ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2758/2021
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2758/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 14 decembrie 2021
Asupra cauzei de față constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă sub nr. x/2018 din data de 27.04.2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/16.04.2018 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii UE nr. x/01.04.1996 și mărcii internaționale nr. x/14.12.19747, interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/16.04.2018, purtând semne identice mărcii UE nr. x/01.04.1996 și mărcii internaționale nr. x/14.12.1974 aparținând reclamantei, interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicității și a oricăror acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor purtând fără drept semne identice sau similare mărcii UE nr. x/01.04.1996 și mărcii internaționale nr. x/14.12.1974 aparținând reclamantei.
I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță
Prin sentința civilă nr. 1848/23.10.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, a admis cererea, a constatat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/16.04.2018 încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii UE nr. x/01.04.1996 și mărcii internaționale nr. x/14.12.1974, a obligat pârâtul să înceteze importul și comercializarea neautorizată, a produselor reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/16.04.2018 purtând semne identice mărcii UE nr. x/01.04.1996 și mărcii internaționale nr. x/14.12.1974, aparținând reclamantei, a obligat pârâta să înceteze producerea, importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea și orice acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtului, a produselor purtând fără drept semne identice sau similare mărcii UE nr. x/01.04.1996 și mărcii internaționale nr. x/14.12.1974 și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 7.828,81 RON, reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat.
I.3. Hotărârea pronunțată în apel
Prin decizia nr. 1578A din 30 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1848/23.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A.. S-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată. S-a înlăturat obligația pârâtei la cheltuieli de judecată. S-a menținut soluția dată excepției lipsei de interes. S-a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1848/23.10.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. B. S.A., iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.500 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 3.330 iei cheltuieli în apel.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru nelegalitate.
II.1. Motivele de recurs
În cuprinsul cererii de recurs reclamanta a susținut că instanța de apel în mod greșit a aplicat prevederile art. 9 alin. (2) din Regulamentul mărcii UE și cele ale art. 14 din același Regulament în soluționarea prezentului caz, întrucât:
- a aplicat în mod greșit regulile de analiză a funcției mărcilor, inversând raportul dintre regulă și excepție, reținând în sarcina titularului obligația de a dovedi că marca este folosită ca indicator al originii comerciale și nu cu alt scop. În mod corect, instanța ar fi trebuit să rețină că aceasta este funcția esențială a mărcii și este întotdeauna prezumată, rămânând celui care invocă norma de excepție să dovedească faptul că folosința a fost făcută și este percepută de consumator exclusiv în scopul indicației destinației produsului;
- instanța a aplicat o regulă greșită în aceea că a reținut drept relevantă în cauză politica de marketing și de afaceri a apelantei-pârâte în raport cu propriile declarații și intenții, în defavoarea percepției consumatorilor asupra funcției mărcii x aplicate pe produs;
- instanța de apel a aplicat o regulă greșită în aceea că a reținut anumite circumstanțe de fapt a fi fost dovedite în raport cu declarația părții și nu în raport cu ansamblul probator al cauzei;
- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 din Regulament, reținând în mod greșit aplicarea excepției prevăzute de art. 14 în raport cu elemente de fapt, precum: caracterul detașabil al etichetei aplicate pe produsele apelantei-pârâte conținând marca x; aplicarea pe produs și a unei alte mărci decât x; destinația comercială a produselor de a nu fi comercializate direct consumatorului final; deoarece pe de-o parte niciunul din aceste elemente nu sunt indici de comunicare a destinației produsului pentru mașinile x, și nici nu au o asemenea valoare potrivit practicii loiale preexistente. În plus, chiar dacă împreună ar putea induce un astfel de mesaj consumatorului, regula corectă este ca această indicație a destinației să fie suficientă a exclude orice asociere cu marca x și funcția primară a acesteia, de indicare a originii comerciale a produselor;
- instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 9 din
Regulament, atunci când a reținut că apelanta nu a reușit să dovedească că marca sa a fost folosită cu funcția de marcă, acest aspect netrebuind a fi dovedit în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 9, care nu prevede o astfel de condiție în sarcina titularului mărcii, rămânând celui care invocă folosința mărcii cu o altă funcție decât cea de marcă să probeze că circumstanțele factuale în care folosește marca având această semnificație pentru consumatori în mod univoc;
- modalitatea de folosire în limita indicării destinației produsului nu trebuie doar să nu fie specifică uzanțelor de folosire a mărcilor, deoarece această funcție a mărcilor este primară și prezumată, neavând nevoie de circumstanțe exterioare mărcii pentru a fi percepută de consumator în acest mod; dimpotrivă, folosința mărcii trebuie să fie însoțită de suficienți indicatori externi acesteia de natură a înfrânge semnificația implicită mărcii înregistrate - tocmai aceasta este eroarea pe care o face instanța, inversând raportul dintre funcția prezumată a mărcii și funcția secundară, de excepție, de indicare exclusivă a destinației produsului;
- instanța de apel a aplicat o regulă inexistentă în lege și jurisprudență, aceea că se prezumă că folosirea mărcii unui titular este în acord cu practicile loiale privind indicarea destinației produsului, rămânând acestuia să dovedească contrariul, respectiv că folosința mărcii sale de către o persoană neautorizată poate induce riscul asocierii produselor cu marca ori poate induce în eroare terții cu privire la originea comercială a acestora;
- mai arată că instanța a dat în mod greșit valență juridică aspectelor care țin de organizarea și funcționarea societății apelante în detrimentul singurului element real necesar în evaluarea riscului de confuzie sau de asociere, care este percepția consumatorilor; instanța era ținută să judece existența sau nu a unei încălcări a drepturilor conferite de marcă exclusiv raportându-se la percepția pe care ar avea-o un consumator asupra folosinței mărcilor în maniera în care este prezentată situația de fapt la data judecății cauzei, independent de dovedirea de către parte a unor circumstanțe viitoare privind comercializarea ulterioară a produselor;
- instanța a aplicat o regulă greșită atunci când, definind consumatorul relevant, nu s-a raportat la factorul obiectiv și invariabil care este natura produsului pe care este aplicată marca, ci la declarațiile părții privind destinația ulterioară a produselor. Astfel, dacă ar fi aplicat regula corect, ar fi ajuns la concluzia că în cauză consumatorul este o persoană cu pregătire medie, care achiziționează o piesă de mașină, și nu în mod necesar un profesionist care lucrează într-un service auto;
- instanța de apel face o interpretare greșită a aplicabilității dispozițiilor art. 14 din Regulament în momentul în care menționează că produsul reprezentând parbriz nu este un produs ce se alege la raft. Astfel, conform acestei interpretări s-ar putea înțelege că orice produs care nu este ales la raft nu ajunge în forma respectivă la consumator și nu există riscul unei induceri în eroare cu privire la proveniența sa, indicația de compatibilitate fiind făcută în mod legal indiferent de existența sau inexistența unor mențiuni clare cu privire la această compatibilitate;
- instanța de apel în mod greșit a pus accentul, în motivarea soluției sale, preponderent pe susținerile apelantei-pârâte, fără a avea la dispoziție o bază probatorie consistentă cu privire la aceste susțineri; instanța nu indică niciun temei legal sau jurisprudențial pe care să își bazeze raționamentul prin care asociază situației de fapt a caracterului detașabil al unei etichete, anumite efecte juridice;
- în raport cu analiza făcută de instanța de apel, consideră că decizia acesteia este nelegală având în vedere că regula de drept a fost aplicată greșit, deoarece pentru incidența dispozițiilor citate din art. 14 din Regulament, nu este suficient a dovedi existența unor elemente de fapt care să inducă pentru consumator percepția că marca este folosită cu scopul indicării naturii produsului, ci instanța trebuia să verifice și o a doua condiție, dacă modalitatea de folosire este de natură a înlătura și riscul ca aceasta să fie percepută ca o autorizare din partea titularului mărcii, sau dacă se poate face o asociere cu marca, de natură a profita terțului sau a prejudicia titularul mărcii;
- concluzia instanței de apel conform căreia folosirea mărcii titularului este loială și onestă, în mod greșit s-a bazat inclusiv pe susținerea potrivit căreia marca proprie a acesteia este semnul principal, primul vizibil, primul pe etichetă și cu dimensiuni mai mari. Aplicarea mărcii proprii nu poate înlătura necesitatea îndeplinirii tuturor condițiilor impuse pentru folosirea cu scop informativ a mărcilor aparținând altora, astfel că, în mod greșit instanța de apel a dat prevalență intenției declarate de parte față de criteriul percepției consumatorilor, care este singurul reper relevant potrivit legii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 și 497 C. proc. civ., art. 9 alin. (2) și art. 14 din Regulamentul (UE) 2017/1001.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei nr. 1578A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 14 decembrie 2021, ora 900, în ședință publică, cu citarea părților.
II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Prin decizia recurată, schimbându-se în parte hotărârea primei instanțe, s-a constatat că reclamanta, titulară a mărcilor x, protejate la nivel internațional și la nivelul Uniunii Europene, nu poate cere interzicerea folosirii de către pârâta B. S.A. a semnului x, identic mărcilor reclamantei.
Astfel, s-a apreciat că sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale normelor identice din art. 14 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene.
Prin motivele de recurs, s-au criticat, în esență, criteriile de stabilire a domeniului de aplicare al normelor considerate a fi incidente prin decizia recurată, ce reglementează, cu valoare de excepție, o limitare a dreptului exclusiv asupra unei mărci.
Critica astfel formulată este fondată, în condițiile în care considerentele deciziei recurate nu relevă aplicarea criteriilor de delimitare a situației de excepție reglementate de art. 39 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998, respectiv de art. 14 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001, astfel cum s-au conturat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În conformitate cu art. 39 din Legea nr. 84/1998:
"(1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială: (...) c) marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinația produsului sau a serviciului, în special pentru accesorii sau piese detașabile. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiția ca folosirea de către un terț a elementelor prevăzute la lit. a) și c) să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial."
De asemenea, art. 14 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene prevede: "(1) O marcă UE conferă titularului dreptul de a interzice terților utilizarea în comerț: (...) (c) dacă acest lucru este necesar pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate. (2) Alineatul (1) se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială."
În speță, verificarea aplicării dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998 se impune în privința mărcii internaționale a reclamantei, în timp ce verificarea incidenței prevederilor Regulamentului - în legătură cu mărca reclamantei protejată la nivelul Uniunii Europene, în condițiile în care, potrivit art. 124 din Regulament, instanțele naționale competente în domeniul mărcilor UE au competență exclusivă în materia acțiunilor în constatarea încălcării drepturilor titularilor, cadru în care aplică dispozițiile Regulamentului.
Această distincție devine, însă, irelevantă în aplicarea normelor incidente, întrucât, pe de o parte, conținutul reglementării este identic, iar, pe de altă parte, modul de interpretare a normelor referitoare la marcă trebuie să fie uniform în ordinea juridică a Uniunii Europene, atunci când este vorba despre noțiuni autonome ce au o anumită semnificație.
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat în mod constant, în jurisprudența sa, că această abordare garantează o aplicare coerentă a diferitelor norme care au ca obiect mărcile, atât a Regulamentului privind marca Uniunii Europene, dar și a normelor corespondente din directiva de armonizare a legislațiilor naționale în domeniul mărcilor, transpusă în legea națională (a se vedea, de exemplu, hotărârea din data de 27.06.2013 în cauza C-320/12 Malaysia Diary, pct. 33 -35).
Pornind de la această premisă, Înalta Curte constată ca fiind corectă susținerea recurentei - reclamante potrivit căreia normele incidente în prezenta cauză relevă o situație de excepție de la regula caracterului absolut al protecției conferite unei mărci înregistrate, caracter inerent dreptului exclusiv asupra mărcii dobândit prin înregistrare, prevăzut de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 și art. 9 alin. (1) din Regulament.
Fiind vorba despre o excepție, normele care o reglementează sunt de strictă interpretare și aplicare, iar condițiile anume prevăzute trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca normele respective să fie aplicabile.
Astfel, în ipoteza speței, un terț poate folosi marca în activitatea sa comercială, fără consimțământul titularului, dacă utilizarea este "necesară pentru a indica destinația produsului sau a serviciului, în special pentru accesorii sau piese detașabile" și, totodată, "conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial".
Pentru aprecierea caracterului necesar și conform al folosirii mărcii de către terț este esențială raportarea la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în aplicarea Regulamentului mărcii Uniunii Europene și al directivei de armonizare a legislațiilor naționale, în care se regăsește interpretarea dată normelor respective din această perspectivă și în funcție de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză, indicându-se criteriile relevante de evaluare a celor două condiții enunțate anterior.
Atare interpretare se impune instanțelor naționale învestite cu cercetarea incidenței prevederilor legale de excepție, prin prisma celor expuse anterior, vizând necesitatea unei abordări uniforme în ordinea juridică a Uniunii a normelor privind mărcile, indiferent dacă este vorba despre o marcă națională/internațională sau despre o marcă a Uniunii Europene.
Prin hotărârea pronunțată la data de 17.03.2005 în cauza C-228/03 Gillette, cu privire la art. 6 alin. (1) lit. c) din Directivă nr. 104/89 [identic în conținut, deși într-o formulare ușor diferită, cu art. 14 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din actuala Directivă nr. 2436/2015, respectiv din Regulamentul mărcii Uniunii Europene], Curtea a decis următoarele (paragrafele 2 și 3 ale pct. 1 din dispozitiv):
"Folosirea mărcii de către un terț este necesară pentru indicarea destinației unui produs comercializat de către acest terț atunci când această folosire constituie în practică singurul mijloc pentru furnizarea către public a unei informații comprehensibile și complete despre această destinație, pentru respectarea sistemului de concurență loială de pe piața produsului respectiv.
Revine instanței de trimitere să verifice dacă, în circumstanțele speței, folosirea este necesară, ținând cont de natura publicului căruia îi este destinat produsul comercializat de către terțul în cauză".
Așadar, în ceea ce privește caracterul necesar al folosirii mărcii de către un terț, potrivit CJUE, acesta presupune a se stabili dacă folosirea servește furnizării către public a unei informații referitoare la produs și dacă reprezintă singurul mijloc pentru o informare corectă, completă și inteligibilă, în raport de natura publicului.
Înalta Curte constată, din considerentele deciziei recurate, că analiza folosirii "necesare" a mărcii x pe ambalajul parbrizelor compatibile cu anumite modele de autoturisme x - reținute în vamă -, de către o altă persoană decât titularul mărcii și fără consimțământul acestuia, nu a fost făcută prin prisma criteriilor menționate anterior, iar situația de fapt relevantă în acest sens nu a fost stabilită.
Astfel, în ceea ce privește publicul, prin decizia recurată curtea de apel identifică profesionistul în domeniul reparațiilor auto ca fiind important în acest context, stabilind că indicația incriminată nu este destinată în mod direct consumatorului final, concluzie bazată pe supoziția că astfel de piese detașabile, în principiu, nu sunt alese de la raft.
Pe de altă parte, se constată că instanța de apel a reținut simplele afirmații ale pârâtei în sensul că modalitatea de etichetare aleasă este destinată exclusiv pentru uzul intern al acesteia, din rațiuni de depozitare, identificare, categorisire, manevrare a acestora etc.
Cu toate acestea, Înalta Curte observă că instanța anterioară nu a identificat nici nivelul de atenție al acestui pretins public, astfel încât, raționamentul expus în considerentele deciziei recurate nu conține toate etapele necesare pentru a fi posibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță de recurs, cu referire la aplicarea normelor de excepție invocate, prin prisma reperelor de analiză redate din jurisprudența CJUE.
Totodată, curtea de apel a mai reținut că mărcile reclamantei au fost menționate pe etichete detașabile, aplicate pe elementele de ambalare și că, produsul astfel etichetat, nu ajunge la consumatorul final sau la public, fără însă a demonstra această concluzie; or, nici această dezlegare nu permite instanței de recurs a decela care este totuși publicul relevant avut în vedere de instanța de apel, în contextul speței.
Totodată, se constată că nu reiese cu claritate din considerentele deciziei recurate, chiar în condițiile reținute de instanță (identificarea personalului profesionist în domeniul reparațiilor auto ca fiind destinatarul exclusiv al informațiilor de pe etichete - fără a fi considerat public relevant -, nu și consumatorul final), care este momentul comercializării produselor și dacă, în modalitatea de comercializare pe care pârâta o practică sau cea care constituie o modalitate de comercializare uzuală în domeniu, acestui consumator final nu îi parvine în niciun context informațiile în discuție - compatibilitatea componentelor auto cu anumite modele de autoturisme x.
Din acest punct de vedere, instanța de apel, în rejudecare, va trebui să lămurească, în contextul speței, care este în mod real publicul relevant, respectiv dacă în această categorie intră persoanele specializate în domeniul reparațiilor auto ori și/sau consumatorul final, să identifice criteriul nivelului de atenție corespunzător acestuia pe care îl va aplica în legătură cu percepția semnelor aplicate pe etichetele în discuție, considerentele deciziei nereflectând niciun argument pertinent cu privire la concluzia că informațiile respective nu ajung la public, în condițiile în care chiar prin decizia instanței de apel se identifică o categorie de terți care percep totuși (fie și cu valoare de indicare a destinației sau compatibilității componentelor auto cu anumite modele de autoturisme), informația reclamată ca încălcând drepturile exclusive ale titularului mărcii.
Acest aspect prezintă importanță și din perspectiva condiției ca folosirea mărcii să fie singurul mijloc de informare a publicului de o manieră clară și completă.
În acest sens, este de reținut considerentul 36 din hotărârea CJUE pronunțată în aceeași cauză C-228/2003 Gillette:
"... pentru a se verifica dacă pot fi utilizate alte mijloace de furnizare a unei asemenea informații, se impune a se lua în considerare, de exemplu, eventuala existență a unor standarde tehnice sau a unor norme general utilizate pentru tipul de produs comercializat de către terț și cunoscute publicului căruia îi este destinat acel tip de produs. Aceste norme sau alte caracteristici trebuie să fie apte de a furniza publicului relevant o completă și comprehensibilă asupra destinației produsului comercializat de către terț, pentru respectarea sistemului de concurență loială de pe piața produsului".
Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut în fapt că pe etichete, sub mențiunea mărcilor și a unor indicații privind modelele de autoturism x, figurează o serie de coduri și alte mențiuni în litere și cifre, totodată, că aceste mențiuni, dar și mărcile reclamantei, apar ca fiind indicații de natură tehnică, prin poziționare, redare și prin conținut.
Înalta Curte constată că simpla referire a instanței de apel la indicații tehnice nu echivalează cu o analiză corespunzătoare din perspectiva criteriilor de apreciere a caracterului necesar al folosirii mărcii de către terț, în ipoteza din speță.
Astfel, în primul rând, cât privește imaginea de ansamblu a etichetelor, stabilirea caracterului necesar al folosirii se raportează, indiscutabil, la percepția publicului asupra semnului terțului, din moment ce acesta este destinatarul produsului pe care este aplicată marca de către terț, însă presupune o analiză specifică, distinctă de evaluarea riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere între marcă și semnul terțului, care poate interesa acțiunea în contrafacerea mărcii, în cadrul căreia a fost invocată, ca apărare de fond, situația de excepție reglementată de dispozițiile art. 39 al Legii nr. 84/1998.
Mai mult decât atât, reclamanta din cauză a susținut identitatea dintre marcă și semnul pârâtei, respectiv dintre produsele pentru care mărcile reclamantei au fost înregistrate și produsul pârâtei, ipoteză în care, în conformitate cu art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 [sau art. 9 alin. (2) lit. a) din Regulament], riscul de confuzie este prezumat, nefiind necesară cercetarea sa din perspectiva imaginii de ansamblu oferite de semnele în conflict.
Motivele de apel ale reclamantei conțin o critică și pe acest aspect, însă instanța de apel nu a considerat necesar a răspunde acesteia, în condițiile în care a ajuns la concluzia că titularul mărcii nu poate interzice în cauză folosirea mărcii de către pârâtă, fiind întrunite cerințele de aplicare ale art. 39 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din lege;i art. 14 din Regulament.
Fără a se pronunța asupra ordinii de analiză a chestiunilor de drept deduse judecății, date fiind limitele învestirii fixate prin recursul declarat, Înalta Curte constată doar că instanța de apel nu a infirmat folosirea mărcii de către terț, ca premisă de analiză a situației de excepție descrise în art. 39 din lege, procedând la verificarea incidenței în cauză a acestei norme.
În al doilea rând, indicațiile tehnice pe etichete relevă, într-adevăr, posibilitatea existenței unor standarde tehnice pentru tipul de produs comercializat de către terț, în termenii deciziei CJUE.
În acest context, ar trebui, însă, stabilit, în strânsă legătură cu analiza publicului, dacă respectivele indicații sunt cunoscute publicului căruia îi este destinat acel tip de produs, astfel încât publicul relevant și-ar da seama din aceste semne care este destinația produsului, recunoaștere prin prisma căreia să se determine dacă menționarea mărcii era imperios necesară pentru informarea clară și completă a acestuia și, mai mult, era unicul mijloc de informare a publicului ori dacă este necesar ca alături de informațiile de natură tehnică și exclusiv în scop informativ, este necesară și menționarea mărcii reclamantei.
Altfel spus, ar trebui stabilit și motivat în mod corespunzător dacă o marcă ce constă într-un element verbal (ce nu relevă o caracteristică a produsului) poate reprezenta o indicație de natură tehnică, cu atât mai mult cu cât este plasată alături de coduri și alte mențiuni în litere și cifre, astfel cum a reținut instanța de apel, impunându-se a se clarifica motivele prezenței simultane atât a codurilor, cât și a mărcii.
În același context, se constată ca fiind fondată și susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel nu s-a raportat la probatoriul administrat în cauză pentru a decide în concret dacă maniera de inscripționare a mărcilor x pe produsele pârâtei este una uzuală pentru indicarea destinației produsului în piața parbrizelor auto, atunci când lipsește consimțământul titularului mărcii pentru folosirea acesteia.
Chiar dacă recurenta a formulat această critică în legătură cu cea de-a doua condiție prevăzută de art. 39 din Legea nr. 84/1998, anume condiția conformității folosirii de către terț cu practicile loiale în domeniu, se constată că, prin prisma criteriilor de apreciere enunțate în cele ce preced și a împrejurării reținute de instanța de apel - semnul protejat ca marcă al reclamantei ar fi perceput ca o indicație tehnică -, atare aspect interesează, în egală măsură, și prima condiție, care se referă tocmai la existența unor norme general utilizate și cunoscute (în formularea hotărârii CJUE din cauza Gillette).
Din această perspectivă, se constată că prin decizia recurată nu s-a făcut nicio referire la indicațiile tehnice Eurocod/SAP, din care rezultă că respectivul cod SAP este format din 9 cifre, din care primele patru identifică o anumită componentă auto, iar Eurocodurile indică producătorul, modelul etc., existând și un cod uzual al producătorilor.
Față de cele expuse, Înalta Curte constată că aprecierea instanței de apel referitoare la incidența art. 39 din Legea nr. 84/1998, respectiv a dispozițiilor art. 14 din Regulamentul mărcii Uniunii Europene, nu a fost fundamentată pe criteriile necesar a fi aplicate în speță, în sensul de a se fi stabilit dacă folosirea servește furnizării către public a unei informații referitoare la produs și dacă reprezintă singurul mijloc pentru o informare corectă, completă și inteligibilă, în raport de natura publicului.
Nu în ultimul rând, este de menționat că aplicarea mărcii pe ambalajul produsului nu conduce prin el însuși la consecințe diferite de aplicarea chiar pe produs a semnului înregistrat ca marcă.
Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 (și normei corespondente din Regulament), în virtutea dreptului exclusiv asupra mărcii, titularul poate cere interzicerea aplicării semnului "pe produse sau pe ambalaje" (lit. a), ceea ce înseamnă existența unei echivalențe între folosirea mărcii de către un terț prin aplicarea pe produs și pe ambalajul acestuia.
Întrucât situațiile de excepție din art. 39 din lege (respectiv, art. 14 din Regulament) au ca premisă o utilizare a mărcii de către un terț ce ar putea fi interzisă pe temeiul art. 36, analiza acestora implică, în mod corespunzător, aceeași echivalență între produs și ambalaj.
Considerentele deja expuse în legătură cu prima condiție de aplicare a acestor dispoziții legale sunt suficiente pentru admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, din moment ce condițiile de aplicare a legii trebuie întrunite în mod cumulativ, iar prima condiție nu a fost analizată în mod corespunzător prin decizia recurată.
Cu toate acestea, întrucât au fost formulate critici prin motivele de recurs și în legătură cu cea de-a doua condiție, referitoare la folosirea conformă cu practicile loiale, iar răspunsul Înaltei Curți ar interesa, totuși, în ipoteza în care s-ar constata ca fiind îndeplinită prima condiție, se rețin următoarele:
Instanța de apel a procedat în mod corect evaluând imaginea de ansamblu a produsului terțului și modul în care marca reclamantei este pusă în evidență în cadrul acestui semn (a se vedea, în acest sens, pct. 46 din considerentele hotărârii CJUE pronunțate în cauza Gillette, menționată deja în prezenta decizie).
Finalitatea unei asemenea analize rezidă, însă, nu în stabilirea existenței unui risc de confuzie în percepția publicului, ci în identificarea unei eventuale încălcări de către terț a obligației de loialitate față de interesele legitime ale titularului mărcii, potrivit definiției date de CJUE în aceeași hotărâre pronunțată în cauza Gillette (pct. 2 primul paragraf din dispozitiv).
În acest context, interesează în cauză dacă folosirea mărcii de către terț este făcută într-o asemenea manieră încât nu numai că ar putea da impresia existenței unei legături comerciale între terț și titularul mărcii, dar ar afecta valoarea mărcii, permițând terțului să profite de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii (cel de-al doilea paragraf al pct. 2 din dispozitivul hotărârii Gillette), ținându-se cont și de practicile obișnuite pe piața parbrizelor auto, atunci când nu există consimțământul titularului mărcii, aspect ce urmează a fi clarificat cu ocazia rejudecării apelului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 rap. la art. 497 coroborat cu art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, instanță care va soluționa și cererea părților de acordare a cheltuielilor de judecată, inclusiv pentru această etapă procesuală, funcție de criteriul legal consacrat de art. 453 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1578 A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.