ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea disjunsă din dosarul nr. x/2016 și înregistrată sub numărul x/2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au solicitat instanței constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale din contractul nr. x din data de 28.09.2006, reprezentate de punctul 7, ce stipulează comisionul de întocmire dosar, în valoare de 2%, minim 200 euro, pe care l-au evaluat la 600 euro, respectiv 2.700 RON; punctul 7 - comision lunar de gestionare a creditului de 0,12%, în valoare însumată de 19.116 RON; art. 6, referitor la acordarea creditului cu o dobândă variabilă de 8,40% pe an și 3.4. condiții generale teza a doua, prin care banca poate indexa procentul de dobândă în funcție de costurile resurselor sale, noul procent urmând să fie afișat la sediul băncii și de asemenea restituirea sumelor ce fac obiectul clauzelor constatate ca fiind abuzive; plata dobânzii legale aferente și actualizarea cu rata inflației, precum și plata daunelor morale în valoare de 250.000 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2078 din 25 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția lipsei de interes, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele de formă pentru renunțarea la capătul de cerere privind acordarea de daune morale. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3.4 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x/28.09.2006, referitoare la posibilitatea băncii de a indexa procentul de dobândă în funcție de costul resurselor sale, fiind respins capătul privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei constatate ca abuzive. Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 260A din 09 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția tardivității apelului declarat de apelanții B. și A.. A fost respins apelul declarat de apelanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 2078/2017 din 25 mai 2017, ca tardiv. A fost respins apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă arată că acesta vizează strict aspectele pe care s-a pronunțat instanța de apel referitoare la caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.4. din Condițiile generale, aplicabilă exclusiv până la data adaptării contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, începând cu data de 17.09.2010 această clauză nemaifiind aplicabilă în contract.

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-parată arată că, deși instanța de apel a reținut că prevederea contractuală supusă discuției se încadrează în dispozițiile Anexei la Legea nr. 193/2000 și nu se mai pot analiza condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1), a procedat mai departe la analiza îndeplinirii acestor condiții, reținând, în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ creat de această clauză, următoarele:

"Criteriul indicat pentru intervenirea modificării (costul resurselor băncii) nu poate fi încadrat în noțiunea de motiv întemeiat în sensul Legii nr. 193/2000. Motivul trebuie să reprezinte o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a ști de la început că, dacă se va produce, consecința va fi aceea a majorării dobânzii".

Cu alte cuvinte, deși instanța de apel mai întâi a reținut faptul că ab initio clauza nu mai poate fi analizată din perspectiva condițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, însăși legea prezumând caracterul abuziv al unei astfel de clauze, aceeași instanță de apel a analizat exact aceste condiții, cu luarea în considerare și verificarea aplicării la speță a ceea ce Anexa la Legea nr. 193/2000 permite - respectiv posibilitatea modificării în cazul unui motiv întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 425 din același cod, exigența motivării impune prezentarea coerentă și efectivă a examenului critic al magistratului, de natură să susțină rezultatul deliberării, dar și concordanța argumentelor cu aspectele deduse în judecată de către parte.

În cauză, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea recurată nu îndeplinește această exigență. Astfel, maniera în care se exprimă considerentele soluției face hotărârea dată criticabilă din perspectiva legalității, în măsura în care nu creează transparență asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul și nu arată, la situația concretă supusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Recurenta-pârâtă apreciază că aceste considerente sunt vagi și confuze, în contextul nedezvoltării raționamentului propus, aspect ce încalcă garanțiile conținute de art. 6 din C.E.D.O.

Recurenta-pârâtă invocă și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat normele de drept material reglementate de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile Anexei la Legea nr. 193/2000, respectiv la pct. 1 lit. a), recurenta-pârâtă arată că nu se poate pune semnul egalității între considerarea unei clauze ca fiind abuzivă și caracterul acelei clauze de a fi, propriu-zis, abuzivă.

În opinia recurentei-pârâte, este eronată interpretarea instanței de apel în sensul că nu putea proceda la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza era prezumată a fi abuzivă ab initio, fără necesitatea demonstrării îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege. Legea prevede o apreciere a unor astfel de clauze ca fiind abuzive, fiind însă, în mod evident, posibilă și chiar de dorit analizarea acestora din punctul de vedere al art. 4 alin. (1), spre a se verifica dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, care au caracter cumulativ.

Or, constatarea instanței de apel cu privire la imposibilitatea instanței de a mai verifica și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 atât timp cât clauza contractuală se grefează pe unul dintre exemplele date de Anexa la Legea nr. 193/2000, reprezintă o aplicare greșită a acestor norme de drept material incidente în prezenta speță.

Recurenta-pârâtă invocă și încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza privitoare la dobânda variabilă, nefiind, în opinia sa abuzivă.

Referitor la condiția negocierii, recurenta-pârâtă arată că dispoziția contractuală putea fi negociată suplimentar de către intimați, or instanța de apel s-a mulțumit a prezuma că existența unui contract preformulat exclude negocierea acestuia.

În condițiile în care prin considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că, în speță, nu este îndeplinită condiția negocierii clauzelor contractuale declarate ca fiind abuzive, a fost plasată asupra băncii obligația declanșării unei proceduri de negociere în interesul consumatorului, în condițiile în care acesta nu manifestă o astfel de inițiativă.

Câtă vreme banca a formulat o ofertă de credit, iar intimații au acceptat-o, considerând-o conformă nevoilor lor, fără a dovedi că au solicitat negocierea acesteia ori că au formulat propuneri de modificare a clauzelor contractuale sau obiecțiuni cu privire la acestea, nu poate fi primită soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei contestate, motivată de împrejurarea că aceasta nu are caracter negociabil.

În opinia recurentei-pârâte, lipsa negocierii sau a caracterului negociabil al unei clauze contractuale nu ar putea fi reținută decât în ipoteza în care, formulând oferta de credit, banca ar refuza să ia în calcul o eventuală contraofertă a consumatorului, acesta fiind sensul obligației de negociere din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă susține că, din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul contractelor preformulate.

Or, legiuitorul nu a considerat ca fiind abuzivă orice clauză contractuală inserată într-un contract preformulat.

Este adevărat că studierea contractului de credit nu echivalează cu o negociere, însă este situația premisă ce poate da naștere unei negocieri, iar intimații au avut posibilitatea studierii ofertei de credit, a contractului, precum și a altor pachete de creditare. Inițierea acestui demers revine consumatorului, acesta fiind singurul direct interesat de o negociere și având posibilitatea inițierii acesteia.

Recurenta-pârâtă expune exhaustiv aspectele de fapt pe care le consideră relevante pentru încheierea contractului, care ilustrează faptul că intimații au avut posibilitatea de negociere încă de la momentul încheierii contractului de credit.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material privitoare la condiția dezechilibrului semnificativ.

În primul rând, recurenta-pârâta susține că dobânda variabilă a fost percepută doar în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit, respectiv data de 28.09.2006 și data intrării în vigoare a actului adițional, respectiv data de 17.09.2010, când aceasta a fost transformată în dobândă indexabilă stabilită exclusiv în funcție de indicele monetar EURIBOR la 3 luni.

Recurenta-pârâtă susține că, la data acordării creditului, nicio normă legală incidentă la nivelul anului 2006 nu interzicea stabilirea unei dobânzi variabile, a cărei fluctuație să depindă de costul resurselor băncii, fiind, astfel, nelegal a aprecia că o dobândă neinterzisă de lege și practicată pe întreaga piață de creditare poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Faptul că, ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, s-a stabilit că, în cazul dobânzii variabile, aceasta trebuie să se raporteze, în mod expres, la un singur factor, respectiv indicele de referință Euribor la 3 luni, în cazul de față, nu poate conduce la aplicarea retroactivă a acestui act normativ asupra contractului. Recurenta-pârâtă face trimitere la Comunicatul A.N.P.C. din data de 13.09.2010, în raport de care susține că dobânda variabilă percepută în contractele de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 nu era interzisă, în caz contrar A.N.P.C. ar fi dispus eliminarea acesteia din contractele existente.

Totodată, recurenta-pârâtă afirmă că un eventual dezechilibru semnificativ nu poate fi reținut, având în vedere evoluția procentului de dobândă variabilă, din perioada de referință (28.09.2006 -17.09.2010).

Astfel cum rezultă din situația evoluției procentului de dobândă, aplicat și încasat în baza contractului de credit, anexată la dosarul cauzei, cât timp dobânda a fost variabilă (28.09.2006-17.09.2010), procentul de 8,4% a înregistrat doar 3 variații, pe acest interval de timp dobânda din contract aflându-se mereu sub media dobânzilor practicate pe piață, astfel cum reiese din Tabelul comparativ al dobânzilor medii și al dobânzii aplicate creditului.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că dobânda variabilă percepută pentru creditul acordat a variat în permanență, în paralel, cu media dobânzilor practicate de băncile comerciale românești pe piață, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă apreciază că modul de variație a procentului de dobândă variabilă nu a fost unul arbitrar, ci a fost unul care a avut în vedere evoluția unor factori obiectivi (atât externi, cât și interni) care influențează creșterea resurselor de creditare ale băncii, precum: condițiile pieței monetare (indicele monetar ROBOR la 3 luni și EURIBOR), nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii impuse de Banca Națională Română, nivelul și remunerarea contribuției la fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, dobânda medie la depozite.

Toți acești factori sunt, în opinia recurentei-parate, obiectivi (externi și interni), dobânda contractuală urmând a varia corelativ cu evoluția lor.

Un alt argument expus de recurenta-pârâtă vizează faptul că nici o prevedere legală aplicabilă în anul 2006 nu interzicea băncii perceperea unei dobânzi variabile în funcție de costurile resurselor sale, fiind, astfel, netemeinic a aprecia că o dobândă neinterzisă de lege și practicată, la acel moment, pe întreaga piață de creditare, poate crea un dezechilibru semnificativ prin simpla ei formulare.

Astfel, la data încheierii contractului de credit, nu exista nici o dispoziție din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, respectiv, din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (cadrul legal aplicabil, la acel moment, acestor tipuri de contracte), care să interzică modificarea dobânzii în funcție de costurile resurselor băncii.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, astfel cum rezultă din oferta generală a băncii, intimații aveau posibilitatea să opteze pentru un credit cu dobândă fixă, situație în care costul aferent împrumutului contractat nu ar mai fi fost influențat de variația dobânzii. Deși au avut această opțiune, au ales totuși un credit cu dobândă variabilă, în moneda euro, asumându-și atât eventualele dezavantaje aduse de creșterea dobânzii, dar și avantajele unei diminuări a acesteia, existând, în egală măsură, posibilitatea ca dobânda să crească sau să scadă pe parcursul derulării creditului.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material cu privire la condiția bunei-credințe.

Deși buna-credință este prezumată, instanța de apel, în opinia recurentei-reclamante, a interpretat greșit prevederile legale, considerând că aceasta derivă din celelalte condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000, fără a trebui să fie constatată în mod independent.

Or, legiuitorul alătură criteriului dezechilibrului semnificativ, pe cel al bunei-credințe.

Buna-credință în materie de clauze abuzive reprezintă un concept european autonom. Tocmai de aceea, în comentariile pe marginea conceptului de bună-credință, astfel cum este acesta însușit de art. 3.1 din Directivă, s-a cristalizat ideea interpretării "autonome" a conceptului de bună-credință. Buna-credință în contextul Directivei reprezintă un instrument de evaluare globală a caracterului abuziv al unei clauze alături de celelalte criterii oferite de art. 3.1 (art. 4.1 din Lege).

O altă interpretare eronată, în opinia recurentei-pârâte vizează faptul că, deși buna-credință se prezumă în mod obișnuit în contractele dintre particulari, instanța de apel a apreciat că, în această materie, o atare prezumție ar fi inoperantă din cauza însăși modalității de redactare a clauzei în discuție, fapt ce contravine principiilor fundamentale de drept.

Pornind de la prevederile C. civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincție în funcție de natura contractelor și fără ca vreo lege specială - inclusiv Legea nr. 193/2000 - să instituie vreo excepție expresă în acest sens, corectitudine pe care co-contractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului.

Or, din actele dosarului reiese că intimații și-au asumat sub semnătură exercițiul dreptului de informare și au recunoscut în aceeași manieră îndeplinirea de către bancă a obligațiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat și în cunoștință de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvați ori chiar periculoși, se exclude posibilitatea acestuia de a acționa ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii acestuia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 15 mai 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 15 mai 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei nr. C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte constată următoarele:

Un prim motiv de casare invocat este reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Astfel, în primul paragraf indicat de recurenta-pârâtă, instanța a reținut că analiza trebuie să vizeze dacă în contract este prevăzut un motiv întemeiat care să permită băncii să modifice rata dobânzii și a constatat că, criteriul indicat pentru intervenirea modificării (costul resurselor băncii), nu poate fi încadrat în noțiunea de motiv întemeiat în sensul Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, așadar, că hotărârea atacată este motivată prin considerente necontradictorii, prin care se punctează asupra faptului că în contract nu este prevăzut un motiv întemeiat, care să permită băncii să modifice unilateral dobânda.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că instanța de apel, deși a arătat că acele clauze care sunt enumerate (neexhaustiv) în anexa sunt considerate (prezumate) ca fiind abuzive de legiuitor, a procedat la analiza acestor condiții, astfel că nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că instanța a considerat clauza ca fiind prezumată ab initio ca fiind abuzivă.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă și la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, reține că instanța de apel nu s-a limitat la a prezuma că existența unui contract preformulat exclude negocierea acestuia.

Astfel cum reiese din considerentele hotărârii, instanța de apel a arătat că nu deține elemente probatorii care să conducă la ideea că banca ar fi acceptat să negocieze clauzele contractuale, în special pe cele referitoare la modificarea dobânzii.

Trebuie subliniat și că argumentele cu privire la situația de fapt anterioară încheierii contractului, precum și la oferta băncii, prin care recurenta-pârâtă susține caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, aspecte ce excedează limitelor analizei instanței de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii nu produc un dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 28.09.2006):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în raport de dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în contract trebuie să fie precizat un motiv determinat, cu un caracter obiectiv, acceptat de consumator prin semnarea contractului.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și D. împotriva S.C. E. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3.4 din condițiile generale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs (indicele Euribor, Robor la 3 luni sau condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, nivelul și remunerarea contribuției la fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, dobânda medie la depozite, reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată, totodată, că argumentele recurentei-pârâte prin care hotărârea instanței de apel este criticată în raport de Comunicatul A.N.P.C. din 13.09.2010, situația evoluției procentului de dobândă, graficul numit "Comparație - variația mediei dobânzilor practicate de băncile comerciale și variația dobânzii variabile C.", tabelul intitulat "Corelație dobânda variabilă C. - Costul resurselor", nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., situându-se în afara competențelor instanței de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a probelor administrate.

Nici critica referitoare la condiția bunei-credințe nu poate fi reținută.

Astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate, fila x, instanța a analizat condiția bunei-credințe, reținând că această condiție nu este îndeplinită.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.