ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2398/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 iulie 2015 sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. și OO. le-au chemat în judecată pe pârâtele PP. S.A. și QQ.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv, cu consecința că nu produc efecte asupra reclamanților, al următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanți cu pârâta PP. S.A. (indicate în Anexa nr. 2 a cererii de chemare în judecată): 1.1 clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii (individualizate în Anexa nr. 2 - coloana I - a cererii de chemare în judecată); 1.2 clauzele referitoare la comisionul de acordare (individualizate în Anexa nr. 2 - coloana J - a cererii de chemare în judecată); 1.3 clauzele referitoare la comisionul de administrare (individualizate în Anexa nr. 2 - coloanele K și N - a cererii de chemare în judecată); 1.4 clauzele referitoare la asigurătorul agreat de bancă (individualizate în Anexa nr. 2 - coloana L - a cererii de chemare în judecată); de asemenea, au solicitat să se constate nulitatea clauzelor menționate la primul capăt de cerere.

Ca efect al declarării caracterului abuziv al clauzei privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, au solicitat să se constate caracterul fix al ratei dobânzii prevăzute în contractele de credit încheiate de reclamanți cu PP. S.A., la nivelul de la momentul încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă cuprinsă între acest moment și cel al aplicării O.U.G. nr. 50/2010 (nivel indicat în Anexa nr. 2 coloana H - a cererii de chemare în judecată), respectiv: constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii începând cu momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, cu determinarea marjei băncii prin scăderea nivelului indicatorului LIBOR/EURIBOR/ROBOR (calculat la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010) din rata dobânzii aplicabile la momentul încheierii contractului, iar nu din aceea majorată în temeiul clauzei abuzive și care era în vigoare la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, marja astfel determinată fiind indicată în Anexa nr. 3 - Coloana H - a cererii de chemare în judecată.

Tot ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor vizând modificarea unilaterală a ratei dobânzii, au solicitat să se constate nulitatea actelor adiționale la contractele de credit încheiate cu banca, indicate în Anexa nr. 2 - Coloana M - a cererii de chemare în judecată).

Au mai solicitat reclamanții obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite nedatorat, cu titlu de dobândă, de comision de acordare și de comision de administrare în temeiul clauzelor contractuale abuzive, de la data încasării acestora până la data încetării perceperii lor, precizate, cu titlu provizoriu, la data introducerii acțiunii în Anexa nr. 4 a cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de reclamanți, cu titlu de dobândă, de comision de acordare și de comision de administrare, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă (cuantumul dobânzii legale la data introducerii acțiunii este precizat în Anexa 5 a cererii de chemare în judecată); obligarea pârâtelor la emiterea, în cazul fiecărui contract de credit, a unui nou grafic de rambursare care să țină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive menționate la primul capăt de cerere și obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului moral, în cuantum de 12.606.300 de RON, în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanți prin faptele ilicite ale pârâtei constând în introducerea de clauze abuzive în contractele de credit încheiate, iar, în subsidiar, o despăgubire de 200.100 RON pentru fiecare reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6925 din 28 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, constituit ca urmare a disjungerii Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 1 iunie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate; a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta QQ..; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 13 noiembrie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 67,43 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții G. și H. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 4 aprilie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ.. și le-a obligat pe pârâtele PP. S.A. și QQ.., în solidar, la plata către reclamanta G. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta I. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 4 iulie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a le-obligat pe pârâtele PP. S.A. și QQ.., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții J. și K. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 18 mai 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta J. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții L. și M., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 26 februarie 2008 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul L. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții N. și O., în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 20 iunie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamantul N. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții P. și Q., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare dintre reclamanții P. și Q. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanții P. și Q. și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamanta P. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta R..

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 6 septembrie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și le-a obligat pe pârâtele PP. S.A. și QQ.., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții T. și U. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 13 februarie 2008 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul U. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta V., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții W. și X. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 20 noiembrie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul X. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Y. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 6 februarie 2008 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții Z. și AA. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 8 iunie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ.. ca neîntemeiate și le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta Z. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții BB. și CC. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 29 august 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamanta BB. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții DD. și EE. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 7 august 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta DD. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții JJ. și KK. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. și QQ..; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit nr. x din 29 mai 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a obligat pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta JJ. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții LL. și MM., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare dintre reclamanții LL. și MM. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate de acești reclamanți în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul LL. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții NN. și OO. ca neîntemeiată.

A repus cauza pe rol cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții FF., II., GG. și HH. și a dispus disjungerea acestei cereri, precum și formarea unui nou dosar cu termen de judecată la 11 noiembrie 2016, ora 9

00

, C14F, pentru când a dispus citarea părților prin agent procedural, reclamanții cu mențiunea de a depune în copie înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2015 și care se referă la contractul de credit încheiat de acești reclamanți și pârâta PP. S.A.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., JJ., KK., LL., MM., NN. și OO. au declarat apel, iar pârâta RR. S.A. (fostă PP. S.A.) a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1512 A din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea apelanților-reclamanți L., M., BB. și CC. la judecată și a anulat în parte sentința apelată în ceea ce îi privește pe acești reclamanți; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., DD., EE., JJ., KK., LL., MM., NN. și OO., a admis apelul incident declarat de pârâta RR. S.A. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiate cererile de acordare a daunelor morale; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâtele QQ.., SS. S.A. (în calitate de administrator de portofoliu), SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. și RR. S.A., iar recurenții-reclamanți identificați prin anexa din preambulul cererii au formulat recurs incident.

Prin memoriul lor de recurs, QQ.. și SS. S.A. și SS. S.A. au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; au invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că, reținând caracterul abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 și 4.5, comune contractelor de credit, precum și al celor din actele adiționale privind aspectele dobânzii variabile și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile de la lit. s) a alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, care nu se opun nici clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți, iar acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul și nici celor prin care profesionistul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, cu o notificare prealabilă.

Or, conform prevederilor contractuale, împrumutații au dreptul de a denunța unilateral contractul, prin rambursare anticipată, iar împrejurarea că reclamanții nu au uzat de acest drept echivalează cu exprimarea consimțământului tacit pentru continuarea contractului în noile condiții.

Au mai susținut recurentele că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este consecința caracterului variabil al acesteia, pentru care reclamanții au optat prin cererea de creditare, dar și că, practic, contractele de credit au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, după cum dobânda crește sau scade.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, au arătat că, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice - EURIBOR, LIBOR sau ROBOR - sau în funcție de indicele de referință al băncii, influențat de mai mulți factori, precum condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă.

Potrivit recurentelor, aceste modificări au respectat întru totul protecția consumatorilor.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel că, în măsura în care s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

Au mai arătat recurentele că, potrivit art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat".

Astfel, cum dobânda contractuală este o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil".

Or, la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat un grafic de rambursare a ratelor pe toată perioada contractuală, inclusiv cel în care dobânda varia, astfel că acesta a avut reprezentarea exactă a sumelor pe care urma să le plătească, ceea ce conduce spre concluzia că este respectată cerința exprimării într-un limbaj ușor și inteligibil, iar aceste clauze sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, au arătat autoarele căii de atac că, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, toate contractele de credit în derulare din portofoliul băncii au fost aliniate la prevederile noului act normativ. Aceste efecte s-au produs chiar și fără consimțământul expres al împrumutatului, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut aplicarea tacită, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ - 19 septembrie 2010.

De asemenea, au susținut că, dincolo de faptul că, în realitate, banca și-a îndeplinit întocmai obligațiile de punere la dispoziție a creditului (obligația sa fiind uno ictu), existența drepturilor și obligațiilor ce iau naștere prin încheierea contractului nu este de natură a transforma un cost într-o "dobândă mascată", nicăieri în cuprinsul Legii nr. 193/2000 nefiind stipulat faptul că, prin punerea la dispoziție a unor servicii contra cost, prețul pe care consumatorul îl achită este o dobândă mascată.

Cu privire la eventualul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ce ar fi rezultat din încălcarea exigențelor bunei-credințe, au susținut că instanța trebuia să constate neîndeplinirea acestei condiții, atât timp cât nu se poate reține, în lipsa oricăror probe, că banca ar fi avantajată prin acordarea sumelor de bani cu titlu de împrumut.

În acest context, au evocat jurisprudența instanței supreme și a C.J.U.E. și au subliniat că instanța a omis a avea în vedere o serie de elemente esențiale ale contractului, care au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, intimații necontestând că inițiativa încheierii contractelor de credit le-a aparținut sau că li s-au oferit informații asupra tipului de produs financiar-bancar pentru care s-a parcurs procesul de constituire a dosarului de creditare. De asemenea, nu s-a pretins că s-au cerut explicații cu privire la orice detaliu al contractului, iar banca ar fi refuzat să le dea, nu s-a contestat caracterul clar și inteligibil al redactării contractelor de credit și nu s-a invocat vreun viciu de consimțământ.

Or, toate aceste fapte relevante pentru deslușirea raporturilor juridice deduse judecății dovedesc buna-credință a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât și în cea a derulării contractului, cu atât mai mult cu cât legislația în materia creditelor de consum în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea și introducerea în contract a unui asemenea element de cost.

Au conchis recurentele că, în contra celor reținute de instanța de apel, prevederile art. 4.3 din contractele de credit care reglementează modalitatea de stabilire a dobânzii sunt exprimate în mod clar și inteligibil, reclamanții cunoscând de la început întinderea obligațiilor lor și modul în care se formează dobânda, de vreme ce formula de calcul este prevăzută în mod expres, iar dobânda variază în raport cu un indice public, verificabil. Prin urmare, aceștia au primit toate informațiile necesare pentru a fi în măsură să evalueze consecințele clauzei contestate asupra patrimoniului lor.

Prin cererea sa de recurs, pârâta RR. S.A. a susținut că decizia atacată este parțial nelegală, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 și 4.5 din contractele de credit, atât timp cât dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, a arătat că, așa cum a statuat și instanța supremă prin decizia nr. 485/2017, pentru constatarea caracterului abuziv trebuie îndeplinite cumulativ toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în contra celor reținute de curtea de apel, în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru constarea nulității clauzelor vizând caracterul variabil al dobânzii și comisioanelor.

Astfel, a susținut că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este consecința caracterului variabil al acesteia, pentru care reclamanții au optat prin cererea de creditare, dar și că, practic, contractele de credit au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, după cum dobânda crește sau scade.

În ceea ce privește existența dezechilibrului semnificativ, a susținut această recurentă că instanța nu a apreciat concret, ci doar în mod superficial asupra acestui aspect, reținând că modificarea dobânzii se va face în mod unilateral de către bancă. Or, este evident că într-un contract de credit modificarea dobânzii se va efectua de către bancă și că există posibilitatea ca această modificare să nu fie în dezavantajul împrumutatului, care, de altfel, putea să prevadă existența unei modificări a dobânzii încă de la momentul încheierii contractului de credit, nefiind necesar să dispună de cunoștințe de specialitate.

Separat de aceste aspecte, a arătat că legea nu interzice inserarea clauzelor care să prevadă perceperea unor dobânzi variabile în contractele de credit.

În final, a evocat jurisprudența instanței supreme și a susținut că norma juridică este distorsionată de reclamanți, realitatea raportului juridic dedus judecății fiind cu totul alta, întrucât se identifică o obligație care ar incumba doar băncii, în sensul de a calcula cuantumul dobânzii, omițându-se că modificările aduse dobânzii variabile sunt determinate de evoluția indicilor bancari obiectivi și de alți factori economici ce țin de piață (costurile cu lichiditatea și cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere), deci exterioare voinței băncii.

Prin recursul lor incident, recurenții-reclamanți identificați în preambulul cererii au solicitat casarea deciziei atacate și rejudecarea apelului lor, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Au susținut acești recurenți că, deși a apreciat în mod corect că prevederile contractuale vizând comisioanele de acordare și de administrare a creditului nu fac parte din obiectul principal al contractului, putând fi examinat caracterul lor abuziv, instanța de apel a analizat și respins criticile referitoare la faptul că aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil. Or, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, o asemenea condiție trebuia analizată numai în măsura în care clauza pretins abuzivă ar fi făcut parte din obiectul principal al contractului. În ceea ce privește clauzele care nu fac parte din obiectul principal al contractului, analiza caracterului abuziv este permisă indiferent dacă respectiva clauză este redactată sau nu într-un limbaj clar și inteligibil.

Așa fiind, au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atât din această perspectivă, cât și din cea vizând semnificația conceptului de "limbaj clar și inteligibil", care, potrivit jurisprudenței comunitare, dar și a celei a instanței supreme, are în vedere posibilitatea consumatorilor de a prevedea consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta.

În continuare, au susținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru calificarea ca fiind abuzivă a clauzei care reglementează comisionul de acordare.

În acest context, au arătat că prevederile contractuale prin care se instituie obligația lor de a achita comisionul de acordare intră în sfera de incidență a alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Aceasta, întrucât numai profesionistul poate interpreta clauzele la care fac referire, stabilind pentru care prestații concrete se percepe comisionul menționat. Urmare a acestui fapt obiectiv, stând exclusiv în puterea profesionistului să determine pentru ce prestații se percepe comisionul de acordare sau comisionul de acordare și gestiune, banca nu va ajunge niciodată în situația de a nu-și fi executat obligația sau de a și-o fi executat în mod necorespunzător.

În al doilea rând, caracterul abuziv al acestora rezultă și din îndeplinirea, în ceea ce le privește, a tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE. Astfel, acestea sunt clauze ce nu au fost negociate cu consumatorul, contractele fiind tip și au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de vreme ce se calculează prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat, deși cel mai probabil prestațiile sunt unele administrative, comune tuturor contractelor de credit, indiferent de valoarea acestora.

Potrivit recurenților-reclamanți, în mod nelegal a apreciat instanța de apel că neindicarea explicită a contraprestației nu ar reprezenta un element esențial, fiind suficientă denumirea comisionului, în condițiile în care din denumirea acestuia nu rezultă decât că se achită pentru acordarea creditului.

Cu privire la clauzele vizând comisionul de administrare, au susținut că acestea sunt abuzive, aspect ce rezultă din îndeplinirea, în ceea ce le privește, a tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE. Astfel, acestea sunt clauze care nu au fost negociate cu consumatorul, contractele fiind standard și au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât sunt neclare.

În ceea ce privește prevederile contractuale referitoare la asigurătorul agreat de bancă, au susținut că, în contra celor reținute de instanța de apel, prin clauzele ce impun consumatorului să încheie un contract de credit cu un asigurător agreat de bancă se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Au subliniat recurenții că, deși obligația de a încheia contractul de asigurare și de a plăti prima de asigurare incumbă împrumutatului, acestuia îi este refuzat dreptul de a alege societatea de asigurări. Or, instituirea unei asemenea restrângeri a dreptului de opțiune al împrumutatului (sau chiar desființarea acestui drept) produce, în relațiile dintre asigurător și asigurat, o distorsionare a raportului cerere-ofertă și, în consecință, o majorare a primei de asigurare suportate de împrumutat, devenind astfel incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care au fost însă greșit aplicate de instanța de apel.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, au susținut că se impune și admiterea capătului de cerere vizând constatarea nulității acestora.

Cu privire la capătul de cerere prin care au solicitat să se constate caracterul fix al ratei dobânzii prevăzute în contractele de credit încheiate cu PP. S.A., la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă cuprinsă între încheierea contractului și aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, au arătat că această pretenție nu reprezintă o solicitare adresată instanței de a opera modificări cu privire la contractul de credit, încălcând principiul libertății contractuale, așa cum eronat a reținut curtea de apel. Dimpotrivă, au solicitat instanței să lipsească de efecte clauzele al căror caracter abuziv a fost stabilit (aplicând prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000), cu consecința constatării caracterului fix al ratei dobânzii în perioada menționată și să aplice dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 care au stabilit expres care trebuie să fie conținutul actului adițional de implementare a acestui act normativ și au sancționat cu nulitatea de drept orice alte prevederi ce ar fi incluse în contractul de credit.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că respingerea capătului de cerere vizând constatarea nulității actelor adiționale la contractele de credit încheiate cu banca este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, au susținut că principiul forței obligatorii a contractului statuat de art. 969 C. civ. este aplicabil contractelor valabil încheiate și care nu au caracter abuziv. Or, în cazul de față, clauzele actului adițional care impun o altă marjă decât cea care ar rezulta din aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 sunt nule de drept potrivit art. 95 din acest act normativ, neputându-le fi aplicat principiul forței obligatorii.

Cu privire la capetele de cerere vizând restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă și comisioane de acordare și administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, au arătat că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a lipsit de utilitate constatarea caracterului abuziv al clauzelor care au permis băncii modificarea ratei dobânzii, permițând acesteia să păstreze dobânda majorată percepută în temeiul respectivelor clauze.

În opinia recurenților-reclamanți, decizia atacată este dată, și sub acest aspect, cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, care prevede că o clauză al cărei caracter abuziv a fost stabilit nu produce efecte împotriva consumatorului. Or, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce au permis majorarea dobânzii, precum și a celor vizând comisioanele, dar prin neobligarea băncii la restituirea sumelor astfel încasate și a dobânzii legale aferente, clauzele abuzive continuă să producă efecte contra consumatorului.

Având caracter accesoriu, au susținut că se impune și admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la emiterea, în cazul fiecărui contract de credit, a unui nou grafic de rambursare care să țină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive.

Cu privire la daunele morale, au arătat că în mod eronat a reținut curtea de apel că nu au arătat modul în care prejudiciile invocate s-ar fi produs și s-ar fi răsfrânt asupra lor, de vreme ce, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul declarat, au demonstrat întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Astfel, cu privire la fapta ilicită au arătat că banca a adus atingere dreptului lor de a fi protejați împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime [art. 3 lit. a) din O.G . nr. 21/1992], libertății de a lua decizii la achiziționarea de servicii, fără a li se impune în contracte clauze abuzive [art. 10 lit. a) din O.G. nr. 21/1992], dreptului de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale [art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992], dreptului de a fi executate față de ei toate clauzele contractuale prevăzute în actele pe care le-a încheiat, care respectă legislația în materie de protecție a consumatorilor [din interpretarea art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992, coroborat cu art. 10 lit. a) din O.G. nr. 21/1992 și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000], libertății psihice (art. 22 din Constituția României) și dreptului la respectarea vieții private și de familie, sub aspectul ocrotirii libertății psihice (art. 8 C.E.D.O.).

Totodată, au susținut că, prin includerea în contractele de credit a unor clauze care conferă băncii dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiar-bancare" ori "în funcție de evoluția costului finanțării gestionării creditului" sau care nu menționează criteriile în funcție de care marja băncii poate fi modificată, banca le-a încălcat dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze securitatea economică, întrucât permit băncii să aibă un comportament discreționar și imprevizibil care să genereze consecințe financiare deosebit de grave pentru ei, dreptul de a nu li se impune clauze abuzive în contractele pe care le încheie și dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale.

În ceea ce privește prejudiciul, au susținut că acesta se referă la consecințele negative suferite de titularii dreptului încălcat, cărora li s-a creat o stare de incertitudine, de insecuritate economică și anxietate.

Cât privește legătura de cauzalitate, au apreciat că aceasta este dată de caracterul inerent al prejudiciului produs, prin raportare la faptele ilicite, iar vinovăția rezultă din modul în care banca s-a comportat de la începutul relației contractuale, dar și pe parcursul acesteia, când a refuzat orice dialog cu privire la eliminarea acestor clauze din contracte, negând vehement absența legalității lor.

Față de aceste aspecte, au subliniat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 998-999 din vechiul C. civ., devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 10 februarie 2020, recurenții-reclamanți au depus la dosar întâmpinare la recursurile declarate de părțile adverse, solicitând respingerea acestora.

La 12 februarie 2020, recurenta-pârâtă RR. S.A. a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de celelalte pârâte, prin care a solicitat admiterea acestuia.

La 13 martie 2020, recurentele-pârâte QQ.., SS. S.A. și SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. au răspuns la întâmpinarea recurenților-reclamanți și au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 10 iunie 2022, recurenta-pârâtă RR. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea recurenților-reclamanți, precum și întâmpinare la recursul incident, invocând excepțiile netimbrării, inadmisibilității, nulității din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și a faptului că recursul a fost îndreptat parțial împotriva unui participant procesual lipsit de calitate procesual pasivă, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport.

Recurentele-pârâte QQ.., SS. S.A. și SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație a suspendat judecata recursurilor, în raport cu dispozițiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a repus pe rol cauza, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând în mod prioritar, potrivit art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului incident, Înalta Curte reține următoarele:

Excepția netimbrării recursului incident este neîntemeiată, întrucât reclamanții, semnatari ai recursului incident, au calitatea de consumatori din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, context în care sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora "sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor".

Nici excepția tardivității recursului incident nu poate fi reținută, având în vedere că recursul a fost declarat cu respectarea dispozițiilor art. 491, raportat la art. 474 alin. (1) C. proc. civ., fiind depus o dată cu întâmpinarea la 10 februarie 2020, cu respectarea termenului de promovare a căii de atac exercitate. Excepția nulității recursului incident pentru lipsa motivelor de nelegalitate nu poate fi primită, având în vedere că din cuprinsul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurentele QQ.., SS. S.A. și SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte reține următoarele:

Actele dosarului relevă faptul că sentința civilă nr. 6925 din 28 octombrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost pronunțată și în contradictoriu cu QQ.. și împotriva acestei sentințe au declarat apel principal reclamanții, iar pârâta RR. S.A. a promovat apel incident.

Pe parcursul soluționării apelurilor, SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. a formulat o cerere de intervenție principală, arătând că a preluat creanța ce face obiectul litigiului de la QQ.., cerere pe care a precizat-o ulterior la 14 decembrie 2018; prin încheierea din 7 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis cererea de intervenție și a dispus introducerea în cauză a SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. în calitate de intimată.

În recurs s-a dispus introducerea în cauză a SS. S.A. alături de SS. S.A., ca urmare a divizării prin desprindere, în conformitate cu dispozițiile art. 38 și art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

Toate cele trei părți au fost introduse în cauză urmare a transmiterii calității procesuale, fiind legate prin cesiune, respectiv prin divizare de creanțele derivând din contractele cu clauze denunțate ca abuzive, obiect al judecății de față.

Se constată că împotriva sentinței de fond QQ.., autoarea celorlalte două intimate introduse în cauză pe parcursul procesului nu a declarat apel, deși a fost parte în proces, ci a formulat direct recurs, alături de SS. S.A., recurs prin care a solicitat admiterea apelului declarat de bancă.

Potrivit art. 457 alin. (1) și art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil.

Așa fiind, în condițiile în care sentința pronunțată de prima instanță a fost atacată cu apel doar de către reclamanți, respectiv de pârâta RR. S.A., nu și de către QQ.., recursul declarat de QQ.., SS. S.A. și SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. împotriva deciziei din apel este inadmisibil.

Afirmațiile făcute de aceste recurente, în sensul că se impune respingerea excepției inadmisibilității, întrucât SS. S.A. a intervenit în proces în etapa apelului, iar QQ.. a susținut apelul incident exercitat de către RR. S.A. nu sunt apte să conducă spre o altă concluzie.

Aceasta întrucât SS. S.A. a intervenit în proces în conformitate cu dispozițiile art. 39 C. proc. civ., alături de cedenta QQ.., luând procedura în starea în care se afla la momentul introducerii sale în cauză și având a valorifica doar drepturile părții alături de care participă în proces ca urmare a preluării calității procesuale a acesteia.

Or, în cauză dreptul la recurs al QQ.. s-a pierdut prin nevalorificarea de către această parte a dreptului de a ataca sentința primei instanțe cu apel, deși avea această posibilitate, fiind parte în proces încă de la judecata în fond, iar un astfel de drept nu îi poate fi recunoscut SS. S.A., întrucât nicio prevedere legală nu îi conferă intervenientului introdus în cauză în condițiile art. 38 și 39 C. proc. civ. mai multe drepturi decât avea în același proces autorul său.

Prin urmare, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate și în considerarea argumentelor expuse, va respinge ca inadmisibil recursul declarat de QQ.., SS. S.A. și SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă RR. S.A. și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Critica potrivit căreia instanța de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al unui element de cost, respectiv dobânda, care face parte din obiectul principal al contractului, cu încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și cu nesocotirea jurisprudenței C.J.U.E. nu este întemeiată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Recurenta-pârâtă a susținut că în mod nelegal a analizat și constatat instanța de apel caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 și 4.5 din contractele de credit vizând dobânda variabilă, atât timp cât aceasta privește obiectul și prețul contractului, așa încât este exceptată de la controlul caracterului abuziv.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a ținut cont de această excludere reglementată de prevederile Legii nr. 193/2000 și a analizat clauzele privind dobânda variabilă din perspectiva caracterului abuziv.

Înalta Curte subliniază că o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de credit este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, iar dobânda este de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Prima facie, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, intrate în vigoare