ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamantele A., B., C. au chemat în judecată pe pârâții D. și E. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale, respectiv 3 perechi de ghete conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. x/10.12.2019 (importator E.) și 6 perechi de încălțăminte și o curea conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamanta C. asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/01.04.1996, nr. x/01.04.1996 "C.", nr. x/01.04.1996; să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâții E. și D., a produselor reținute de către autoritățile vamale, respectiv 3 perechi de ghete conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. x/10.12.2019 (importator E.) și 6 perechi de încălțăminte și o curea conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), purtând semne identice sau similare mărcilor Uniunii Europene nr. x/01.04.1996, nr. x/01.04.1996 "C.", nr. x/01.04.1996; să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale, respectiv o pereche de pantofi conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. x/10.12.2019 (importator E.) și 2 genți, 2 curele și 6 perechi de mănuși conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamanta A. asupra mărcilor internaționale protejate în România sub nr. x/08.07.2013 "A.", nr. x/16.11.1976 și nr. x/08.07.2013; să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâții E. și D., a produselor reținute de către autoritățile vamale, respectiv o pereche de pantofi conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. x/10.12.2019 (importator E.) și 2 genți, 2 curele și 6 perechi de mănuși conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), purtând semne identice sau similare mărcilor internaționale protejate în România sub nr. x/08.07.2013 "A.", nr. x/16.11.1976 și nr. x/08.07.2013; să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale, respectiv 3 perechi de încălțăminte conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.) aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamanta B. asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/31.01.2001. .UGG" și nr. x/30.03.2010; să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâta D., a produselor reținute de către autoritățile vamale, respectiv 3 perechi de încălțăminte conform notificării Direcției Regionale Vamale București nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), purtând semne identice sau similare mărcilor Uniunii Europene nr. x/31.01.2001 "UGG" și nr. x/30.03.2010. Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 663 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâții D., E., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1201A din 7 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelantele-reclamante C., A. și B., împotriva sentinței civile nr. 663/21.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți E. și D.; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a constatat că produsele reținute în vamă (3 perechi de ghete, 6 perechi de încălțăminte și o curea) aduc atingere mărcilor Uniunii Europene nr. x/1.04.1996, nr. x/1.04.1996 și nr. x/1.04.1996 și interzice pârâților E. și D. importul și comercializarea acestor produse; a constatat că produsele reținute în vamă (o pereche de pantofi, 2 genți, 2 curele, 6 perechi de mănuși) aduc atingere mărcilor internaționale protejate în România sub nr. x/8.07.2013, nr. y/16.11.1976 și nr. x/8.07.2013 și interzice pârâților E. și D. importul și comercializarea acestor produse; a constatat că produsele reținute în vamă (3 perechi de încălțăminte) aduc atingere mărcilor Uniunii Europene nr. x/31.01.2001 și nr. x/30.03.2010 și interzice pârâților E. și D. importul și comercializarea acestor produse; a obligat pârâții să plătească reclamantelor suma de 21.945,88 RON cheltuieli de judecată în primă instanță; a obligat intimații-pârâți să plătească apelantelor-reclamante suma de 35.000 RON cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1201A din 7 septembrie 2022 și încheierii din 17 martie 2023 ale Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2020 au declarat recurs recurenții-pârâți E. și D.. Prin recursul formulat împotriva deciziei instanței de apel, recurenții-pârâți au susținut că aceasta se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispozițiile art. 11 din Legea nr. 344/2005 prevede un termen de ordine publică a cărui nerespectare a fost ignorată. Astfel, recurenții-pârâți au susținut că reprezentanta intimatelor-reclamante, F., a fost informată la data de 17 decembrie 2019 de către autoritățile vamale cu privire la reținerea bunurilor recurenților-pârâți. În temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 344/2005, la data de 19 decembrie 2019, recurenții-pârâți au contestat măsura reținerii bunurilor, reprezentanta intimatelor-reclamante fiind informată. La data de 29 ianuarie 2020, intimatele-reclamante înregistrează cererea de chemare în judecată, solicitând instanței să constate că bunurile reținute pârâților reprezintă marfă contrafăcută, respectiv să interzică pârâților importul/comercializarea respectivelor bunuri reținute. Raționamentul procedurii prevăzute de Legea nr. 344/2005 este acela de a preveni, prin intermediul concursului autorităților vamale, situația în care, trecându-se de filtrul acestora, marfa contrafăcută, destinată comerțului ajunge pe piața din România. Într-o astfel de eventuală situație (preîntâmpinabilă prin mecanismele Legii nr. 344/2005), dat fiind că se pierde trasabilitatea bunurilor contrafăcute destinate comerțului, bunurile ieșind pentru totdeauna de sub controlul direct al autorităților vamale și de sub controlul indirect al titularilor mărcilor, o cerere de chemare în judecată precum prezenta nu mai poate fi primită de instanță, deoarece nu ar putea prezenta nicio utilitate titularilor mărcilor (fiind fără interes). Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 nu garantează, totuși, la nesfârșit controlul indirect al titularilor mărcilor, formularea acestuia fiind clară: după expirarea termenului, titularii nu se mai pot adresa instanței cu o cerere de chemare în judecată de felul prezentei [decât dacă mai (re)găsesc cândva bunurile pe piața din România, oferite spre vânzare]. Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 344/2005 oferă titularilor mărcilor posibilitatea obținerii unei prelungiri a perioadei, cu încă 10 zile lucrătoare, "în cazuri întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului". Inclusiv în "varianta" de interpretare în care s-ar considera cele două perioade ca fiind fiecare calculată pe zile (lucrătoare) libere (deci, practic, 24 de zile lucrătoare), ultima zi la care instanța ar fi putut fi învestită a fost data de 22.01.2020. În consecință, decizia criticată se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar instanța de apel, reînvestită cu soluționarea, trebuie să se pronunțe asupra acestei chestiuni. În subsidiar, decizia recurată se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (lipsa motivării), întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra respectării sau, după caz, nerespectării procedurii stabilite, prin norme imperative, între autoritățile vamale și titularii mărcilor. S-a mai susținut că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens s-a învederat că aprecierile numerice ale instanței de apel ("nu poate include un număr redus de produse, 2-3, dar în tot cazul nu mai mult de 5 sau chiar 10") sunt străine de orice, întrucât nu țin cont de nimic: nu e ca și cum instanța de apel poate vreodată să stabilească numărul de membri pe care o familie "ar trebui" să îl aibă. Ultimele două paragrafe de la pagina 8 a deciziei recurate, în care sunt prezentate, de exemplu, societăți radiate în 2011 sau 2014 ori cu activitate încetată în prima jumătate a anului 2019, sunt, la fel, fără vreo relevanță în cauză, aceste două paragrafe reprezentând un exemplu-școală (necesar când argumentele propriu-zise nu există și sunt șubrede). Corectă este, însă, introducerea pseudoargumentării, în care se arată că cele de mai sus reprezintă indicii (iar nu probe) și că sunt nedecisive (deci neutile cauzei). În ceea ce privește lipsa motivării, s-a învederat că pârâții au explicat în repetate rânduri faptul că, exceptând câteva, niciun produs nu seamănă cu altul. În condițiile în care această împrejurare este una prevăzută de textul de lege care exclude aplicarea restului prevederilor Legii nr. 344/2005, respectiv art. 2 alin. (3) din acest act normativ, era imperativ, prin raportare la toate regulile aplicabile unui ciclu procesual ce evocă fondul, ca instanța de apel să se pronunțe asupra argumentului prezentat. Încălcând art. 6, 7, 8, 20, 22 și 476 C. proc. civ., instanța de apel nu a făcut-o, iar pentru aceasta se impune casarea deciziei și retrimiterea cauzei către instanța de apel, pentru rejudecarea dosarului și pronunțarea asupra acestui argument. Recurenții-pârâți au mai susținut că au fost obligați, pentru două termene de judecată, la plata unor cheltuieli de peste 11.500 euro. De asemenea, au susținut că recursul formulat nu se referă la interpretarea probelor. Recurenții-pârâți mai critică hotărârea instanței de apel și pe motiv că este dată cu aplicarea greșită a dreptului material (pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.). Potrivit argumentelor instanței de apel, pentru admiterea cererii de chemare în judecată, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: reclamantele să afirme că bunurile sunt contrafăcute, respectiv cele 13 perechi de încălțăminte, 6 perechi de mănuși, 3 curele și 2 genți să valoreze mai mult de 860 EUR. Pentru ca bunurile anterior enumerate să aparțină categoriei exceptate prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, acestea trebuie să aparțină categoriei prevăzute la art. 7 alin. (1) paragraful final din Directiva 2007/74/CE a Consiliului din 20 decembrie 2007 privind scutirea de taxa pe valoare adăugată și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, transpusă prin Titlul VII (art. 265-334) al Codul fiscal. În dreptul intern, aceste prevederi se regăsesc la art. 3 alin. (2) din Normele din 22.12.2006, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 2.220/22.12.2006, anexă la acesta. Recurenții-pârâți au dovedit că, prin diferențele pe care le prezintă între ele, bunurile în discuție nu pot fi considerate, în lipsă de alte probe, ca fiind achiziționate cu intenția de a fi comercializate. Însă, deși regula actori incumbit probatio nu îi impune dovedirea decât acestui singur lucru, apelantele-reclamante nu au dovedit că bunurile supuse analizei judiciare valorează peste 860 euro. Față de cele arătate, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare. Prin recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 17 martie 2023, dar și împotriva soluției date cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată prin decizia nr. 1201/07.09.2022, recurenții-pârâți au solicitat casarea în tot a încheierii, iar decizia, strict cu privire la cheltuielile de judecată, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În motivare, s-a învederat că "Pârâtul care a recunoscut la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se află de drept în întârziere". Recurenții-pârâți au susținut că sintagma "a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere" din textul mai sus menționat este un exemplu care dă posibilitatea pronunțării de soluții (privind cheltuielile de judecată), susceptibile de recurs. Decizia RIL nr. 3/20.01.2020 vizează nu acordarea, ci proporționalizarea cheltuielilor de judecată, fapt pentru care prezentul recurs este admisibil. La dosarul cauzei există dovezile plăților cheltuielilor de judecată, însă înscrisurile relevante soluționării recursului se află la filele x din vol. II al dosarului instanței de fond și la dosarul instanței de apel. Mai există la dosar și o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 442 C. proc. civ., prin care recurenții din prezenta cauză au solicitat îndreptarea anumitei erori materiale. Prin încheierea din data de 17.03.2023, însă, instanța de apel explică faptul că acestea nu reprezintă erori materiale și că instanța de judecată efectiv astfel a considerat că trebuie soluționat apelul, respectiv că, de exemplu, acordarea de cheltuieli de judecată în cuantum de 9.425,03 RON către o persoană (juridică) ce nu este parte în dosar reprezintă o decizie conștientă a instanței de apel. În consecință, având în vedere faptul că instanța de apel, observând multiplul temei al cererii (întemeiate și pe prevederile art. 442 C. proc. civ.) a oferit, în temeiul art. 22 C. proc. civ., o veritabilă lămurire a deciziei civile nr. 1201/07.09.2022. Astfel, abia la acest moment se cunoaște raționamentul pe care instanța de apel l-a folosit în pronunțarea respectivei hotărâri. Luând în considerare prevederile art. 445 C. proc. civ., recurenții-pârâți nu au formulat recurs cu privire la felul în care au fost tratate înscrisurile aferente cheltuielilor de judecată, deoarece, până la momentul comunicării încheierii din data de 17.03.2023, efectiv nu au putut să considere altceva decât că instanța de apel pur și simplu nu s-a aplecat cu atenție peste înscrisuri. Prin comunicarea încheierii din data de 17.03.2023, au aflat că acceptarea tuturor cheltuielilor reprezintă rezultatul unui raționament. Recurenții-pârâți au mai învederat că respectiva încheiere le-a fost comunicată la data de 20.04.2023, astfel că, raportat la această dată, recursul este declarat în termen. În consecință, acordarea cheltuielilor (către G.., străină de cauză) s-a făcut cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident fie pct. 5, fie pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În eventualitatea în care se va aprecia că recursul este formulat peste termen, recurenții-pârâți au solicitat să se considere ca fiind drept cerere de motivare a excepției lipsei calității procesuale active a G.. (entitate căreia, deși nu este parte în dosar, i-au fost admise cheltuieli de judecată totalizând 9.425,03 RON). Au mai susținut că nu sunt prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. cheltuieli precum cele de distrugere,a cestea fiind extraprocesuale. Mențiunea "Lucrări de asistență juridică și reprezentare în dosarul x/2020 apel", fie că sunt pentru A., fie că sunt făcute pentru LV reprezintă o formulare univocă. De asemenea "Lucrări de asistență juridică și reprezentare privind marca" x, în condițiile în care există "lucrări" efectuate în mod incontestabil pentru apel (și fiind notoriu că avocații apelantelor le gestionează integral chestiunile de proprietate intelectuală din România), reprezintă o formulare echivocă:; s-a precizat că, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 1201/07.09.2022, recurenții-pârâți nu au fost reprezentați la termenul de judecată la care s-a soluționat apelul, completul de judecată nemanifestând nicio curiozitate față de coexistența celor două tipuri de cheltuieli, acordând cheltuieli nedovedite; acest recurs nu vizează interpretarea probelor, întrucât, în ceea ce privește cheltuielile a căror "destinație" nu rezultă în mod clar din descriere, nu există nicio probă la dosar că s-a făcut pentru această cauză. În consecință, acordarea cheltuielilor (către G.., străină de cauză), s-a făcut cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 22 alin. (2) și art. 249 C. proc. civ., fiind incident fie pct. 5 fie pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel, intimatele-reclamante C., A. și B. au solicitat, în principal, admiterea excepției tardivității recursului și respingerea acestuia ca fiind tardiv formulat. Într-un prim subsidiar, s-a solicitat admiterea excepției nulității recursului cu consecința anulării acestuia. În al doilea subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. Totoată, s-a solicitat obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta etapă procesuală. Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat împotriva încheierii din 17 martie 2023, intimatele-reclamante au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului cu consecința anulării acestuia, respingerea excepției lipsei calității procesuale active a G. ca fiind inadmisibilă, respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu consecința menținerea încheierii din data de 17.03.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2020, ca fiind temeinică si legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1 Recursul declarat de pârâți împotriva deciziei nr. 1201 din 7 septembrie 2022 a Curții de Apel București În dezvoltarea unui motiv de critică întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 11 din Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Potrivit acestui text, "(1) Dacă, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării privind reținerea mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, titularul dreptului nu face dovada formulării unei acțiuni civile în justiție sau a unei plângeri penale și dacă dispozițiile art. 10 nu sunt aplicabile, autoritatea vamală dispune eliberarea mărfurilor și/sau acordarea liberului de vamă, dacă celelalte condiții legale sunt îndeplinite. (2) În cazuri întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului, Autoritatea Națională a Vămilor poate prelungi termenul prevăzut la alin. (1) cu cel mult 10 zile lucrătoare. (3) În cazul mărfurilor perisabile, susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, perioada la care se face referire la alin. (1) este de 3 zile lucrătoare, fără posibilitatea de a fi prelungită. (4) În situația în care titularul dreptului formulează o acțiune civilă în instanță sau o plângere penală, autoritatea vamală reține mărfurile până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă și irevocabilă." Prin urmare, se susține nerespectarea de către reclamante a termenului stabilit de lege pentru formularea acțiunii de față, termen calculat de la data primirii notificării privind reținerea în vamă a mărfurilor. Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Această dispoziție legală cuprinde una dintre regulile de soluționare a recursului, care pleacă de la premisa că în calea extraordinară de atac controlul judiciar privește hotărârea atacată, a instanței de apel, criticile ce pot fi primite referindu-se în mod direct la aceasta. De aceea, motivele recursului nu pot fi primite dacă ele nu au fost invocate în calea de atac a apelului sau, corespunzător, fie nu au putut fi invocate (pentru că privesc în mod primar decizia atacată), fie au fost invocate și au fost înlăturate sau nu au fost analizate. Acesta este cazul criticii referitoare la pretinsa nerespectare a termenului de 10 zile pentru formularea acțiunii, chestiune ce poate atrage decăderea reclamantelor din dreptul de a sesiza instanța; ea se referă, deci, la condițiile de exercitare a acțiunii civile și nu la modul concret de soluționare a căii de atac a apelului de către a doua instanță. De aceea, Înalta Curte reține că această apărare trebuia să fie ridicată de recurenții-pârâți în fața primei instanțe sau cel mai târziu în fața Curții de apel, prin întâmpinare, fără a se produce vreun argument ce ar fi împiedicat părțile să acționeze în acest mod pentru apărarea propriilor interese. În acest context, critica referitoare la nesocotirea art. 11 din Legea nr. 344/2005 este vizată de limitarea cuprinsă în alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. și este formulată omisso medio, direct în fața instanței de recurs. Nu este relevantă natura termenului de decădere a cărui nerespectare se invocă – de ordine publică sau de ordine privată – în cadrul acestei analize, deoarece art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu distinge cu privire la natura motivului de recurs, ci prevede exclusiv că el trebuie să fi fost invocat în fața instanței de apel (sau, neincident în speță, să nu fi putut fi invocat în apel) și să fi fost respins sau să fi rămas neanalizat. Corelativ acestei chestiuni, nu se poate reține critica în sensul omisiunii curții de apel de a examina această apărare a pârâților, motiv de recurs ce poate fi subsumat tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu trimitere la art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece limitele învestirii în calea de atac – ce determină întinderea devoluțiunii – sunt determinate de prevederile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Or, cum s-a arătat, pârâții nu au invocat depășirea termenului de formulare a acțiunii nici în fața primei instanțe și nici în apel, prin întâmpinare. De aceea, Curtea de apel nu era ținută a analiza un aspect neinvocat în cauză și nu este fondat motivul de recurs ce valorifică o atare omisiune. În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții valorifică existența unor pretinse motive străine de pricină în considerentele deciziei recurate. Se indică în acest sens analiza instanței de apel referitoare la numărul concret de produse oprite în vamă, cu argumentul că instanța de apel nu era îndreptățită a determina dacă acestea erau necesare uzului normal al unei familii pentru că nu putea stabili mai întâi care este numărul membrilor unei familii. Primo, Înalta Curte consemnează că existența de plano a unor motive străine de pricină în considerentele hotărârii atacate nu atrage nelegalitatea acesteia în sensul admiterii căii de atac, deoarece art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reglementează cazul de casare constând în aceea că "… hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Prin urmare, chiar dacă unele argumente nu ar fi proprii raționamentului logico-juridic necesar a fi dezvoltat pentru dezlegarea chestiunilor litigioase, pentru admiterea recursului ar fi necesar ca hotărârea să cuprinsă numai astfel de motive străine – sau, în subsidiar și conex, celelalte argumente să nu fie suficiente pentru a constitui argumentarea soluției și atunci va fi incidentă și prima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Or, chiar și excluzând argumentele considerate străine de recurenții-pârâți, hotărârea recurată cuprinde considerente apte a explica raționamentul avut în vedere pentru pronunțarea hotărârii, cazul de casare invocat nefiind incident. Secundo, se reține că susținerea ce reproșează instanței de apel folosirea unor considerente străine de cauză nu este fondată. Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial." Sub acest aspect, Curtea de apel a reținut, pe de-o parte, că "La data de 17.12.2019, autoritățile vamale din cadrul Direcției regionale Vamale București – Biroul Vamal Otopeni Călători – sector mărfuri, au reținut de la intimații-pârâți D. și E. un număr de 6 perechi de încălțăminte și o curea purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparținând reclamantei C., 2 genți, 2 curele și 6 perechi de mănuși purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparținând reclamantei A., 3 perechi de încălțăminte purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparținând reclamantei B., 3 perechi de ghete purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparținând reclamantei C., cât și o pereche de pantofi purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparținând reclamantei A., conform Notificărilor nr. 4083ot/BM/10.12.2019 și nr. x/10.12.2019." Pe de altă parte, apreciind cu privire la caracterul comercial sau necomercial al acțiunii pârâților de a introduce în bagaje pe teritoriul României bunurile enumerate mai sus, Curtea de apel a observat că noțiunea de import fără caracter comercial este reglementată distinct de art. 25 alin. (1) și (2) din Regulamentul nr. 1186/2009 de instituire a unui regim comunitar de scutiri vamale, de art. 612 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României și de art. 7 din Norma din 22.01.2016, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 105/2016 privind aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 293 alin. (1) lit. d) și art. 397 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum și a Procedurii privind autorizarea unor organisme pentru a importa bunuri în regim de scutire. În esență, aceste reglementări recunosc caracter necomercial importului de bunuri în loturi care: au un caracter ocazional sau conțin numai bunuri destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, iar natura și cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale, sau sunt trimise de către expeditor destinatarului cu titlu gratuit, iar Ordinul MFP citat enumeră în plus și ipoteza în care lotul conține bunuri cu o valoare totală de cel mult 45 euro. Aplicând aceste dispoziții legale faptelor constatate, instanța de apel a considerat că nu pot fi reținute apărările pârâților în sensul că cele aproximativ 30 de produse în discuție ar putea fi destinate uzului normal al unei familii, apreciind că: "Conceptul unei familii uzuale la care trebuie circumscrisă norma de excepție cu privire la uzul personal este circumscris părinților și copiilor, eventual altor rude foarte apropiate (bunici, frați), nicidecum unui cerc nedefinit și apt a include un număr mare de persoane, precum "familia lărgită", sintagmă nedefinită legal și aptă a fi extinsă în mod abuziv pentru a masca importuri cu scopuri comerciale. Nu incumbă organelor vamale sarcina de a estima numărul persoanelor familiei importatorilor și, a fortiori, nu pot fi luate în considerare alte obligații de ordin social precum prietenii, șefii etc, căci o asemenea interpretare ar transforma drepturile titularilor de marcă în unele iluzorii, suprimând protecția eficace reclamată deopotrivă de legislația europeană și de cea națională. Noțiunea importului pentru uz personal (și al familiei în sensul restrâns al termenului) trebuie interpretată așadar restrictiv și nu poate include decât un număr redus de produse, 2-3, dar în tot cazul nu mai mult de 5 sau chiar 10, precum în prezenta cauză." Nu se identifică în această argumentare – care este, în realitate mai extinsă și nu a fost reprodusă integral – niciun motiv străin de pricină, deoarece instanța a observat exceptarea de la măsurile prevăzute de Legea nr. 344/2005 a operațiunilor de import fără caracter comercial și a apelat la definiția legală a importului fără caracter comercial cuprinsă în reglementări incidente în materia operațiunilor vamale, ceea ce a presupus analiza noțiunii uzului personal și al familiei. De asemenea, a fost necesară verificarea în cauză a posibilității ca bunurile în litigiu să servească uzului normal al unei familii, nici aceste considerente nefiind unele care să exceadă cadrului procesual, fiind proprii chestiunii în dispută. Este adevărat că instanța de apel a emis un punct de vedere cu privire la includerea în noțiunea de familie avută în vedere de normele în discuție a unor categorii de persoane (rude de grad apropiat), dar acesta a constituit un răspuns la teza avansată de pârâți în sensul conturării unei noțiuni largi de familie – extinsă – ce include, în optica propusă instanței de pârâți, și prieteni sau persoane din mediul profesional al celui care face importul (în speță "șefi"). Prin urmare, nici acest argument nu poate fi considerat străin cauzei, fiind în strânsă legătură cu chestiunile relevante și cu apărările formulate în proces, astfel încât considerentele instanței de apel sunt pertinente în acest context. Mai arată recurenții că astfel de motive străine sunt și cele referitoare la calitatea (în trecut) a pârâților de asociați ai unor societăți cu obiect de activitate comerț cu haine și încălțăminte. Înalta Curte observă că acestea sunt chestiuni incidentale conexe faptelor în discuție, nefiind străine de contextul analizat – al caracterului comercial sau necomercial al importului – deoarece au în vedere preocupările profesionale ale pârâților, care au desfășurat în trecut și desfășoară și în prezent prin diferite societăți activități de comercializare inclusiv cu îmbrăcăminte și încălțăminte, iar faptul că unele dintre acele societăți nu mai funcționează în prezent nu este negat de Curtea de apel, care consemnează că la data declarării apelului pârâții sunt asociați într-o altă societate. De aceea, argumentele nu sunt străine cauzei și chiar dacă ele sunt nedecisive, cum arată chiar instanța de apel, ele fundamentează, alături de celelalte aspecte reținute privind conținutul și dimensiunea importului, concluzia privind scopul comercial al importului. Concomitent, se impune a sublinia că aceste dezlegări cuprind aprecieri de fapt referitoare la abilitatea produselor importate în speță de a servi exclusiv uzului unei familii și ele au în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, numărul și natura, respectiv destinația bunurilor, precum și persoana și calitatea pârâților, astfel încât analiza și concluzia corespunzătoare ale instanței de apel nu pot face obiectul controlului judiciar exercitat de instanța de recurs. Astfel, recursul este destinat verificării legalității hotărârii atacate prin prisma motivelor expres și limitativ prevăzute de lege, iar aprecierile care privesc faptele relevante și probele din care acestea rezultă exced controlului de legalitate și sunt rezervate exclusiv instanțelor de fond. De aceea, cât timp decizia recurată cuprinde o examinare a probelor administrate și o prezentare clară a concluziilor faptice relevante, instanța de recurs nu poate cenzura o atare concluzie sub aspectul temeiniciei sale. În fine, sub același motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că instanța de apel nu a analizat apărarea pârâților referitoare la faptul că produsele difereau unul de celălalt, în condițiile în care această împrejurare este una prevăzută de textul de lege care exclude aplicarea restului prevederilor Legii nr. 344/2005, respectiv art. 2 alin. (3) din acest act normativ. Contrar celor afirmate de recurenții-pârâți, excluderea cuprinsă în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 se referă, cum s-a arătat mai sus, la bunurile aflate în bagajele călătorilor fără caracter comercial și nu la identitatea dintre produse (ca gen căruia îi aparțin). În acest context, instanța de apel a apelat la definiția legală a importurilor fără caracter comercial și a analizat criteriul faptic introdus de legiuitor – care privește posibilitatea de a servi uzului normal personal sau al unei familii – și care nu are în vedere componența concretă a lotului (e.g., câte perechi de pantofi sau mănuși identice se găsesc în bagaj). De aceea, absența unui răspuns concret al instanței de apel cu privire la un argument punctual nu afectează din perspectiva legalității decizia atacată și considerentele sale, știut fiind că instanța nu este ținută a răspunde exhaustiv tuturor apărărilor formulate de părți și că este posibil ca un argument să constituie răspunsul comun pentru mai multe categorii de susțineri. Acesta este cazul criticii în discuție, pentru că recursul la criteriul legal de determinare a absenței caracterului comercial exclude o necesitate ca bunurile să fie identice (ceea ce ar semnifica, în teza recurenților, probabilitatea ca ele să fie importate în scopul revânzării), astfel încât analiza instanței de apel răspunde implicit și acestei apărări. În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că reclamantele intimate nu au dovedit una dintre cele două condiții legale pentru admiterea cererii, respectiv pe cea ca valoarea totală a bunurilor să depășească suma de 840 euro. Această susținere este străină speței, deoarece Curtea de apel a examinat caracterul necomercial al importului prin prisma reperelor comune tuturor reglementărilor incidente, și anume raportat la posibilitatea folosirii bunurilor în scop personal și pentru uzul normal al unei familii. Chestiunea aplicării criteriului alternativ al valorii (reduse) a bunurilor importate nu a fost adusă în discuție în cauza pendinte de niciuna dintre părți și din această perspectivă instanța de apel nu era ținută a-i da relevanță, în conformitate cu prevederile legale ce reglementează devoluțiunea în apel, mai sus evocate. În speță, Ordinul MFP nr. 2220/2006, invocat în motivarea cererii de recurs, este abrogat, acum înlocuit de Norma din 2016 privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzută la art. 293 alin. (1) lit. d) și art. 395 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care prevede în art. 3 că: "(1) Bunurile conținute în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1)-(8), sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată și de accize la import dacă bunurile respective nu au caracter comercial și valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de persoană. (2) În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian și al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430 euro." Or, cum s-a arătat și în cele ce preced, aplicarea la speță a acestor prevederi legale nu a fost invocată în cauză până la momentul soluționării cauzei în apel, astfel încât nu poate fi examinată direct în recurs, opunându-se art. 488 alin. (2) C. proc. civ. De aceea, motivul de recurs ce privește această chestiune nu poate fi examinat, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 1201/2022 va fi respins ca nefondat în integralitatea sa. II.2 Recursul declarat împotriva încheierii din 17.03.2023 Prin această încheiere s-a soluționat o cerere formulată de pârâții recurenți în sensul îndreptării erorilor materiale din decizia nr. 1201/2022 cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată, în care, au arătat petenții, greșit au fost incluse anumite sume achitate de un terț (G.). Curtea de apel a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale prin încheierea recurată, apreciind că aspectele ce susțin demersul petenților nu pot face obiectul cererii întemeiate pe art. 442 C. proc. civ., deoarece nu privesc erori materiale. În cadrul cererii de recurs ce privește această încheiere, sunt formulate critici care privesc greșita includere a unor sume în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantelor prin decizia nr. 1201/2022, valorificând o pretinsă greșită aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., din perspectiva faptului că respectivele sume au fost suportate de un terț și de aceea ele nu reprezintă o cheltuială cu procesul în sensul acestui text realizată de partea care a câștigat litigiul, respectiv de una dintre reclamante. După cum se poate observa, aceste susțineri nu privesc dezlegarea cuprinsă în încheierea de îndreptare a erorii materiale. Față de specificul căii de atac pendinte, era necesar ca recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale să combată concret statuarea cuprinsă în aceasta, respectiv că pretenția concretă a părții petente nu poate fi circumscrisă noțiunii de eroare materială. O asemenea, susținere nu se regăsește însă în cuprinsul recursului declarat împotriva încheierii din 17.03.2023, Înalta Curte nefiind învestită cu o critică referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 442 C. proc. civ. de către instanța de apel. În schimb, cum corect au subliniat intimatele reclamante, greșita dimensionare a cheltuielilor de judecată era posibil a fi examinată (în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., firește) în cadrul recursului declarat împotriva deciziei prin care măsura acordării cheltuielilor de judecată a fost luată. După cum rezultă din expunerea cererii de recurs formulate referitor la decizia nr. 1201/2022, nu s-au dezvoltat critici referitoare la legalitatea obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată, iar aceste critici nu pot fi examinate în cadrul unui recurs declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale, pentru că încheierea în discuție nu a dispus vreo măsură cu privire la dispoziția respectivă și nici nu a adus vreo lămurire în acest sens. Nu conduce la o altă concluzie nici susținerea recurenților în sensul că anterior soluționării cererii de îndreptare a erorilor materiale nu aveau reprezentarea existenței unor erori în aplicarea legii în cuprinsul deciziei nr. 1201 (cu referire directă la măsura obligării la cheltuieli de judecată), deoarece Înalta Curte reține că partea avea la îndemână ambele demersuri (recurs, respectiv cerere de îndreptare a erorii materiale), ce puteau fi exercitate concomitent și susținute apoi în funcție de rezultatul uneia dintre ele, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului era supusă unui termen imperativ de decădere inclusiv sub aspectul motivării acesteia. De aceea, văzând că numai pe calea recursului împotriva deciziei date în soluționarea apelului puteau fi formulate critici referitoare la dispozițiile din cuprinsul acesteia, se reține că motivele recursului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale nu pot fi primite, ele privind o altă hotărâre. De asemenea, pentru că sunt cuprinse în cererea de recurs împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale și nu în recursul împotriva deciziei nr. 1201/2022, Înalta Curte consideră că nu este posibil a califica aceste motive ca privind decizia menționată (și, consecutiv, a le considera tardive), cum au solicitat intimatele-reclamante. În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenții-pârâți căzuți în pretenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial achitat de intimatele-reclamante. Cuantumul acestora rezultă din facturile fiscale atașate la dosar pentru fiecare dintre reclamante (dintre sumele incluse acolo fiind reținută numai suma de 1000 euro pentru fiecare reclamantă reprezentând servicii de reprezentare în combaterea recursurilor de față, la cursul valutar indicat în fiecare document), în total 14.799,8 RON. În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., această sumă va fi reflectată în obligația de dezdăunare pusă în sarcina recurenților prin reducere proporțională cu circumstanțele particulare ale cauzei, fiind avute în vedere atât complexitatea medie a chestiunilor de drept litigioase în etapa recursului, cât și complexitatea generală a litigiului soluționat de instanța de apel. În consecință, recurenții-pârâți vor fi obligați în solidar la plata sumei de 8000 RON către cele trei recurente-reclamante, urmând ca între acestea obligația să fie divizibilă, de vreme ce fiecare a dedus judecății un drept propriu, achitând distinct onorariile avocațiale menționate anterior.