Decizia nr. 1462/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 14.11.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. a) teza a II-a (dobânda percepută începând cu cea de a 13-a lună contractuală), art. 5.1 lit. b) (dobânda penalizatoare) și art. 5.2 lit. a) (comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/11.09.2008. Au mai solicitat reclamanții să fie repuși în beneficiul termenului de plată a datoriei, precum și ca pârâta să fie obligată să restituie sumele încasate în mod nelegal în baza clauzelor abuzive, inclusiv dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1380/09.06.2022, pronunțată în rejudecare de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost constatată ca fiind nulă absolut clauza prevăzută la art. 5 pct. 5.1 paragraful II din contractul de credit, numai cu privire la faptul că "dobânda de bază este revizuibilă în funcție de condițiile dominante ale pieței sau a modificărilor circumstanțelor în care aceasta a fost inițial stabilită precum și în raport de politicile de creditare ale băncii". A fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute parțiale a actului adițional încheiat ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, ca fiind lipsită de obiect, iar în rest, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și rejudecând fondul, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Prin decizia civilă nr. 654 din data de 18.04.2024 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. împotriva sentinței civile nr. 1380/09.06.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 25.06.2024 au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1380/09.06.2022, pronunțate de Tribunalul București. Recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale în materia protecției consumatorilor și ale dispozițiilor Legii 193/2000. Au arătat recurenții că prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute în contractul de credit nr. x/11.09.2008, privitoare la dobânda percepută începând cu a XIII-a lună contractuală, care prevede că împrumutatul datorează băncii o dobândă de 7,9% per an., nerevizuibilă pe o durată de 12 luni, iar începând cu a 13-a lună, dobânda va fi una variabilă, compusă din dobânda de bază a băncii plus o marjă fixă de 2% per an. Instanța de fond a admis în parte capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a clauzei privind dobânda variabilă, prin apelul declarat reclamanții arătând că, în acest mod, s-a creat efectul transformării dobânzii variabile într-una fixă, respectiv al înghețării dobânzii variabile la nivelul de 10,25% pe an, pe toată durata contractuală. Au precizat recurenții că au solicitat instanței de apel adaptarea contractului, în sensul prevăzut de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv obligarea băncii la calcularea dobânzii variabile în funcție de indicele EURIBOR, la care se adaugă marja băncii de 2%. În opinia recurenților, instanța de apel, contrar susținerii acesteia în sensul că părților le revine îndatorirea de a renegocia criteriile de variație, avea obligația să constate că nu există acordul părților și să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele pe care anularea contractului le-ar putea avea, în conformitate cu cauza CJUE C-269/19. Au apreciat recurenții că, în condițiile în care nu au solicitat anularea contractului, ci repunerea în termenul de plată astfel cum a fost stabilit prin graficul de rambursare, instanța trebuia să apeleze la o normă supletivă din dreptul național, chiar adoptată ulterior contractului, în conformitate cu jurisprudența CJUE. Recurenții au indicat drept cauze de referință ale CJUE, C 70/17, C 179/17, C-125/18, reiterând faptul că referirea contractuală la o dobândă variabilă, stabilită exclusiv de bancă, permite înlocuirea sa cu indicele de referință legal, chiar dacă aceasta a fost reglementată legislativ după încheierea contractului, prin aplicarea art. 9 3 din O.G. nr. 21/1992, introdus prin articolul 11 pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008, respectiv art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, recurenții au apreciat greșită constatarea instanței de apel potrivit cu care nu există un temei legal care să justifice solicitarea de obligare a pârâtei la calcularea dobânzii variabile în funcție de indicele EURIBOR la care se adaugă marja Băncii de 2%, motivat de faptul că prima instanță nu ar fi fost investită cu un astfel de capăt de cerere. Au arătat recurenții că această solicitare rezultă în mod clar din motivarea cererii de chemare în judecată, inclusiv din motivarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la repunerea în beneficiul termenului de plată și la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, motivare din care rezultă clar că sumele încasate abuziv sunt cele care exced dobânda compusă din marja de 2%+EURIBOR. Având în vedere toate aceste susțineri, recurenții au solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, în vederea rejudecării apelului, urmând a se avea în vedere dobânda variabilă începând cu cel de-al doilea an contractual, compusă din marja fixă de 2%, stabilită prin contract + EURIBOR.

Apărările formulate în cauză La data de 22.10.2024, intimata pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Intimata a apreciat ca fiind legală decizia instanței de apel în ceea ce privește efectele nulității parțiale a clauzei art. 5 pct. 5.1 lit. a) paragraf 1 teza a II-a din Contractul de facilitate de credit nr. x/11.09.2008. Contrar susținerilor recurenților, intimata a apreciat că nici instanța de fond și nici cea de apel nu puteau transforma un drept subiectiv al Băncii într-o obligație de a modifica dobânda contractuală, după formula dorită de reclamanți, întrucât aceasta ar fi însemnat să intervină în acordul de voință al părților. Intimata a indicat drept jurisprudență Decizia nr. 3234/23.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauzele C-618/10, C-269/19, arătând totodată că niciuna dintre hotărârile invocate de recurenți nu vine în sprijinul acestora. Totodată, intimata pârâtă a invocat nulitatea recursului, pentru nemotivare, în conformitate cu art. 489 alin. (1) C. proc. civ., în privința celorlalte capete de cerere în legătură cu care instanța de apel a pronunțat o soluție nefavorabilă recurenților reclamanți.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 01.08.2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit la în cauză, la data de 23.01.2025, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 23 ianuarie 2025, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 15 mai 2025, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 16 octombrie 2025. La termenul din 16.10.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este fondat, pentru următoarele considerente: Între reclamantă și pârâtă a fost încheiat contractul de credit nr. x/11.09.2008 prin care a fost acordat reclamantei un credit în valoarea de 127.720 euro, rambursabil în 360 de luni de la data tragerii, modificat prin actul adițional nr. x/6.07.2016 prin care reclamantul A. a dobândit calitatea de garant real, obligat solidar și indivizibil față de bancă. Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000). Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 11.09.2008): "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia". În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000. Așadar, pe de o parte motivul nu poate consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, în cauza Bogdan Matei și D. împotriva S.C. E. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul pct. 1 lit. j) și l) și din cuprinsul pct. 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare intimata-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută. Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent. Aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor. În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze. În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, sunt corecte, însă constată că acest efect ar fi trebuit extins și cu privire la clauza referitoare la marja majorată, întrucât în mecanismul de stabilire a acesteia se pornește de la rata dobânzii de bază. Contrar susținerilor intimatei-pârâte din cuprinsul întâmpinării, cum criticile recurenților vizează modul de stabilire a dobânzii de bază, dobândă variabilă începând cu a 13 -a lună contractuală, în mod firesc acestea se extind asupra celorlalte prevederi contractuale care au în vedere sintagma dobândă de bază, fără a se putea considera că recursul ar fi nul sub acest aspect. Înalta Curte arată, însă, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva F., s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic". De asemenea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Într-adevăr, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauzele conexate C 70/17 Abanca Corporación Bancaria S.A. împotriva Alberto García Salamanca Santos și C 179/17, Bankia S.A. împotriva Alfonso Antonio Lau Mendoza, Verónica Yuliana Rodríguez Ramírez, a dispus că Articolele 6 și 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că, pe de o parte, se opun ca o clauză privind scadența anticipată a unui contract de împrumut ipotecar declarată abuzivă să fie menținută în parte, prin eliminarea elementelor care o fac abuzivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu modificarea conținutului acestei clauze afectându-i substanța, și că, pe de altă parte, aceleași articole nu se opun ca instanța națională să remedieze nulitatea unei asemenea clauze abuzive înlocuind o cu noul text al dispoziției legislative care a inspirat această clauză, aplicabilă în cazul unui acord între părțile la contract, dacă contractul de împrumut ipotecar în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive menționate, iar anularea contractului în ansamblul său l ar expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile. Cu alte cuvinte, instanța are posibilitatea de a aprecia asupra posibilității continuării contractului, după înlăturarea clauzelor abuzive și vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația în care dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru. Or, în speță, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în concordanță cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene exprimată în cauzele anterior redate, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în Cauzele conexate C 154/15, C 307/15 și C 308/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și Banco Popular Espanol S.A. împotriva Emilio Irles LópezșiTeresa Torres Andreu (cereri de decizie preliminară formulate de le Juzgado de lo Mercantil no 1 de Granada, precum și de Audiencia Provincial de Alicante), Hotărârea Océano Grupo C-240/98 și Hotărârea Pannon C-439/07, că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii. În plus, reglementarea de către dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate modifica întinderea și, așadar, substanța acestei protecții și, în acest fel, să repună în discuție sporirea eficienței protecției menționate prin adoptarea unor norme uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive, care a fost urmărită de legiuitorul Uniunii, astfel cum se indică în cel de al zecelea considerent al Directivei 93/13. În consecință, deși revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor național, sarcina de a defini condițiile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într-un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări, nu este mai puțin adevărat că o astfel de constatare trebuie să permită restabilirea în drept și, în fapt, a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive. În acest context, condițiile stabilite de legislația internă, la care face trimitere articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, nu pot aduce atingere substanței dreptului pe care această dispoziție îl conferă consumatorilor, ca o clauză reputată abuzivă să nu creeze obligații pentru aceștia. Prin urmare, declararea ca abuzivă a unei clauze din contract are drept efect constarea nulității acesteia, ceea ce constituie temei pentru restituirea sumelor încasate de creditor în baza respectivei prevederi contractuale, criticile recurenților-rerclamanți fiind pertinente cu privire la acest capăt de cerere. Prin prisma celor ce preced, în rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la marja majorată din contractul de credit dedus judecății, precum și solicitarea reclamanților de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive. În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 654/2024 din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.