii Europene mărfuri pe care marca protejată în Uniunea Europeană a fost aplicată pe produse cu consimțământul titularului și au fost expediate dintr-un stat terț, urmând să ajungă în alt stat terț.

Astfel, este necesar, în ipoteza dată, a se cerceta dacă mărfurile sunt destinate punerii în vânzare în Uniunea Europeană (sau Spațiul Economic European).

În susținerea acestei constatări, se impun următoarele precizări:

Pe de o parte, considerentele anterior redate din jurisprudența CJUE nu au legătură în mod necesar cu faptul că art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 prevede expres dreptul titularului mărcii de a interzice "importul sau exportul de produse sub acest semn", astfel încât de plano un asemenea drept nu poate fi exercitat în ceea ce privește acte ale terților precum "plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale (…) produselor sub acest semn", prevăzute de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

După cum s-a arătat, CJUE a formulat considerentele redate anterior, în cauze privind produse originale, prin prisma dreptului titularului mărcii de a se opune primei introduceri pe piață a produselor purtând marca, context în care a verificat încălcarea dreptului în situații concrete.

Curtea a aplicat aceleași criterii și în situații de operațiuni vamale efectuate în Uniunea Europeană asupra unor mărfuri expediate dintr-un stat terț, cu destinația unui alt stat terț.

CJUE s-a pronunțat, astfel, că tranzitul, antrepozitul vamal sau plasarea mărfurilor sub un regim vamal suspensiv nu pot fi considerate în sine drept o punere în vânzare a unor mărfuri pe teritoriul Uniunii și nu pot aduce atingere, numai din motivul unei asemenea destinații vamale, drepturilor de proprietate intelectuală aplicabile în Uniune. În schimb, poate exista o asemenea încălcare atunci când, în cursul plasării sub un regim suspensiv pe teritoriul vamal al Uniunii sau chiar înainte de a ajunge pe acest teritoriu, mărfuri provenite din state terțe fac obiectul unui act comercial îndreptat spre consumatorii din Uniune sau există riscul unei deturnări frauduloase spre aceștia (pentru jurisprudența în acest sens, a se vedea hotărârea din cauzele conexate C-446/09 și C-495/09 Nokia/Philips, paragrafele 55 - 59).

De altfel, art. 9 alin. (2) din Regulamentul mărcii comunitare, chiar dacă nu prevede expres, nici nu exclude dreptul titularului mărcii de a se opune operațiunilor menționate, din moment ce conține o enumerare exemplificativă ("În temeiul alineatului(1) pot fi interzise, printre altele, următoarele…").

Pe de altă parte, acest drept rezultă chiar din legislația Uniunii Europene, respectiv din prevederile Regulamentului nr. 1383/2003 privind intervenția autorităților vamale împotriva măsurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, în temeiul căruia autoritățile vamale din România au decis reținerea mărfurilor în litigiu .

Astfel, potrivit considerentului (3) din Regulament, "În cazurile în care mărfurile contrafăcute, mărfurile piratate și, în general, mărfurile care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt originare sau provin din țări terțe, este necesar să se interzică introducerea lor pe teritoriul vamal al Comunității, inclusiv transbordarea lor, punerea lor în liberă circulație în Comunitate, plasarea lor sub un regim suspensiv sau plasarea lor într-o zonă liberă sau un antrepozit liber și să se instituie o procedură adecvată care să le permită autorităților vamale să impună respectarea cât mai strictă a acestei interdicții."

Cu toate că Regulamentul reglementează intervenția autorităților vamale - reținerea mărfurilor suspectate de atingerea unui drept de proprietate intelectuală -, se prevede și dreptul titularului dreptului pretins încălcat de a sesiza autoritatea competentă din statul pe teritoriul căruia se află mărfurile suspecte, pentru a hotărî pe fond asupra încălcării dreptului subiectiv.

Dacă titularul formulează o asemenea acțiune, potrivit art. 10 din Regulament, "pentru a se stabili dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național, se aplică dispozițiile legale în statul membru pe teritoriul căruia mărfurile se află într-una dintre situațiile prevăzute la articolul 1 alin. (1)", adică în privința cărora autoritățile vamale au suspectat o atingere a unui drept de proprietate intelectuală.

Întrucât acțiunea de față a fost formulată tocmai în considerarea art. 10 din Regulamentul nr. 1383/2003, se constată că legătura cu acest act al Uniunii Europene implică elemente obligatorii în evaluarea încălcării oricărui drept de proprietate intelectuală protejat pe teritoriul respectiv.

În primul rând, intervenția autorităților vamale are rolul de a permite titularului dreptului de proprietate intelectuală invocat sesizarea autorității judiciare sau a altei autorități competente să se pronunțe asupra fondului (în funcție de procedura fiecărui stat membru în parte), de a facilita acea judecată din punct de vedere probator și, eventual, pentru aplicarea măsurilor necesare în cazul în care va constata încălcarea dreptului (distrugerea sau abandonarea mărfurilor).

În cadrul acțiunii vizând fondul, simpla plasare a mărfurilor într-una dintre acele situații nu este suficientă în sine pentru constatarea încălcării dreptului, aceasta efectuându-se în aplicarea dispozițiilor legale din statul membru.

Cât privește dispozițiile legale aplicabile, reclamanta a invocat atât Regulamentul nr. 207/2009, cât și art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Instanța de apel, deși a făcut aplicarea Regulamentului pentru a constata că nu este epuizat dreptul la marcă al reclamantei, a verificat, după cum s-a arătat, condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în ceea ce privește constatarea încălcării drepturilor reclamantei prin fapta terțului, cu toate că a configurat premisa de analiză tot prin raportare la Regulament.

Determinarea legii aplicabile situației de fapt reținute este atributul instanței de judecată, care trebuie să dea faptelor încadrarea juridică adecvată, indiferent de temeiul juridic indicat sau pretins de părți.

Regulamentul mărcii comunitare este incident în speță în ceea ce privește efectele mărcii comunitare, reglementate prin art. 9, astfel cum se prevede în mod expres în art. 101, potrivit căruia "Instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispozițiile prezentului regulament."

Nu poate fi reținută susținerea intimatei - reclamante din faza recursului, în sensul că legea națională ar fi aplicabilă în considerarea faptului că reclamanta este titulară nu numai a unor mărci comunitare, dar și a unor mărci internaționale, care sunt asimilate mărcilor naționale, în privința efectelor produse prin înregistrare.

Astfel cum rezultă din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, cele 8 mărci înregistrate internațional - printre care și cele 3 indicate în recurs vizând separat România - desemnează Comunitatea Europeană ca teritoriu de protecție.

Or, în conformitate cu art. 151 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare, "Orice înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană produce, de la data înregistrării prevăzută la articolul 3 alin. (4) din Protocolul de la Madrid sau de la data extinderii ulterioare la Comunitatea Europeană, prevăzută la articolul 3b alin. (2) din Protocolul de la Madrid, aceleași efecte ca și o cerere de marcă comunitară."

Așadar, mărcile internaționale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privința efectelor.

Aplicarea legii naționale, și nu a Regulamentului comunitar, nu reprezintă, prin însuși acest fapt, o greșeală de judecată, dat fiind că legea transpune directiva referitoare la armonizarea legislațiilor naționale în materie de mărci. Din această perspectivă, invocarea din oficiu de către instanța de recurs a incidenței Regulamentului mărcii comunitare nu conduce la nelegalitatea deciziei din motivul aplicării greșite a legii, urmând a se respecta, însă, în interpretarea legii, finalitatea directivei (aceeași cu cea a regulamentului).

În al doilea rând, în aplicarea legii incidente, trebuie ținut cont de faptul că, în cazul în care terțul introduce pe teritoriul vamal al Uniunii Europene mărfuri provenite din state terțe, se creează în mod cert premisele unei încălcări a dreptului la marcă, chiar dacă sunt produse originale, dat fiind dreptul titularului mărcii de a controla prima introducere pe piață în UE/SEE a produselor purtând marca.

Într-o asemenea situație, trebuie verificat dacă, prin introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal, terțul a urmărit introducerea lor, în tot sau în parte, chiar pe piața comunitară.

Acest aspect, reieșit din jurisprudența CJUE, ale cărei considerente au fost detaliate anterior, este confirmat prin hotărârea din cauzele conexate C-446/09 și C-495/09 Nokia/Philips.

Deși hotărârea este pronunțată în interpretarea Regulamentului nr. 1383/2003 privind intervenția autorităților vamale împotriva măsurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, este avut în vedere, printre altele, și litigiul pe fond, cel vizat de art. 10 din Regulament (citat anterior în prezenta decizie), în care se stabilește dacă mărfurile deja reținute de autoritățile vamale aduc efectiv atingere drepturilor de proprietate intelectuală invocate, după cum se arată explicit în paragrafele 67 - 78 din hotărârea CJUE.

S-a arătat, astfel, că în examinarea pe fond trebuie dovedit că mărfurile cu privire la care o autoritate vamală manifestă o suspiciune că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune "ar fi destinate punerii în vânzare în Uniune" (paragraf 70).

Curtea s-a pronunțat și în ceea ce privește elementele de probă de care trebuie să dispună autoritatea competentă să se pronunțe asupra fondului pentru a constata că mărfurile introduse pe teritoriul vamal al Uniunii, chiar dacă nu au fost efectiv puse în liberă circulație, sunt susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune, precum și cu privire la sarcina probei (paragrafe 71 - 72).

Astfel, s-a arătat că pot constitui asemenea elemente în special existența unei vânzări a mărfurilor unui client din Uniune, existența unei oferte de vânzare ori a unei publicități adresate consumatorilor din Uniune sau existența unor documente ori a unei corespondențe privind mărfurile în cauză care să demonstreze că este avută în vedere deturnarea acestora spre consumatorii din Uniune.

Este important de relevat că aceste considerente au avut în vedere chiar produse constituind imitații ale unui produs protejat în Uniune printr-un drept asupra mărcii, deci cu atât mai mult sunt aplicabile în cazul produselor originale.

În acest sens, trebuie avut în vedere considerentul (2) al Regulamentului nr. 1383/2003:

"…în măsura în care este posibil, introducerea pe piață a unor astfel de mărfuri ar trebui împiedicată și, în acest sens, ar trebui adoptate măsuri care să permită contracararea eficientă a acestei activități ilicite, fără a limita totuși libertatea comerțului legitim."

Aplicându-se în speță toate considerentele expuse prin prezenta decizie, se constată că instanța de apel, pe de o parte, nu a stabilit destinația vamală pe care mărfurile în litigiu au primit-o efectiv sau pe care ar fi primit-o dacă nu intervenea reținerea de către autoritățile vamale din România, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2913/1992.

Pe de altă parte, nu s-a cercetat dacă mărfurile, deși nu au fost efectiv puse în liberă circulație, erau destinate punerii în vânzare pe teritoriul UE/SEE, fie prin însăși destinația pe care au primit-o sau urmau să o primească, fie prin motivele reținerii lor de către autoritățile vamale ori din alte elemente pe același aspect reieșite din circumstanțele introducerii lor pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

În consecință, Înalta Curte a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, motiv pentru care, în temeiul art. 314 C. proc. civ. a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr. 1185A din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți C. și B., împotriva sentinței civile nr. 730/05.06.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

În rejudecarea apelului, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Curtea de apel a avea în vedere, pe de-o parte, situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel în ciclul procesual anterior, cât și dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, s-a stabilit definitiv de în primul ciclu procesual că producătorul autorizat al țigărilor A., E. din Germania nu a vândut produsele direct către distribuitori regionali (internaționali sau naționali), ci le furnizează direct către compania D., cu sediul în Bristol, Marea Britanie. Din înscrisurile administrate în cauză reiese că licențiatul D. a vândut produsele purtând mărcile A. exclusiv în afara teritoriului comunitar, respectiv în SUA, Mexic, Saint-Martin, Brazilia, Peru, Uruguay, Antilele Olandeze și Surinam.

Ca atare, din situația de fapt definitiv stabilită, precum și din statuările în drept irevocabile și obligatorii ale Înaltei Curți rezultă că licențiatul D. a vândut produsele purtând mărcile A. exclusiv în afara teritoriului SEE, situație în care nu se poate reține incidența epuizării dreptului la marcă; aceasta ar fi putut interveni doar dacă țigările ar fi fost comercializate, cu consimțământul intimatei-reclamante, pe teritoriul SEE.

Așadar, în concret, produsele reținute în vama din România provin din Statele Unite ale Americii, unde au fost achiziționate de către pârâtă C. pentru a le revinde recurentei-pârâte B. Astfel, s-a reținut pe temeiul probelor administrate - fapt de altfel necontestat de părți - că destinația finală a mărfurilor era Ilychevsk, Ucraina. Containerul conținând mărfurile în litigiu a sosit în portul Constanța pe nava F., urmând a fi încărcat în prima navă ce avea ca destinație portul de descărcare Ilychevsk; având în vedere că transportatorul francez nu are linie directă între cele două porturi - de încărcare și descărcare - containerul a fost descărcat în portul de tranzit Constanța doar pentru transbordare - încărcarea pe o alta navă.

Ca atare, în portul Constanța țigările reținute în vamă au fost supuse unui proces de depozitare temporară, în vederea transbordării pe un alt vas, care ar fi călătorit spre un stat terț față de SEE (respectiv Ucraina).

În ceea ce privește existența sau nu a unei încălcări a drepturilor intimatei-reclamante prin această operațiune de tranzit, situația este diferită, după cum aceasta este supusă Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice sau Regulamentului nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară.

Incidența acestuia din urmă a fost reținută, cu titlu de dezlegare în drept obligatorie, de către instanța supremă, care a statuat că, "după cum rezultă din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, cele 8 mărci înregistrate internațional - printre care și cele 3 indicate în recurs vizând separat România - desemnează Comunitatea Europeană ca teritoriu de protecție.

Or, în conformitate cu art. 151 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare, "Orice înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană produce, de la data înregistrării prevăzută la articolul 3 alin. (4) din Protocolul de la Madrid sau de la data extinderii ulterioare la Comunitatea Europeană, prevăzută la articolul 3b alin. (2) din Protocolul de la Madrid, aceleași efecte ca și o cerere de marcă comunitară."

Așadar, mărcile internaționale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privința efectelor."

Se impune prin urmare ca existența sau nu a unei încălcări prin operațiunea de transbordare preconizată să fie evaluată prin raportare la actul normativ european și prin raportare la celelalte dezlegări în drept ale Înaltei Curți, din care rezultă că, pentru a statua asupra existenței sau nu a unei încălcări, Curtea de fond, în rejudecare, urmează să verifice dacă, prin introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal, terțul a urmărit introducerea lor, în tot sau în parte, chiar pe piața comunitară.

În lumina hotărârii CJUE din cauzele conexate C-446/09 și C-495/09 Nokia/Philips, instanța de recurs a statuat că, pentru a se stabili dacă mărfurile deja reținute de autoritățile vamale aduc efectiv atingere drepturilor de proprietate intelectuală invocate, trebuie dovedit că mărfurile cu privire la care o autoritate vamală manifestă o suspiciune că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune "ar fi destinate punerii în vânzare în Uniune" (paragraf 70 hotărârea Nokia/Philips).

Pentru a evalua dacă mărfurile supuse tranzitului vamal pe teritoriul unui stat membru, chiar dacă nu au fost efectiv puse în liberă circulație pe teritoriul Uniunii, sunt susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune, Curtea de Justiție a statuat că urmează a fi avute în vedere probe precum existența unei vânzări a mărfurilor unui client din Uniune, existența unei oferte de vânzare ori a unei publicități adresate consumatorilor din Uniune sau existența unor documente ori a unei corespondențe privind mărfurile în cauză care să demonstreze că este avută în vedere deturnarea acestora spre consumatorii din Uniune.

Așadar, în măsura aplicabilității Regulamentului nr. 207/2009, simpla operațiune de tranzit vamal și de transbordare a mărfurilor importate dintr-un stat terț pe un alt vas, care urmează să le reexporte într-un alt stat terț nu încalcă prerogativele titularului dreptului la marcă comunitară (europeană) decât dacă, pe temeiul unor probe precum cele anterior menționate, se poate stabili că apelanta-pârâtă ar fi urmărit introducerea pe teritoriul României și, mai larg, al Uniunii Europene a țigărilor supuse tranzitului vamal.

Aceasta este chestiunea cu privire la care Înalta Curte a considerat că situația de fapt nu este complet stabilită, urmând a fi reexaminată în cursul rejudecării.

Or, exercitându-și rolul activ, Curtea de apel a întrebat părțile ce poziție susțin cu privire la această chestiune, urmând ca îndeosebi intimata-reclamantă, dacă susține că a existat intenția apelantelor-pârâte de a pune țigările în vânzare pe teritoriul Uniunii, să propună și să administreze probe în acest sens, întrucât sarcina probei îi incumbă în această privință (art. 129 alin. (1), art. 315 C. proc. civ.).

Din punct de vedere logic, numai dacă intimata-reclamantă ar fi susținut, în fapt, că ar fi existat o astfel de intenție din partea apelantelor se mai punea problema probei subsecvente a unei astfel de afirmații; or, la dezbateri asupra apelului, intimata-reclamantă, prin avocat, a arătat explicit că nu înțelege să invoce existența unei astfel de intenții, care, de altfel, în mod incontestabil (și de altfel necontestat de părți) nu rezultă din actele dosarului. Procesul civil fiind un proces al intereselor private, faptele necontestate pot fi dispensate de probă, dacă interesul aflării adevărului nu impune altfel, ceea ce nu este cazul în speță. În dosarul cauzei nu există probe de niciun fel care să ateste intenția apelantelor de a introduce mărfurile pe teritoriul Uniunii, folosindu-se de ocazia tranzitului vamal prin portul Constanța, ca atare, criteriile enunțate de CJUE în cauza Nokia/Philips nu sunt îndeplinite.

În ce privește susținerea intimatei cu ocazia dezbaterilor în apel, în sensul că apelantele ar fi urmărit o introducere ilicită pe teritoriul Uniunii ulterior reexportului către Ucraina, printr-o ipotetică contrabandă prin Transnistria, Curtea se rezumă să constate că această chestiune (de altfel, pur speculativă și imposibil de probat) nu face obiectul judecății, excedând limitelor învestirii sale, precum și jurisprudenței CJUE. Intenția de introducere pe teritoriul Uniunii trebuie analizată în legătură cu operațiunea vamală de tranzit/transbordare, iar nu în legătură cu fapte ulterioare reexportului către un stat terț.

Așadar, dacă în cauză ar fi aplicabil doar Regulamentul nr. 207/2009, acțiunea dedusă judecății ar fi neîntemeiată, ceea ce ar fi impus admiterea apelului.

Cu toate acestea, Curtea de apel nu a interpretat decizia instanței de recurs ca impunând o analiză a temeiniciei pretențiilor formulate doar din perspectiva Regulamentului nr. 207/2009. Este real că, cu titlu de dezlegare în drept, Înalta Curte de Casație a statuat următoarele:

"

Regulamentul mărcii comunitare este incident în speță în ceea ce privește efectele mărcii comunitare, reglementate prin art. 9, astfel cum se prevede în mod expres în art. 101, potrivit căruia "Instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispozițiile prezentului regulament."

Nu poate fi reținută susținerea intimatei - reclamante din faza recursului, în sensul că legea națională ar fi aplicabilă în considerarea faptului că reclamanta este titulară nu numai a unor mărci comunitare, dar și a unor mărci internaționale, care sunt asimilate mărcilor naționale, în privința efectelor produse prin înregistrare.

Astfel cum rezultă din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, cele 8 mărci înregistrate internațional - printre care și cele 3 indicate în recurs vizând separat România - desemnează Comunitatea Europeană ca teritoriu de protecție.

Or, în conformitate cu art. 151 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare, "Orice înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană produce, de la data înregistrării prevăzută la articolul 3 alin. (4) din Protocolul de la Madrid sau de la data extinderii ulterioare la Comunitatea Europeană, prevăzută la articolul 3b alin. (2) din Protocolul de la Madrid, aceleași efecte ca și o cerere de marcă comunitară."

Așadar, mărcile internaționale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privința efectelor.

Or, această statuare ar putea fi interpretată în sensul că Înalta Curte a exclus cu totul analiza pretențiilor din perspectiva legii naționale, interpretând mărcile intimatei-reclamante ca fiind exclusiv mărci comunitare (caz în care, cum s-a arătat, apelul ar trebui admis) ori în sensul în care Înalta Curte s-a raportat doar la mărcile care indică întreaga Comunitate Europeană ca teritoriul de protecție. Ultima este interpretarea reținută de prezenta Curte de apel, arătând că doar mărcile care indică întreaga Comunitate Europeană ca teritoriul de protecție produc efectele unor mărci comunitare, fiind supuse regimului juridic descris anterior.

Curtea de apel a reținut în continuare că se constată însă în fapt - iar stabilirea situației de fapt constituie un atribut suveran al instanței de fond, de care aceasta nu poate fi lipsită nici de instanța de recurs - că marca x desemnează separat ca teritoriu de protecție România, având astfel efectele unei mărci naționale, supuse regimului juridic al Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, fiind așadar vorba despre mărci naționale de sine stătătoare față de marca comunitară rezultată din indicarea Uniunii ca teritoriu de protecție.

Or, din această perspectivă, prin raportare la situația de fapt deja expusă, Curtea de apel constată mărfurile purtând mărcile comunitare și naționale A. au intrat pe teritoriul vamal al Comunității, în portul vamal Constanța, unde a avut loc operațiunea de transbordare și unde li s-a atribuit o destinație vamală, inițial de depozitare temporară, urmată de regimul admiterii temporare. Totodată, după cum judicios s-a stabilit și în primul ciclu procesual, art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice acordă titularului mărcii, spre deosebire de legislația Uniunii Europene, și dreptul de a interzice unui terț "acordarea unei alte destinații vamale", noțiune tehnico-juridică în care se înscrie și stabilirea inițială a regimului de depozitare temporară, urmată apoi de regimul admiterii temporare. Este așadar real că legea națională conferă titularului mărcii prerogative mai extinse decât reglementarea Uniunii Europene, în condițiile în care conferirea unei destinații vamale poate fi interzisă de titularul dreptului la marcă independent de chestiunea dovedirii intenției introducerii pe teritoriul Uniunii, în sensul criteriilor Nokia/Philips.

Or, după cum a reținut și Înalta Curte prin decizia de casare, art. 36 alin. (3) lit. c) al Legii nr. 84/1998 trimite în mod expres la reglementările vamale în ceea ce privește definirea destinațiilor vamale.

Dispozițiile Codului vamal român conțin noțiunea de "destinație vamală", enumerarea tuturor destinațiilor vamale și definirea fiecăreia, transpunând (și) în această privință Codul vamal comunitar instituit prin Regulamentul nr. 2913/1992, care a fost în vigoare până la intrării în vigoare a Regulamentului nr. 952/2013 și, prin urmare, este aplicabil și cauzei de față.

Potrivit Legii nr. 86/2006 privind Codul vamal, cu modificările ulterioare, prin destinație vamală a mărfurilor se înțelege (art. 4 pct. 19): a) plasarea mărfurilor sub un regim vamal; b) introducerea mărfurilor într-o zonă liberă sau antrepozit liber; c) reexportul acestora în afara teritoriului vamal al României; d) distrugerea mărfurilor; e) abandonarea mărfurilor în favoarea statului.

Totodată, potrivit art. 4 pct. 20, regim vamal, în sensul legii, înseamnă: a) punerea în liberă circulație; b) tranzitul; c) antrepozitarea vamală; d) perfecționarea activă; e) transformarea sub control vamal; f) admiterea temporară; g) perfecționarea pasivă; h) exportul.

În același sens sunt, de altfel, prevederile art. 4 pct. 16 lit. b) raportat la art. 4 pct. 15 lit. a) și c) din Codul vamal Comunitar (Regulamentul CE nr. 2913/92).

De asemenea, art. 48 din Codul Vamal Comunitar dispune că mărfurilor necomunitare prezentate în vamă li se acordă o destinație vamală, autorizată pentru astfel de mărfuri necomunitare. Până la data atribuirii destinației vamale, mărfurile prezentate se supun regimului depozitării temporare (art. 50 C.Vam.com.).

Așadar, "tranzitul" constituie un "regim vamal", iar "plasarea mărfurilor sub un regim vamal" (precum cel de tranzit) constituie o "destinație vamală a mărfurilor", de unde rezultă că operațiunea de tranzit vamal constituie o "acordare a unei alte destinații vamale", în sensul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind astfel un act care poate fi interzis de titularul dreptului la marcă (de altfel, enumerarea cuprinsă în alin. (3) este enunțiativă).

S-a constatat prin urmare că, prin raportare la legislația română, care se completează, în ce privește noțiunea de destinație vamală, cu reglementările europene și naționale enunțate, intimata-reclamantă este în drept să solicite interzicerea comercializării, importului, exportului sau oricărei destinații vamale pentru produsele reținute și care fac obiectul notificării x/18.10.2010, precum și distrugerea mărfurilor; că, prin urmare, acțiunea a fost în mod temeinic și legal admisă de tribunal, pentru considerentele ce preced, care completează și rectifică cele statuate de prima instanță și că, prin urmare, apelul a fost respins ca nefondat, potrivit art. 295 - 296 C. proc. civ. 1865.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele C. și B.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

I. Soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fiind nesocotită dezlegarea problemei de drept făcute de către ICCJ prin decizia de casare cu trimitere.

Instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a apelului exclusiv pe argumentul că marca x este o marcă națională de sine stătătoare față de marca comunitară, drept pentru care analiza temeiniciei și legalității acțiunii introductive și a sentinței pronunțate de Tribunalul București trebuie făcută prin raportare la legea națională (Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice).

Or, instanța de apel nu mai era în măsură să facă o asemenea apreciere cu privire la natura juridică a mărcii și a efectelor decurgând din aceasta, fiind o problemă de drept care deja fusese discutată în recurs și dezlegată de către instanța supremă atunci când a admis recursul și a stabilit prin considerentele deciziei nr. 327/17.02.2017 că "nu poate fi reținută susținerea intimatei-reclamante din faza recursului, în sensul că legea națională ar fi aplicabilă în considerarea faptului că reclamanta este titulară nu numai a unor mărci comunitare, dar si a unor mărci internaționale care sunt asimilate mărcilor naționale în privința efectelor produse prin înregistrare.

Astfel cum rezultă din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, cele 8 mărci înregistrate internațional - printre care și cele 3 indicate în recurs vizând separat România - desemnează Comunitatea Europeană ca teritoriu de protecție.

(...) Așadar, mărcile internaționale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privința efectelor".

În fapt, instanța de apel chiar recunoaște în considerentele deciziei pronunțate că a luat la cunoștință de interpretarea și dezlegarea dată acestei probleme de către instanța de recurs: "Este real că, cu titlu de dezlegare în drept, Înalta Curte de Casație a statuat următoarele: Regulamentul mărcii comunitare este incident în speță în ceea ce privește efectele mărcii comunitare, reglementate prin art. 9 (...). Așadar, mărcile internaționale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor co