ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2024 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele UAT Budeasa și Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat obligarea pârâtei UAT la plata sumei de 2.414.700,99 RON, reprezentând valoarea rămasă neamortizată a bunurilor, potrivit prevederilor art. 15.6 și art. 15.8 lit. b) din contractul de concesiune nr. x/25.01.2010, încheiat între Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (actualmente Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului) în calitate de concedent și A. S.R.L. în calitate de concesionar și obligarea pârâtei UAT la plata daunelor interese în sumă de 544.364,64 RON, reprezentând dobânda legală aferentă valorii rămase neamortizată a bunurilor, calculată pentru perioada 20.07.2022 - 31.01.2024 și în continuare până la achitarea debitului solicitat.

La data de 04 aprilie 2024, reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să suplinească acordul autorității contractante la încheierea contractului menționat la art. 15.8 lit. b), prima teză, din contractul de concesiune nr. x/25.01.2010, respectiv obligarea pârâtei UAT de a-și da acordul de a încheia contractul de cumpărare.

Prin încheierea din data de 09.04.2022, Tribunalul București, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2024*.

Prin sentința civilă nr. 3328 din 10 decembrie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta, iar pârâta UAT Budeasa a declarat apel incident, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același nr. de dosar.

Prin decizia civilă nr. 622/A din data de 8 aprilie 2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat atât apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar consorțiul format din B. și C. împotriva sentinței civile nr. 3328/10.12.2024, cât și apelul incident declarat de apelanta-pârâtă UAT Budeasa împotriva încheierii civile din data de 03.12.2024 și a sentinței civile nr. 3328/10.12.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2024.

Împotriva deciziei civile anterior menționate a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar consorțiul format din B. și C., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecința modificării sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă UAT Budeasa a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând respingerea acestuia.

Intimata-pârâtă ANRE a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate, solicitând respingerea apărărilor ca nefondate.

La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2025, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției inadmisibilității, invocată din oficiu.

Examinând, cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă, pentru următoarele considerente:

În cauza pendinte, instanța supremă consideră că este necesar a se sublinia obiectul cererii introductive, astfel cum a fost stabilit la momentul învestirii de către instanțelor devolutive, raportat la situația de fapt și la criticile formulate de părți.

Astfel, reclamanta, prevalându-se de calitatea sa de proprietar asupra bunurilor aferente serviciului de gaze naturale reprezentând investițiile realizate în temeiul contractului încheiat între părți, a solicitat prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în data de 19 februarie 2025 obligarea pârâtei UAT Budeasa la plata sumei de 2.414.700,99 RON reprezentând valoarea rămasă neamortizată, precum și la plata dobânzii legale aferente, iar prin cererea completatoare a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să suplinească acordul autorității contractante la încheierea contractului menționat la art. 15.8 lit. b), prima teză, din contractul de concesiune nr. x/25.01.2010, respectiv obligarea pârâtei UAT de a-și da acordul de a încheia contractul de cumpărare.

În cadrul motivelor acțiunii s-a făcut referire la nerespectarea dispozițiilor art. 15.6 și art. 15.8 din Contractul de concesiune nr. x/25.01.2010 încheiat între reclamantă și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, contractul fiind transferat către UAT Budeasa prin efectul Legii nr. 123/2012 (art. 104 alin. (1).

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 969, art. 970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, art. 1079, art. 1081-1086 și următoarele din C. civ. de la 1864, cât și art. 53 din Legea nr. 101/2016.

Problema naturii juridice a cererii a fost discutată la primul termen de judecată, cu prilejul dezbaterii competenței instanței, dat fiind că s-a invocat de către reclamantă, în susținerea acestei excepții, faptul că natura juridică a contractului încheiat de părți este comercială, supus normelor de drept material în vigoare la data încheierii lui.

Prima instanță, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, analizându-și competența materială procesuală, a reținut că contractul de concesiune nr. x nr. 12/25.01.2010 este un contract administrativ, pentru că privește prestarea unui serviciu public, de distribuție a gazelor naturale. Pe de altă parte, reținând că în cauză este vorba de despre un contract civil, care are ca obiect vânzarea-cumpărarea unor bunuri aflate în proprietatea privată a reclamantei, a apreciat că dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 nu sunt aplicabile prezentului litigiu și în consecință nici dispozițiile art. 53 din Legea nr. 101/2016, astfel încât, față de calitatea de profesionist a reclamantei, a considerat că-i revine secției a VI-a a Tribunalului București competența de soluționare a litigiului pendinte.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, analizând dispozițiile contractuale pretins încălcate, a stabilit că acestea cuprind obligații alternative, iar alegerea obligației ce urmează a fi executată revine în exclusivitate pârâtei, soluție menținută și de instanța de apel.

Procedând la analizarea excepției inadmisibilității invocate din oficiu, instanța supremă constată că disputa litigioasă privește încălcarea unor obligații ce izvorăsc din contractul nr. MECMA nr. 12/25.01.2010, contract ce a fost încheiat în baza Ordinului ministrului economiei și finanțelor nr. 1652/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de concesiune a serviciului public de distribuție a gazelor naturale, modificat prin Ordinele ministrului economiei nr. 1825/2009 și nr. 2031/2009.

În raport de obiectul contractului, respectiv concesionarea serviciului public de distribuție a gazelor naturale, instanța supremă apreciază că contractul nr. MECMA nr. 12/25.01.2010 este un contract administrativ, astfel cum este menționat expres în art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004 ("contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică").

Tradițional, acest tip de contracte administrative au fost supuse jurisdicției contenciosului administrativ și dublului grad de jurisdicție (fond-recurs).

Astfel, potrivit art. 27

2

alin. (3) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor și, ulterior, potrivit art. 66 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, împotriva hotărârii tribunalului se putea declara recurs la secția de contencios administrativ a curții de apel.

În prezent, art. 330 din O.U.G. nr. 57/2019 (Codul administrativ) prevede că:

"Soluționarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor legislației privind contenciosul administrativ".

Este de remarcat că legiuitorul nu a utilizat în norma de trimitere denumirea "legea contenciosului administrativ" pentru a identifica în mod exact și fără echivoc Legea nr. 554/2004, ci sintagma "legislația privind contenciosul administrativ", ce are un înțeles mai larg, semnificând totalitatea legilor domeniului juridic în discuție.

Plecând de la aceste considerații introductive, se pune problema ca, în urma examinării intervenției evenimentelor legislative relevante, să fie dezlegată următoarea chestiune de drept:

"în litigiile care decurg din executarea contractelor de concesiune a bunurilor proprietate publică sunt aplicabile prevederile art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016?" sau, cu alte cuvinte

"litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative prevăzute de art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 se referă la alte contracte administrative decât cele menționate la art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeași lege?".

În forma inițială a Legii nr. 101/2016, cu respectarea normelor de tehnică legislativă referitoare la unicitatea reglementării în materie și unitatea terminologică, art. 3 alin. (1) lit. c) definea termenul de "contract", utilizat în mod unitar în corpul actului normativ, ca fiind oricare din următoarele contracte administrative speciale: (i) contractul de achiziție publică, împreună cu acordul-cadru; (ii) contractul sectorial; (iii) contractul de concesiune de servicii sau contractul de concesiune de lucrări.

În mod coerent și unitar terminologic, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 (forma inițială) prevedea că:

"Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin complete specializate în achiziții publice".

Prin Legea nr. 212/2018, a fost modificat art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în sensul înlocuirii sintagmei "executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor" cu "anularea sau nulitatea contractelor" și a fost introdus alin. (1

1

), cu următoarea formulare:

"Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante".

În același timp, a fost modificat art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care în ultima frază prevede că:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

O primă observație care se impune în acest stadiu al intervenției legislative este că legiuitorul s-a îndepărtat de la unitatea terminologică, întrucât a folosit un alt termen - "contracte administrative", definit în actul normativ general (art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004), deși Legea nr. 101/2016 stabilise înțelesul și sfera de aplicare a termenului "contract", care trebuia utilizat în mod obligatoriu în actul normativ special.

Această primă nerespectare a regulilor de tehnică legislativă, amplificată prin intervențiile legislative ulterioare, conduce la ideea că unicitatea reglementării în materie și obiectul inițial al actului normativ special (Legea nr. 101/2016) nu mai pot fi avute în vedere la stabilirea domeniului de aplicare a sintagmei "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative" utilizate în art. 53 alin. (1

1

) din lege.

Astfel, după ce prin O.U.G. nr. 26/2022, în cuprinsul art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 a fost adăugată sintagma "și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă", prin Legea nr. 208/2022, a fost modificat art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, revenindu-se la forma inițială a legii:

"...executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor".

De menționat că această din urmă modificare legislativă a fost rezultatul unui amendament admis în Camera Deputaților, care a fost motivat astfel:

"în vederea stabilirii unei abordări unitare atât în ceea ce privește litigiile ce se nasc din executarea contractelor…cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale".

Din acest moment legislativ, în același art. 53 din Legea nr. 101/2016 este utilizat atât termenul "executarea contractelor" (alin. (1), cât și "executarea contractelor administrative" (alin. (1)

1

), în prima situație litigiile fiind în competența de primă instanță a secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în timp ce în a doua ipoteză, litigiile sunt în competența de primă instanță a secției civile a tribunalului (până la ultima modificare a Legii nr. 101/2016 intervenită prin Legea nr. 75/2023).

Interpretarea potrivit căreia cei doi termeni au același înțeles și domeniu de aplicare nu poate fi primită.

Plecând de la definirea diferită a acestor termeni în legea specială (art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/2016) și în legea generală (art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004), rezultă cu evidență că teza unui înțeles identic este contrazisă de atribuirea acestor litigii în competența materială procesuală a unor instanțe diferite din punct de vedere al specializării.

Chiar dacă ulterior, prin Legea nr. 75/2023, litigiile prevăzute de art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 au fost redate în competența instanțelor de contencios administrativ, interpretarea de mai sus contravine regulii de tehnică legislativă referitoare la evitarea paralelismelor (art. 16 din Legea nr. 24/2000), întrucât legiuitorul nu a înlăturat ipoteza litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative, deși la alineatul precedent este reglementată competența de soluționare a proceselor privind executarea contractelor speciale definite la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/2016.

Mai trebuie menționat că sintagma "din motive independente de autoritatea contractantă" utilizată în teza a II-a a art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 se referă numai la litigiile care decurg din desființarea/încetarea contractelor de achiziție publică.

Din perspectiva interpretării gramaticale, sintagma "din motive independente de autoritatea contractantă" nu poate fi pusă în relație cu "executarea contractelor administrative", neexistând o coordonare logică în sintaxa frazei.

În plus, din perspectiva interpretării teleologice, din expunerea de motive la Legea nr. 75/2023, de aprobare cu modificări a O.U.G. nr. 26/2022, rezultă că legiuitorul a urmărit completarea ariei de aplicare a art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 și pentru procesele care decurg "din rezilierea/rezoluțiunea/denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă", fără ca sintagma finală să fie aplicabilă și ipotezei executării contractelor administrative.

În concluzie, interpretarea corectă, în acord cu regula potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei ("actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat"), este că litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative prevăzute de art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 se referă la alte contracte administrative decât cele menționate la art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, inclusiv la contractele de concesiune a serviciului public de distribuție a gazelor naturale.

Față de împrejurarea că cererea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 19 februarie 2024, se constată că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 75/2023 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul investițiilor publice.

Potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016:

"Litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul."

De asemenea, Înalta Curte mai reține că pentru astfel de cauze, legiuitorul a prevăzut expres în cuprinsul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 că "Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor și cererilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și al celor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă și este soluționat de urgență și cu precădere într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței." În timp ce la alin. (3

1

) a prevăzut că:

"Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor care privesc documentele constatatoare emise de către autoritatea/entitatea contractantă, referitoare la executarea contractului, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare. Recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. Instanța ierarhic superioară soluționează recursul de urgență și cu precădere într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței."

Din textele legale invocate, rezultă că legea a reglementat, după caz, calea de atac a apelului sau a recursului, însă nicăieri în cuprinsul legii sau în notele de fundamentare ale actelor de modificare, nu rezultă intenția legiuitorului de a institui trei grade de jurisdicție, împrejurare care ar contraveni scopului declarat al modificării legislative operate prin O.U.G. nr. 26/2022 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul investițiilor publice, respectiv cel al "adoptării unor măsuri urgente pentru perfecționarea și flexibilizarea sistemului achizițiilor publice", "luând în considerare faptul că pentru asigurarea atingerii obiectivelor și a atragerii fondurilor europene este necesară aprobarea unor măsuri legislative care să conducă la implementarea mai rapidă a proiectelor de investiții".

Din prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, rezultă voința legiuitorului ca în materia contenciosului administrativ să se asigure judecarea proceselor cu celeritate, acesta fiind un principiu unanim recunoscut care guvernează desfășurarea litigiilor aflate în sfera de competență a instanțelor de contencios administrativ, recursul apărând ca fiind calea de atac adecvată scopului indicat de legiuitor, fiind instituit astfel dublul grad de jurisdicție, fond și recurs.

În egală măsură, instanța supremă apreciază că sunt relevante considerentele de la paragrafele 47-48 și 59 care au fundamentat Decizia nr. 17/2017 din 18 septembrie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, chiar dacă ceea ce s-a statuat prin dispozitiv nu are o legătură directă cu prezenta chestiune de drept.

Din aceste considerente rezultă că, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a instituit ca regulă o cale de atac extraordinară și nedevolutivă, nefiind reglementat triplul grad de jurisdicție nici măcar în ipotezele de excepție în care calea de atac împotriva sentinței este apelul. În caz contrar, s-ar contraveni modalității în care legiuitorul a gândit și materializat dublul grad de jurisdicție în materia contenciosului administrativ și fiscal - primă instanță și recurs, ca regulă și, prin excepție, în cazurile limitativ prevăzute de lege, primă instanță și apel.

Această abordare este în acord și cu o serie de decizii pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv cu Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 prin care s-a reținut:

"[...] în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă și după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., situație reglementată expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012"; de asemenea, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale s-a statuat că în materia contenciosului administrativ, "spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel cu toate consecințele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menținerea căii de atac a recursului, și nu pentru înlocuirea acesteia cu calea de atac a apelului".

Reține Înalta Curte că prin norme speciale, cum sunt cele reglementate prin art. 55 din Legea nr. 101/2016, se pot introduce proceduri derogatorii de la Legea nr. 554/2004, anumite ipoteze implicând instituirea, și în materia contenciosului administrativ, a unui control devolutiv prin intermediul căii de atac a apelului, însă același principiu juridic - specialia generalibus derogant - implică și faptul că norma specială este de strictă interpretare, astfel că, în absența reglementării exprese a triplului grad de jurisdicție (apel și recurs) în ceea ce privește hotărârile prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, rezultă caracterul definitiv al acestora din urmă și, implicit, inadmisibilitatea căii de atac formulate.

De altfel, în jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal Înalta Curte, recursurile în procesele începute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2023, aflate în competența instanțelor de contencios administrativ, privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative au fost respinse ca inadmisibile (deciziile nr. 1206 din 5 martie 2025, nr. 2082 din 10 aprilie 2025).

Deopotrivă, reține instanța supremă că soluționarea cauzei de către secția specializată în litigii cu profesioniști a Tribunalului București, în primă instanță și de către cea a Curții de Apel București, în apel, nu poate determina schimbarea naturii juridice a litigiului, cu consecința anihilării principiului legalității căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei și a încălcării normelor imperative de procedură specifice materiei contenciosului administrativ, norme speciale care derogă de la normele de procedură de drept comun.

Astfel, căile de atac, termenele și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, nici părțile și nici instanța de judecată neputând deroga de la textele de lege pentru exercițiul unei căi de atac.

Consecutiv, constată Înalta Curte că nici mențiunea din cuprinsul deciziei recurate "cu recurs în 30 de zile de la comunicare (…)" nu conduce la deschiderea căii de atac a recursului, știut fiind că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac.

Prin urmare, persoana interesată poate formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit a căilor de atac.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Prin urmare, instanța are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată privind executarea unui contract administrativ, decizia nr. 3328 din data de 10 decembrie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, are caracter definitiv de la pronunțare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din același cod, coroborat cu art. 55 alin. (3) și art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016.

În consecință, pentru considerentele expuse și textele de lege invocate, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a din C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Consorțiul Format din B. și C..

În ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ BUDEASA prin întâmpinare, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a probat efectuarea vreunor cheltuieli de judecată în recurs, în condițiile prevăzute de art. 496 raportat la art. 451 alin. (1) și la art. 452 din C. proc. civ., sens în care va respinge cererea acesteia de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Consorțiul Format din B. și C.., împotriva deciziei civile nr. 622/A din 8 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ BUDEASA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2025.