ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 809/2013

ÎNALTA CURTE DE CASAJIE Șl JUSTIȚIE

Deliberând asupra cuzei penale de

față, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 357 din 14 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, și a fost recunoscută sentința nr. 25 Hv 95/11z 1

pronunțată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h

pronunțată de Curtea de Apel Linz.

S-a dispus transferarea persoanei

condamnate V.D., din Penitenciarul Ried/lnnkreis, Republica Austria într-un

penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 2 ani și 6

luni închisoare.

S-a computat arestarea preventivă din data

de 31 iulie 2011 la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că, prin adresa nr. 1562/11/5/2012, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București, a solicitat recunoașterea sentinței nr. 25 Hv 95/11z 1 din data

de 14 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia

nr. 10 Bs 333/11h pronunțată de Curtea de Apel Linz la data de 14 noiembrie 2011,

privind persoana condamnată V.D., și punerea în executare a acesteia în procedura

soluționării cererii de transfer într-un penitenciar din România a sus-numitului,

pentru a continua executarea pedepsei, cerere formulată de autoritățile austriece.

S-a constatat că V.D. se află deținut în

Penitenciarul Ried/lnnkreis în executarea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare

aplicată de instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile austriece

a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21

martie 1983 și declarația persoanei transferabile, în sensul că nu este de acord

cu transferarea, însă s-a reținut că există decizia Direcției de Poliție Federală

Linz prin care i s-a aplicat sus-numitului interdicția de ședere pe o perioadă de

cinci ani pe teritoriul Republicii Austria.

În

urma verificărilor efectuate de către Administrația Bazelor

de Date din Ministerul Administrației și Internelor, instanța de fond a constatat

că V.D. este cetățean român.

Prin urmare, s-a constatat îndeplinită

condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția Europeană și art. 143 lit.

a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Instanța de fond a reținut că persoana

transferabilă V.D. a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunilor de furt prin efracție și de tăinuire prevăzute

și sancționate de dispozițiile art. 127, 129 cif. 1 C. pen. austriac și art. 164

alin. (1) varianta 1 C. pen. austriac, fiind arestată la data de 31 iulie 2011,

fiind îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din

Legea nr. 302/2004 republicată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană

întrucât faptele reținute în sarcina persoanei condamnate V.D. au corespondent în

legislația penală română realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute

de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen..

S-a mai reținut că V.D. nu a fost de acord

cu transferarea sa, dar Direcția de Poliție Federală Linz a impus interdicția de

a se afla pe teritoriul Republicii Austria timp de 5 ani, astfel că potrivit

art. 3 din Protocolul la Convenția Europeană consimțământul persoanei condamnate

nu mai este necesar.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

persoana transferabilă V.D.

solicitând respingerea cerereii de transferare întrucât în luna martie 2013 va fi

liberat condiționat și nici nu a consimțit la transfer.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate de condamnatul persoană trensferabilă, în conformitate

dispozițiilor art. 162 din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară în materie penală, pentru transferarea unei persoane

condamnate trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) condamnatul este resortisant al statului

de executare;

b) hotărârea este definitiva;

c) la data primirii cererii de transferare,

condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri

excepționale, in baza acordului intre statele implicate, transferarea poate avea

loc chiar daca partea de pedeapsa neexecutata este mai mica de 6 luni;

d) transferul este consimțit de către persoana

condamnata sau daca, in raport cu vârsta ori cu starea fizica sau mintala a acesteia,

unul dintre cele doua state considera necesar, de către reprezentantul persoanei.

Consimțământul nu se cere in cazul evadatului care se refugiază in statul de executare

al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie

infracțiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare și statul de executare

trebuie sa se pună de acord asupra acestei transferări; in caz contrar, transferarea

nu poate avea loc.

Analizând existența acestor condiții,

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite, motiv pentru care recursul condamnatului

persoană transferabilă apare ca nefondat.

Astfel, condamnatul V.D. este cetățean

român potrivit verificărilor efectuate de Ministerul Administrației și Internelor

- Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date; hotărârea

de condamnare, respectiv sentința nr. 25 Hv 95/11z 1 pronunțată de Tribunalul Linz,

modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunțată de Curtea de Apel Linz. este

definitivă din data de 14 noiembrie 2011, la data primirii cererii de transferare,

condamnatul mai avea de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei de 2 ani și

6 luni închisoare (pedeapsa este considerată executată la 31 iulie 2014), faptele

care au atras condamnarea sunt infracțiuni, potrivit legii române, constituind infracțiunea

de furt calificat în formă continuată și tăinure, iar autoritățile competente austriece,

ale statului de condamnare, și cele ale statului roman, ca stat de executare s-au

pus de acord asupra transferării condamnatului într-un penitenciar din România.

Cât privește condiția referitoare la consimțământ,

se constată că cetățeanul român V.D. nu și-a dat acordul pentru transferare în România,

dar împotriva acestuia s-a luat de către autoritățile judiciare austriece, prin

decizia din 30 ianuarie 2012 a Direcției de Poliție Federală S Linz, măsura interdicției

de ședere pe teritoriul Republicii Austria, pe durată limitată de 5 ani, situație

în care transferarea poate fi realizată în conformitate cu dispozițiile art. 3

pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate din 18 decembrie 1997.

Motivul susținut de condamnat referitor

la faptul că va fi liberat condiționat în luna martie 2013, reprezintă o simplă

afirmație și supoziție a condamnatului, nesusținută cu vreun document, din traducerea

declarației dată de acesta în fața autorităților statului de condamnare cu ocazia

declarării recursului, rezultând că există doar o presupunere a liberării condiționate

după executarea unei fracții de 2/3 din pedeapsă, iar nu o certitudine. De altfel,

numai punerea efectivă în libertate a condamnatului persoană transferabilă ar fi

lăsat cererea fără obiect.

Pentru considerentele expuse, constatând

îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru

transferare, când statul român este stat de executare, Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.D. împotriva

sentinței penale nr. 357 din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina

statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, suma de 320 RON, se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de condamnatul persoană transferabilă V.D. împotriva sentinței penale nr. 357 din

14 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, suma de 320 RON, se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 martie 2013.