Ulusoy și alții împotriva Turciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 34797/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia, de care douăsprezece cetățeni ai acestui stat, domnii Kemal Ulusoy, Murat Batğı, Haci Tel, Ali Köroğlu, İbrahim Özgür Öztoprak, Kazım Ekinci, Feyyaz Duman și Alișan Önlü, precum și doamnele Güllü Özalp, Birsen Elban, Samye Tunç și Minife Yıldızhan („reclamantele"), au sesizat Curtea la 17 septembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantele sunt reprezentate de avocat L. Kanat, cu sediul în Ankara. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.

Reclamantele susțin că interzicerea care li s-a adus de a interpreta o piesă în salile municipalității constituie o obstacol nejustificat al drepturilor lor garantate de articolele 9, 10, 11, 14 și 17 din Convenție.

La 1 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondurile cauzei. PE FOND

Sunt actrițe de teatru din grupa „Teatra Jiyana nü" („Teatrul vieții noi" în kurd). La momentul faptelor, grupa interpreta o piesă în kurd, „Komara Dinan Sermola" („Republica nebunilor"). Este, potrivit reclamantelor, o piesă fără nici un mesaj politic, relatând relațiile dintre nebuni. De altfel, grupa a mai jucat piesa la 24 noiembrie 1999 la festivalul de teatru din Ankara.

La 29 noiembrie 1999, în urma cererii dl. Ulusoy, primăria Yenimahalle din orașul Ankara le-a autorizat să joace piesa pe scena teatrului municipal la 4 și 5 decembrie 1999.

La 30 noiembrie 1999, dl. Ulusoy a informat prefectura din Ankara despre autorizația dată de primăria Yenimahalle, în conformitate cu reglementările în vigoare.

Prin scrisoare din 3 decembrie 1999, prefectura a notificat dl. Ulusoy refuzul autorizației solicitate. Pentru aceasta, s-a limitat la a cita legislația relevantă, și anume articolele 17 din legea nr. 2911, 8 din legea nr. 3713 și 11 din legea nr. 5442, precum și art. 1 adițional din legea nr. 2559.

La 14 decembrie 1999, reclamantele au introdus în fața tribunalului administrativ din Ankara o cerere de anulare împotriva deciziei din 3 decembrie 1999 luată de prefectura din Ankara. Invocând articolele 9, 10, 11, 14 și 17 din Convenție, au susținut că decizia era arbitrară și lipsă de bază legală.

În memorandul din 6 ianuarie 2000, prefectura a susținut că realizarea piesei în cauză era de natură să perturbeze ordinea publică, dat fiind carierele judiciare ale actrițelor condamnate sau urmărite din cauza activităților lor pro-PKK. Din acest motiv, scopul nu era să se interpreteze o operă artistică, ci să se crească numărul de simpatizanți ai PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), o organizație ilegală.

La 20 septembrie 2000, bazându-se în special pe cerințele ordinii și pașnicului public, tribunalul administrativ a respins cererea reclamantelor. A considerat în special: „(...) Din dossier rezultă că piesa în cauză va fi interpretată în kurd, [și că] unele dintre actrițele din grupa au avut antecedente penale în care au fost menționate crime împotriva integrității statului. [Deci,] actul litigios poate fi considerat legal și conform legislației relevante, dat fiind că reprezentarea piesei risca să îndemne poporul la ură și separatism etnic (...)"

La 21 noiembrie 2000, reclamantele au depus o apel împotriva sentinței de primă instanță.

La 14 decembrie 2000, Consiliul de Stat a respins cererea reclamantelor de obținere a sporirii execuției sentinței din 20 septembrie 2000.

În procedura în fața Consiliului de Stat, judecătorul raportor a cerut infirmarea sentinței de primă instanță, ținând cont de absența unui regulament care să instituie o interzicere prealabilă a reprezentării unei opere artistice sau interzicerea utilizării unei limbi altele decât turca în piesele de teatru.

Cu toate acestea, la 27 ianuarie 2003, Consiliul de Stat a confirmat, cu majoritate, sentința din 20 septembrie 2000, considerând că aceasta a fost pronunțată în conformitate cu legea și regulile de procedură. Doi judecători s-au opus soluției adoptate de majoritate, subliniind în special că piesa a fost deja interpretată la 24 noiembrie 1999.

Hotărârea Consiliului de Stat a fost semnificată reclamantelor la 8 iulie 2003.

La momentul faptelor, art. 8 § 1 din legea nr. 3713 se cita după cum urmează: „Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și demonstrațiile care vizează să atingă integritatea teritorială a Statului Republicii Turcia sau unitatea indivizibilă a națiunii sunt prohibite. Oricine urmărește o asemenea activitate este condamnat la pedeapsa închisorii de la unu la trei ani și la amendă de la o sută la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele aplicate nu sunt convertite în amendă." Dispoziția în cauză a fost abrogată la 19 iulie 2003 de legea nr. 4928.

Conform articolului 1 adițional din legea nr. 2559 privind funcțiile și competențele poliției (Polis Vazife ve Selahiyetleri Kanunu), cel care dorește să organizeze un spectacol în locuri publice trebuie să informeze autoritatea competentă în 48 de ore înainte de spectacol. Când se stabilește că este vorba de un spectacol susceptibil să atingă siguranța publică, moralitatea publică, integritatea indivizibilă a statului sau ordinea constituțională, autoritatea competentă interzice aceasta și persoanele interesate sunt trimise în instanță. 21. art. 11 c) din legea nr. 5442 privind departamentele (İller İdaresi Kanunu) autorizează prefectul să ia deciziile și măsurile pe care le consideră necesare în privința menținerii păcii, siguranței și ordinii publice și a inviolabilității individului. EN DROIT

Guvernul invocă nerespectarea termenului de șase luni. Potrivit acestuia, cererea ar fi trebuit să fie introdusă în termen de șase luni de la data în care Consiliul de Stat a pronunțat hotărârea, și anume 14 decembrie 2000.

Reclamantele se opun acestei teze și explică că la data invocată de Guvern, Consiliul de Stat a respins doar cererea lor de obținere a sporirii execuției sentinței din 20 septembrie 2000.

Ca și reclamantele, Curtea observă că la 27 ianuarie 2003 Consiliul de Stat a examinat fondul apelului reclamantelor și a confirmat sentința de primă instanță (§16 mai sus). Reclamantele și-au introdus cererea la 17 septembrie 2003, adică în termen de șase luni de la semnificația acestei hotărâri la 8 iulie 2003. Din urmare, această excepție trebuie respingă.

Curtea consideră, în lumina întregului set de argumente ale părților, că cererea ridică întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării sale, ci necesită examinare pe fond; rezultă că cererea nu poate fi declarată vădit nefondata, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

Curtea subliniază că art. 10 garantează libertatea de exprimare „fiecăruia"; nu face distincție după natura scopului urmărit, nici după rolul pe care persoanele fizice sau juridice l-au jucat în exercitarea acestei libertăți (a se vedea, mutatis mutandis, Casado Coca c. Spania, hotărâre din 24 februarie 1994, seria A nr. 285, pp. 16-17, § 35). Se referă nu doar la conținutul informațiilor, ci și la mijloacele difuzării acestora, deoarece orice restricție adusă acestora afectează dreptul de a primi și comunica informații (a se vedea, mutatis mutandis, Autronic AG c. Elveția, hotărâre din 22 mai 1990, seria A nr. 178, p. 23, § 47).

Potrivit opiniei Curții, interzicerea unei grupe de teatru de a juca o piesă constituie o ingerință în libertatea de exprimare a membrilor acestei grupe, în speța reclamantele (privind calitatea de victimă a reclamantelor și ingerință, a se vedea, mutatis mutandis, Otto-Preminger-Institut c. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, seria A nr. 295-A, §§ 40 și 43, și Bowman c. Regatul Unit, hotărâre din 19 februarie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-I, § 33), ceea ce niciun comparator nu a contestat. B. Justificarea ingerinței

O asemenea ingerință încalcă art. 10 dacă nu este „prevăzută de lege", inspirată de unu sau mai mulți scopuri legitime în sensul articolului 10 § 2 și „necesară în-o societate democratică", pentru a atinge acest sau aceste scopuri. 1. „Prevăzută de lege"

Curtea reamintește că cuvintele „prevăzută de lege", în sensul articolului 10 § 2, doresc mai întâi ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar se referă de asemenea la calitatea legii în cauză: cer accesibilitatea acesteia pentru persoana interesată care, pe deasupra, trebuie să poată prevedea consecințele pentru ea, și compatibilitatea sa cu supremația dreptului (Çetin și alții c. Turcia, nr. 40153/98 și 40160/98, § 43, CEDO 2003-III).

Chestiunea dacă prima condiție este îndeplinită în speța nu ridică controverse. În fapt, baza legală este alcătuită în speța din articolele 17 din legea nr. 2911, 8 din legea nr. 3713 și 11 din legea nr. 5442, precum și art. 1 adițional din legea nr. 2559 (§9 mai sus).

Rămâne chestiunea dacă aceste norme reuneau de asemenea cerințele de accesibilitate și previzibilitate. Din acest punct de vedere, accesibilitatea legilor în cauză nu ridică nici o problemă în speța.

Cu toate acestea, în ceea ce privește previzibilitatea acestor norme, poziții ale părților diverg. Reclamantele consideră că dispozițiile invocate sunt norme juridice prea incerte și, din urmare, nu răspund cerințelor de previzibilitate ale efectelor sale. Pe de altă parte, Guvernul consideră că aceste norme sunt previzibile și explică că piesa nu a fost interzisă pe motiv că urma să fie interpretată în kurd – nu există o asemenea interzicere în dreptul turc.

Cu toate acestea, ținând cont de concluzia la care ajunge sub aspectul necesității ingerinței, Curtea consideră inutil să tranșeze această chestiune (§54-55 mai jos). 2. Scop legitim

Guvernul susține că interzicerea litigiasă urmăreau scopuri legitime, și anume apărarea ordinii publice și a securității naționale, precum și prevenirea crimei, ceea ce reclamantele contestă.

Curtea observă că este vorba despre o interzicere prealabilă intervenită înainte de reprezentarea piesei în salile municipalității Ankara. Ținând cont de caracterul sensibil al luptei împotriva terorismului, precum și de necesitatea pentru autorități de a exercita vigilența în fața actelor susceptibile să crească violența (Çetin și alții, precitat, § 47), Curtea va porni de la ipoteza că măsura litigiasă urmăreau doi scopuri compatibile cu art. 10 § 2: apărarea ordinii publice și prevenirea crimei. 3. „Necesară într-o societate democratică"

Rămâne chestiunea dacă măsura litigiasă era „necesară într-o societate democratică" pentru a atinge aceste scopuri. a) Tezele părților

Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul susține că decizia prefectului din Ankara răspundea unei „necesități sociale imperioase", în măsura în care această măsură era proporționată scopurilor legitime urmărite. De asemenea, observă că nu este o interzicere absolută și că reclamantele vor putea întotdeauna interpreta piesa în cauză după ce vor fi luat măsurile necesare.

Reclamantele se opun tezelor Guvernului și susțin că decizia prefectului din Ankara nu avea un caracter de natură să justifice gravitatea prejudiciului adus libertății de exprimare. b) Aprecierea Curții i. Principii generale

Curtea se referă mai întâi la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre altele, Castells c. Spania, hotărâre din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, p. 23, § 46, și Müller și alții c. Elveția, hotărâre din 24 mai 1988, seria A nr. 133, § 33).

De altfel, deoarece cauza se referă la măsuri luate împotriva reprezentării unei piese de teatru, trebuie să fie examinată și în lumina libertății artistice. Din acest punct de vedere, Curtea reamintește că art. 10 cuprinde libertatea de exprimare artistică – în special în libertatea de a primi și comunica informații și idei – care permite participarea la schimbul public al informațiilor și ideilor culturale, politice și sociale de tot felul (a se vedea, mutatis mutandis, Müller și alții, precitat, § 27). Cei care creează, interpretează, difuzează sau expun o operă de artă contribuie la schimbul de idei și opinii indispensabil unei societăți democratice. De unde obligația, pentru Stat, de a nu încălca în mod nejustificat libertatea lor de exprimare (ibidem, § 33).

Sigur, artistul și cei care promovează operele sale nu scapă de posibilitățile de limitare pe care le oferă §2 al articolului 10. Oricine se prevale de libertatea sa de exprimare asumă, într-adevăr, conform propriilor termeni ai acestui paragraf, „datorii și responsabilități"; amploarea acestora depinde de situația sa și de procedura utilizată (a se vedea, mutatis mutandis, Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 49). Curtea nu trebuie să piardă din vedere aceasta în controlul necesității sancțiunii incriminate într-o societate democratică.

Curtea reamintește în final că art. 10 din Convenție nu interzice în sine orice restricție prealabilă. Cu toate acestea, o asemenea restricție prezintă pericole atât de mari încât cer cel mai scrupulos examen (Observer și Guardian c. Regatul Unit, hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, p. 30, § 60). ii. Decizia Curții

În speța de față, Curtea constată că prefectura din Ankara a refuzat autorizația solicitată de reclamante pentru a interpreta piesa intitulată „Komara Dinan Sermola" în localurile municipalității Ankara. Pentru aceasta, s-a limitat la a referi la dispozițiile legale fără a furniza nici o precizare cu privire la refuzul său. În fața tribunalului administrativ, a argumentat că, văzute carierele judiciare ale actrițelor condamnate sau urmărite din cauza activităților lor pro-PKK, realizarea piesei era susceptibilă să perturbeze ordinea publică (§8 și 11 mai sus).

Cât privește tribunalul administrativ, acesta a considerat că refuzul putea fi considerat legal, în măsura în care reprezentarea piesei risca să îndemne poporul la ură și separatism etnic. Din acest punct de vedere, a motivat în special decizia sa după cum urmează: „(...) Din dossier rezultă că piesa în cauză va fi interpretată în kurd [și că] unele dintre actrițele din grupa au avut antecedente penale în care au fost menționate crime împotriva integrității statului." (§12 mai sus).

Curtea consideră că trebuie să se situeze în esență în raport cu motivația dată de autorități și reținută de judecătorii naționali, pentru a aprecia dacă „necesitatea" restricției la exercitarea libertății de exprimare este stabilită în mod convingător.

Din acest punct de vedere, în ceea ce privește amenințarea suspectată la ordinea publică din cauza antecedentelor penale ale membrilor grupei „Teatra Jiyana nü", Guvernul nu contestă că această grupă a deja interpretat piesa intitulată „Komara Dinan Sermola" la 24 noiembrie 1999 la festivalul de teatru din Ankara (§6 mai sus). Nu a susținut nici că această realizare ar fi produs un oarecare tulburare a ordinii publice.

De altfel, pare evident Curții că, dacă reprezentarea piesei în cauză era de natură să perturbeze ordinea publică, Guvernul ar fi fost în măsură să producă – cel puțin – un început de dovadă. Aceasta nu este cu siguranță cazul.

Cât privește utilizarea limbii kurde, Curtea observă argumentul Guvernului potrivit căruia piesa nu a fost interzisă pe motiv că va fi interpretată în kurd și că nu există o asemenea interzicere în dreptul turc. La fel, argumentează că grupa are întotdeauna posibilitatea de a juca această piesă în kurd.

Pentru reclamante, ar fi contradictoriu să se susțină, pe de o parte, absența unei interziceri privind utilizarea limbii kurde în piesa în cauză și, pe de altă parte, să se stabilească o legătură între utilizarea acestei limbi și un eventual tulburare public.

Potrivit opiniei Curții, chiar dacă s-ar admite că refuzul era motivat principal de o amenințare potențială la ordinea publică din cauza antecedentelor penale ale artiștilor, trebuie totuși să se observe că motivația sentinței adoptate de tribunalul administrativ dă impresia că utilizarea limbii kurde în reprezentarea unei piese constituie o circumstanță care ar putea agrava tulburarea potențială. Din acest punct de vedere, Curtea subliniază că judecătorul raportor la Consiliul de Stat a cerut infirmarea acestei sentințe, ținând cont de absența unui regulament care să prevadă o interzicere prealabilă a prezentării unei opere artistice și interzicerea utilizării unei alte limbi decât turca în piesele de teatru (§12 și 15 mai sus). Cu toate acestea, acest argument nu a fost reținut de instanțele turcești.

Din urmare, Curtea este de părere, după cum ilustrează prezenta cauză, că dreptul turc nu indică cu suficientă claritate amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul restricțiilor prealabile și că legislația invocată de Guvern nu oferă sauvegarzi adecvate împotriva abuzurilor de temut în aplicarea unor asemenea restricții. Aceasta cu atât mai mult cu cât în speța de față, nimic nu indică că reprezentarea piesei în cauză de reclamante era susceptibilă să servească drept tribună pentru a propaga idei de violență și respingere a democrației, sau avea un impact potențial dăunător care să justifice interzicerea acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Stankov și Organizația Macedoneană Unită Ilinden c. Bulgaria, nr. 29221/95 și 29225/95, § 100, CEDO 2001-IX).

În lumina acestor considerații, Curtea conchide că ingerința provocată de refuzul prefectului din Ankara fondat pe articolele 17 din legea nr. 2911, 8 din legea nr. 3713 și 11 din legea nr. 5442, precum și art. 1 adițional din legea nr. 2559, nu poate fi considerată „necesară într-o societate democratică".

Din urmare, a fost o încălcare a articolului 10 din Convenție.

Guvernul contestă această teză.

Curtea observă că aceste nemulțumiri sunt legate de cea examinată mai sus și trebuie deci să fie declarate de asemenea admisibile.

Cu toate acestea, ținând cont de constatarea privind art. 10 (§54-55 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat dacă a fost, în speța, o încălcare a acestor dispoziții.

Reclamantele cer 2.500 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul material. Pentru prejudiciul moral, cer 3.000 EUR fiecare.

Guvernul contestă aceste sume.

Curtea nu percepe nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut, și respinge această cerere. Pe de altă parte, pronunțând în echitate, consideră că trebuie acordate fiecărei reclamante 1.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantele cer 5.655 EUR pentru cheltuieli și costuri. Ele detaliază această sumă după cum urmează: 155 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, și 5.500 EUR drept onorariu pentru lucrarea efectuată de avocatul lor în procedura în fața instanțelor interne și a Curții.

Guvernul consideră că această sumă este excesivă și subliniază că reclamantele nu au furnizat nici o justificare.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În speța, persoanele interesate nu au depus nici o justificare privind cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Cu toate acestea, Curtea este de părere că reclamantele, reprezentate de un avocat în fața ei, au trebuit cu necesitate să suporte anumite cheltuieli. Ținând cont de circumstanțele dosarului, consideră rezonabil să le aloce împreună 2.000 EUR. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii din cadrul facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 10 din Convenție; 3. Declară că nu este necesar să examineze separat celelalte nemulțumiri; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în noi lire turcești la rata aplicabilă la data decontării: i. 1.000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciu moral fiecărei reclamante; ii. 2.000 EUR (două mii euro) pentru cheltuieli și costuri reclamantelor împreună; iii. plus orice sumă care poate fi datorată drept impozit; b) că, din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunidat în scris la 3 mai 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 34797/03) dirigée contre la République de Turquie et dont douze ressortissants de cet État, MM. Kemal Ulusoy, Murat Batğı, Haci Tel, Ali Köroğlu, İbrahim Özgür Öztoprak, Kazım Ekinci, Feyyaz Duman et Alișan Önlü, ainsi que M mes Güllü Özalp, Birsen Elban, Samye Tunç et Minife Yıldızhan (« les requérants »), ont saisi la Cour le 17 septembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e L. Kanat, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Les requérants soutiennent que l'interdiction qui leur a été faite d'interpréter une pièce dans les salles de la municipalité constitue une entrave injustifiée à leurs droits garantis par les articles 9, 10, 11, 14 et 17 de la Convention.

Le 1 er juin 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Ils sont des acteurs de théâtre de la troupe « Teatra Jiyana nü » (« Théâtre de la nouvelle vie » en kurde). A l'époque des faits, la troupe interprétait une pièce en kurde, « Komara Dinan Sermola » (« République des fous »). Il s'agit, selon les requérants, d'une pièce, ne portant aucun message politique, relatant les relations entre les fous. Par ailleurs, la troupe avait déjà joué la pièce le 24 novembre 1999 au festival de théâtre d'Ankara.

Le 29 novembre 1999, à la suite de la demande de M. Ulusoy, la mairie de Yenimahalle de la ville d'Ankara les autorisa à jouer la pièce sur la scène du théâtre municipal les 4 et 5 décembre 1999.

Le 30 novembre 1999, M. Ulusoy informa la préfecture d'Ankara de l'autorisation donnée par la mairie de Yenimahalle, conformément à la réglementation en vigueur.

Par une lettre du 3 décembre 1999, la préfecture notifia à M. Ulusoy le refus de l'autorisation sollicitée. Pour ce faire, elle se contenta de se référer à la législation pertinente, à savoir les articles 17 de la loi n o 2911, 8 de la loi n o 3713 et 11 de la loi n o 5442, ainsi que l'article 1 additionnel de la loi n o 2559.

Le 14 décembre 1999, les requérants introduisirent devant le tribunal administratif d'Ankara un recours en annulation contre la décision du 3 décembre 1999 prise par la préfecture d'Ankara. Invoquant les articles 9, 10, 11, 14 et 17 de la Convention, ils soutinrent que la décision était arbitraire et privée de base légale.

Dans son mémoire du 6 janvier 2000, la préfecture soutint que la réalisation de la pièce en question était de nature à perturber l'ordre public, étant donné les casiers judicaires des acteurs condamnés ou poursuivis en raison de leurs activités pro-PKK. De ce fait, le but ne consistait pas à interpréter une œuvre artistique mais à augmenter le nombre de sympathisants du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), une organisation illégale.

Le 20 septembre 2000, se fondant notamment sur les exigences de l'ordre et de la tranquillité publics, le tribunal administratif débouta les requérants de leur demande. Il considéra notamment : « (...) Il ressort du dossier que la pièce en question sera interprétée en kurde, [et que] certains des acteurs de la troupe avaient des casiers judiciaires dans lesquels étaient mentionnés des crimes contre l'intégrité de l'État. [Dès lors,] l'acte litigieux peut passer pour légal et conforme à la législation pertinente, étant donné que la représentation de la pièce risquait d'inciter le peuple à la haine et au séparatisme ethnique (...) »

Le 21 novembre 2000, les requérants formèrent un pourvoi contre le jugement de première instance.

Le 14 décembre 2000, le Conseil d'État rejeta la demande des requérants tendant à l'obtention du sursis à l'exécution du jugement du 20 septembre 2000.

Dans la procédure devant le Conseil d'État, le juge rapporteur demanda l'infirmation du jugement de première instance, compte tenu de l'absence de règle instaurant une interdiction préalable de la représentation d'une œuvre artistique ou interdisant l'usage d'une langue autre que le turc dans les pièces théâtrales.

Cependant, le 27 janvier 2003, le Conseil d'État confirma, à la majorité, le jugement du 20 septembre 2000, considérant que celui-ci avait été rendu conformément à la loi et aux règles de procédure. Deux juges s'opposèrent à la solution retenue par la majorité, soulignant notamment que la pièce avait déjà été interprétée le 24 novembre 1999.

L'arrêt du Conseil d'État fut signifié aux requérants le 8 juillet 2003. II.

A l'époque des faits, l'article 8 § 1 de la loi n o 3713, se lisait comme suit : « La propagande écrite et orale, les réunions, les assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'État de la République de Turquie ou à l'unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d'un à trois ans d'emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende. » La disposition en question a été abrogée le 19 juillet 2003 par la loi n o 4928.

Selon l'article 1 er additionnel à la loi n o 2559 sur les fonctions et la compétence de police ( Polis Vazife ve Selahiyetleri Kanunu ), celui qui veut organiser un spectacle dans les lieux publics doit en informer l'autorité compétente dans les 48 heures précédant le spectacle. Lorsqu'il est établi qu'il s'agit d'un spectacle susceptible de porter atteinte à la sûreté publique, à la moralité publique, à l'intégrité indivisible de l'État ou à l'ordre constitutionnel, l'autorité compétente interdit celui-ci et les intéressés sont traduits en justice.

L'article 11 c) de la loi n o 5442 sur les départements ( İller İdaresi Kanunu ) habilite le préfet à prendre les décisions et les mesures qu'il estime nécessaires en matière de maintien de la paix, de sûreté et d'ordre publics et d'inviolabilité de l'individu. EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois. D'après lui, la requête aurait dû être introduite dans les six mois à partir de la date à laquelle le Conseil d'État a rendu son arrêt, soit le 14 décembre 2000.

Les requérants s'opposent à cette thèse et expliquent qu'à la date invoquée par le Gouvernement, le Conseil d'État a uniquement rejeté leur demande tendant à l'obtention du sursis à l'exécution du jugement du 20 septembre 2000.

A l'instar des requérants, la Cour observe que c'est le 27 janvier 2003 que le Conseil d'État a examiné le fond du pourvoi des requérants et confirmé le jugement de première instance (paragraphe 16 ci-dessus). Les requérants ont introduit leur requête le 17 septembre 2003, c'est-à-dire dans un délai de six mois suivant la signification de cet arrêt le 8 juillet 2003. Par conséquent, il convient de rejeter cette exception.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de son examen, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. II.

La Cour souligne que l'article 10 garantit la liberté d'expression à « toute personne » ; il ne distingue pas d'après la nature du but recherché ni d'après le rôle que les personnes, physiques ou morales, ont joué dans l'exercice de cette liberté (voir, mutatis mutandis , Casado Coca c. Espagne, arrêt du 24 février 1994, série A n o 285, pp. 16 ‑ 17, § 35). Il concerne non seulement le contenu des informations mais aussi les moyens de leur diffusion, car toute restriction apportée à ceux-ci touche le droit de recevoir et communiquer des informations (voir, mutatis mutandis , Autronic AG c. Suisse , arrêt du 22 mai 1990, série A n o 178, p. 23, § 47).

De l'avis de la Cour, l'interdiction opposée à une troupe de théâtre de jouer une pièce constitue une ingérence dans la liberté d'expression des membres de cette troupe, en l'occurrence les requérants (en ce qui concerne la qualité de victime des requérants et l'ingérence, voir, mutatis mutandis , Otto-Preminger-Institut c. Autriche , arrêt du 20 septembre 1994, série A n o 295 ‑ A, §§ 40 et 43, et Bowman c. Royaume-Uni , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, § 33), ce qu'aucun comparant n'a contesté. B. Justification de l'ingérence

Pareille ingérence enfreint l'article 10 si elle n'est pas « prévue par la loi », inspirée par un ou des buts légitimes au regard de l'article 10 § 2 et « nécessaire dans une société démocratique », pour atteindre ce ou ces buts. 1. « Prévue par la loi »

La Cour rappelle que les mots « prévue par la loi », au sens de l'article 10 § 2, veulent d'abord que la mesure incriminée ait une base en droit interne, mais qu'ils ont trait aussi à la qualité de la loi en cause : ils exigent l'accessibilité de celle-ci à la personne concernée qui, de surcroît, doit pouvoir en prévoir les conséquences pour elle, et sa compatibilité avec la prééminence du droit ( Çetin et autres c. Turquie , n os 40153/98 et 40160/98, § 43, CEDH 2003 ‑ III).

La question de savoir si la première condition se trouve remplie en l'occurrence ne prête pas à controverse. En effet, la base légale est constituée en l'espèce par les articles 17 de la loi n o 2911, 8 de la loi n o 3713 et 11 de la loi n o 5442, ainsi que l'article 1 additionnel de la loi n o 2559 (paragraphe 9 ci-dessus).

Reste le point de savoir si ces normes réunissaient également les exigences d'accessibilité et de prévisibilité. A cet égard, l'accessibilité des lois en question ne soulève aucun problème en l'espèce.

Toutefois, en ce qui concerne la prévisibilité de ces normes, les positions des parties divergent. Les requérants estiment que les dispositions invoquées sont des normes juridiques trop incertaines et, partant, qu'elles ne répondent pas aux exigences de prévisibilité de ses effets. Pour sa part, le Gouvernement considère que ces normes sont prévisibles et explique que la pièce n'a pas été interdite au motif qu'elle devait être interprétée en kurde – il n'existe aucune interdiction de telle sorte en droit turc.

Néanmoins, eu égard à la conclusion à laquelle elle parvient sous l'angle de la nécessité de l'ingérence, la Cour juge inutile de trancher cette question (paragraphes 54 ‑ 55 ci- dessous). 2. But légitime

Le Gouvernement soutient que l'interdiction litigieuse poursuivait des buts légitimes, à savoir la défense de l'ordre public et de la sécurité nationale, ainsi que la prévention du crime, ce que les requérants contestent.

La Cour observe qu'il s'agit d'une interdiction préalable intervenue avant la représentation de la pièce dans les salles de la municipalité d'Ankara. Eu égard au caractère sensible de la lutte contre le terrorisme ainsi qu'à la nécessité pour les autorités d'exercer la vigilance face à des actes susceptibles d'accroître la violence ( Çetin et autres , précité, § 47), la Cour partira du principe que la mesure litigieuse poursuivait deux buts compatibles avec l'article 10 § 2 : la défense de l'ordre public et la prévention du crime. 3. « Nécessaire dans une société démocratique »

Reste à savoir si la mesure litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ces buts. a) Thèses des parties

Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement soutient que la décision du préfet d'Ankara répondait à un « besoin social impérieux », dans la mesure où cette mesure était proportionnée aux buts légitimes poursuivis. Il note également qu'il ne s'agit pas d'une interdiction absolue et que les requérants pourront toujours interpréter la pièce en question après avoir procédé aux démarches nécessaires.

Les requérants s'opposent aux thèses du Gouvernement et soutiennent que la décision du préfet d'Ankara ne présentait pas un caractère de nature à justifier la gravité de l'atteinte à la liberté d'expression. b) Appréciation de la Cour i. Principes généraux

La Cour se réfère tout d'abord aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, entre autres, Castells c. Espagne , arrêt du 23 avril 1992, série A n o 236, p. 23, § 46, et Mü ller et autres c. Suisse , arrêt du 24 mai 1988, série A n o 133, § 33).

En outre, puisque l'affaire porte sur des mesures prises contre la représentation d'une pièce de théâtre, elle doit être aussi examinée à la lumière de la liberté artistique. A cet égard, la Cour rappelle que l'article 10 englobe la liberté d'expression artistique – notamment dans la liberté de recevoir et communiquer des informations et des idées – qui permet de participer à l'échange public des informations et idées culturelles, politiques et sociales de toute sorte (voir, mutatis mutandis , Müller et autres , précité, § 27). Ceux qui créent, interprètent, diffusent ou exposent une œuvre d'art contribuent à l'échange d'idées et d'opinions indispensable à une société démocratique. D'où l'obligation, pour l'État, de ne pas empiéter indûment sur leur liberté d'expression ( ibidem , § 33).

Assurément, l'artiste et ceux qui promeuvent ses œuvres n'échappent pas aux possibilités de limitation que ménage le paragraphe 2 de l'article 10. Quiconque se prévaut de sa liberté d'expression assume en effet, selon les propres termes de ce paragraphe, des « devoirs et responsabilités »; leur étendue dépend de sa situation et du procédé utilisé (voir, mutatis mutandis , Handyside c. Royaume-Uni , arrêt du 7 décembre 1976, série A n o 24, p. 23, § 49). La Cour ne saurait le perdre de vue en contrôlant la nécessité de la sanction incriminée dans une société démocratique.

La Cour rappelle enfin que l'article 10 de la Convention n'interdit pas en lui-même toute restriction préalable. Toutefois, de telles restrictions présentent de si grands dangers qu'elles appellent l'examen le plus scrupuleux (Observer et Guardian c. Royaume-Uni, arrêt du 26 novembre 1991, série A n o 216, p. 30, § 60). ii. Décision de la Cour

En l'espèce, la Cour constate que la préfecture d'Ankara a refusé l'autorisation sollicitée par les requérants afin d'interpréter la pièce intitulée « Komara Dinan Sermola » dans les locaux de la municipalité d'Ankara. Pour ce faire, la préfecture s'est contentée de se référer aux dispositions légales sans fournir aucune précision quant à son refus. Devant le tribunal administratif, elle a argué que, vus les casiers judicaires des acteurs condamnés ou poursuivis en raison de leurs activités pro-PKK, la réalisation de la pièce était susceptible de perturber l'ordre public (paragraphes 8 et 11 ci-dessus).

Quant au tribunal administratif, celui-ci a considéré que ce refus pouvait passer pour légal, dans la mesure où la représentation de la pièce risquait d'inciter le peuple à la haine et au séparatisme ethnique. A cet égard, il a notamment motivé sa décision comme suit : « (...) Il ressort du dossier que la pièce en question sera interprétée en kurde [et que] certains des acteurs de la troupe avaient des casiers judiciaires dans lesquels étaient mentionnés des crimes contre l'intégrité de l'État. » (paragraphe 12 ci-dessus).

La Cour estime devoir se situer essentiellement par rapport à la motivation donnée par les autorités et retenue par les juges nationaux, pour apprécier si la « nécessité » de la restriction à l'exercice de la liberté d'expression est établie de manière convaincante.

A cet égard, en ce qui concerne la menace alléguée à l'ordre public en raison des casiers judiciaires des membres de la troupe « Teatra Jiyana nü », le Gouvernement ne conteste pas que cette troupe avait déjà interprété la pièce intitulée « Komara Dinan Sermola » le 24 novembre 1999 au festival de théâtre d'Ankara (paragraphe 6 ci-dessus). Celui-ci n'a pas davantage soutenu que cette réalisation ait produit un quelconque trouble à l'ordre public.

Par ailleurs, il paraît évident à la Cour que, si la représentation de la pièce en question était de nature à perturber l'ordre public, le Gouvernement aurait été en mesure de produire – à tout le moins – un commencement de preuve. Tel n'est manifestement pas le cas.

Quant à l'usage de la langue kurde, la Cour note l'argument du Gouvernement selon lequel la pièce n'a pas été interdite au motif qu'elle sera interprétée en kurde et qu'il n'existe aucune interdiction de telle sorte en droit turc. De même, il fait valoir que la troupe a toujours la possibilité de jouer cette pièce en kurde.

Pour les requérants, il serait contradictoire d'arguer, d'une part, l'absence d'interdiction portant sur l'usage de la langue kurde dans la pièce en question et, d'autre part, d'établir un lien entre l'usage de cette langue et un éventuel trouble public.

Aux yeux de la Cour, même si l'on admet que le refus était principalement motivé par une menace potentielle à l'ordre public en raison des casiers judiciaires des artistes, il convient toutefois de relever que la motivation du jugement adopté par le tribunal administratif donne l'impression que l'usage de la langue kurde dans la représentation d'une pièce constitue une circonstance pouvant aggraver le trouble potentiel. A cet égard, la Cour souligne que le juge rapporteur auprès du Conseil d'État a requit l'infirmation de ce jugement, compte tenu de l'absence de règle prévoyant une interdiction préalable de la présentation d'une œuvre artistique et interdisant l'usage d'une langue autre que le turc dans les pièces théâtrales (paragraphes 12 et 15 ci-dessus). Cependant, cet argument n'a pas été retenu par les juridictions turques.

Par conséquent, la Cour est d'avis, comme illustre la présente affaire, que le droit turc n'indique pas avec assez de clarté l'étendue et les modalités d'exercice du pouvoir d'appréciation des autorités dans le domaine des restrictions préalables et que la législation invoquée par le Gouvernement n'offre pas des sauvegardes adéquates contre les abus à redouter dans l'application de telles restrictions. Cela vaut d'autant plus qu'en l'espèce, rien n'indique que la représentation de la pièce en question par les requérants était susceptible de servir de tribune pour propager des idées de violence et de rejet de la démocratie, ou avait un impact potentiel néfaste qui justifiait son interdiction (voir, mutatis mutandis , Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden c. Bulgarie , n os 29221/95 et 29225/95, § 100, CEDH 2001 ‑ IX).

A la lumière de ces considérations, la Cour conclut que l'ingérence qu'entraîne le refus du préfet d'Ankara fondé sur les articles 17 de la loi n o 2911, 8 de la loi n o 3713 et 11 de la loi n o 5442, ainsi que l'article 1 additionnel de la loi n o 2559, ne peut être considérée comme « nécessaire dans une société démocratique ».

Partant, il y a eu violation de l'article 10 de la Convention. III.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

La Cour relève que ces griefs sont liés à celui examiné ci-dessus et doivent donc aussi être déclarés recevables.

Toutefois, eu égard au constat relatif à l'article 10 (paragraphes 54 ‑ 55 ci-dessus), la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément s'il y a eu, en l'espèce, violation de ces dispositions. IV.

Les requérants réclament 2 500 euros (EUR) chacun au titre du préjudice matériel. Au titre du préjudice moral, ils demandent 3 000 EUR chacun.

Le Gouvernement conteste ces sommes.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à chacun des requérants 1 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 5 655 EUR pour frais et dépens. Ils ventilent cette somme comme suit : 155 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, et 5 500 EUR à titre d'honoraires pour le travail accompli par leur avocat dans la procédure devant les juridictions internes et la Cour.

Le Gouvernement considère que ce montant est excessif et souligne que les requérants n'ont fourni aucun justificatif.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, les intéressés n'ont déposé aucun justificatif concernant les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Néanmoins, celle-ci est de l'avis que les requérants, représentés par un avocat devant elle, ont nécessairement dû engager certains frais. Compte tenu des circonstances de la cause, elle juge raisonnable de leur allouer conjointement 2 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les autres griefs ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral à chacun des requérants ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens aux requérants conjointement ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente