ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2021

Ședința publică din data de 4 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 07.07.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ. au chemat în judecată pe pârâții KKK. S.A. și LLL.., solicitând instanței:

1) constatarea caracterului abuziv, cu consecința că nu produc efecte asupra reclamanților, al următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanți cu pârâta KKK. S.A. (indicate în Anexa 2 a prezentei cererii de chemare în judecată):

1.1) clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloana I - a cererii de chemare în judecată);

1.2) clauzele referitoare la comisionul de acordare (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloana J - a cererii de chemare în judecată);

1.3) clauzele referitoare la comisionul de administrare (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloanele K și N - a cererii de chemare în judecată);

1.4) clauzele referitoare la asigurătorul agreat de bancă (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloana L - a cererii de chemare în judecată);

2) constatarea nulității clauzelor menționate la primul capăt de cerere al prezentei acțiuni;

3) ca efect al caracterului abuziv al clauzei relative la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii (menționate la pct. 1.1 al primului capăt de cerere al prezentei acțiuni):

3.1 constatarea caracterului fix al ratei dobânzii prevăzută în contractele de credit încheiate de reclamanți cu KKK. S.A., la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul încheierii contractului și momentul aplicării O.U.G. nr. 1 50/2010 (nivel indicat în Anexa 2 coloana H a cererii de chemare în judecată), respectiv

3.2 constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii începând cu momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, cu determinarea marjei băncii prin scăderea nivelului indicatorului LIBOR/EURIBOR/ROBOR (calculat la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010), din rata dobânzii aplicabile la momentul încheierii contractului, iar nu din aceea majorata în temeiul clauzei abuzive și care era în vigoare la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010. Marja astfel determinată este indicată în Anexa 3 - Coloana H a cererii de chemare în judecată.

4) ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor relative la modificarea unilaterală a ratei dobânzii, constatarea nulității a actelor adiționale la contractele de credit încheiate de subsemnații cu banca (acte adiționale indicate în Anexa 2 - Coloana M a cererii de chemare în judecată)

5) obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanți, cu titlu de dobândă, de comision de acordare și de comision de administrare în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor. Aceste sume sunt precizate, cu titlu provizoriu, la data introducerii acțiunii, în Anexa 4 a cererii de chemare în judecată;

6) obligarea pârâtelor la plata de dobânzi-legale pentru sumele achitate în plus in mod nedatorat de reclamanți, cu titlu de dobândă, de comision de acordare și de comision de administrare, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă (cuantumul dobânzii-legale la data introducerii acțiunii este precizat în Anexa 5 a cererii de chemare în judecată);

7) obligarea pârâtelor la emiterea, în cazul fiecărui contract de credit ce face obiectul prezentei acțiuni, a unui nou grafic de rambursare care să țină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive menționate la primul capăt de cerere al prezentei acțiuni;

8) obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului moral, în cuantum de 12.606.300 de RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanți prin faptele ilicite ale pârâtei constând în introducerea de clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu subsemnații. În subsidiar, fiecare dintre reclamanți solicită o despăgubire de 200.100 RON pentru prejudiciul suferit individual;

9) obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au precizat următoarele:

- cu privire la capetele de cerere 5 și 6 se solicită obligarea pârâtelor în mod divizibil

- cu privire la capătul 7 al cererii de chemare în judecată, se solicită obligarea pârâtei KKK. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare în măsura în care aceasta nu și-a cesionat drepturile derivând din contractul de credit, respectiv obligarea pârâtei LLL., în cazurile în care KKK. S.A. a încheiat cu aceasta din urmă asemenea contracte de cesiune (aceste situații sunt indicate în Anexa 2 coloana O a cererii de chemare în judecată)

- cu privire la capătul 8 al cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, solidaritatea pasivă este reglementată de art. 1003 din vechiul C. civ. incident în speță.

Reclamanții precizează că renunță la cererea formulată în principal în cadrul capătului 8 de cerere, respectiv la obligarea pârâtelor de a repara prejudiciul moral suferit, în solidaritate activă. În consecință, fiecare dintre reclamanți solicită o despăgubire de 200.100 RON pentru prejudiciul suferit individual

Prin cererea precizatoare depusă la 23.10.2015, reclamanții au arătat că înțeleg să revină asupra precizărilor din 02.10.2015 cu privire la capetele 5 și 6 de cerere în sensul că solicită obligarea în solidar a pârâtelor.

Prin sentința civilă nr. 3796/21.06.2016 a Tribunalului București a fost admisă excepția de necompetență materială cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanții A., K., J., L., N., M., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., AA., QQ., RR., UU., VV., III., JJJ., în contradictoriu cu pârâtele KKK. S.A. și LLL., fiind declinată competența de soluționare a cauzei cu privire la aceste capete de cerere în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a constatat că Tribunalului București îi revine competența generală și materială de soluționare a cauzei cu privire la capetele de cerere formulate de ceilalți reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., O., P., Q., S., R., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., SS., TT., XX., WW., YY., AAA., BBB., ZZ., DDD., CCC., HHH., GGG., FFF., EEE., în contradictoriu cu pârâtele KKK. S.A. și LLL. și s-au disjuns aceste capete de cerere pentru judecata cărora s-a dispus formarea unui nou dosar.

Ca urmare a disjungerii s-a format dosarul nr. x/2016.

La termenul din 30.09.2016 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția de insuficientă timbrare, pe considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 6925/28.10.2016, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții YY., ZZ., BBB. și AAA. și a dispus disjungerea acestei cereri și formarea unui nou dosar, termenul de judecata fiind 11.11.2016, pentru a se depune în copie, înscrisurile care se referă la contractul de credit încheiat de acești reclamanți cu pârâta KKK. S.A..

Ca urmare a disjungerii s-a formulat dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 7203/11.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții AAA. și BBB., în contradictoriu cu pârâta KKK. S.A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x/02.07.2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanții AAA. și BBB. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanții AAA. și BBB., ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata către reclamantul AAA. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții YY. și ZZ., în contradictoriu cu pârâta KKK. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel apelanții reclamanți YY., ZZ., AAA. și BBB., la data de 16.10.2017, înregistrat la data de 21.11.2017 sub nr. x/2015 la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel incident apelanta-pârâtă KKK. S.A., la data de 15.12.2017, înregistrat în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 522A din 15 martie 2018 a admis apelul principal formulat de apelanții reclamanți YY., ZZ., AAA. și BBB., împotriva sentinței civile nr. 7203/11.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă KKK. S.A.

A admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă KKK. S.A, împotriva sentinței civile nr. 7203/11.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații reclamanți YY., ZZ., AAA. și BBB..

A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială și a clauzei cuprinse la art. 7.1 din contractul de credit nr. x/02.07.2007 privind încheierea asigurării cu o societate de asigurări agreată de bancă.

A obligat pârâta să restituie reclamanților AAA. și BBB. sumele de bani reprezentând diferența dintre dobândă fixă stipulată în contractul de credit nr. x/02.07.2007 și cea efectiv achitată, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21.06.2010, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăți și până la data efectivei restituiri.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 522A din 15 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă, au declarat recurs reclamanții YY., ZZ., AAA. și BBB..

Recurenții - reclamanți se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, criticile recurenților vizează soluția dată de instanța de apel capetelor 1.2 și 1.3 ale cererii de chemare în judecată, arătând că instanța a apreciat în mod neîntemeiat că ar fi incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții susțin că aceste clauze referitoare la comisioanele de procesare și de administrare nu pot fi calificate ca incluzându-se în obiectul principal al contractului.

În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că se includ în obiectul principal al contractului, aceste clauze nu pot fi calificate ca fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Cu privire la neincluderea clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare în obiectul principal al contractului, apreciază că două concepte sunt esențiale pentru înțelegerea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000: acela de "obiect principal al contractului" și acela de "definire" a acestui obiect.

In consecință, nu se poate considera că s-ar include în obiectul principal al contractului clauzele referitoare la obligația subsemnaților de a plăti un comision de acordare sau de administrare, acestea neavând de-a face cu prestațiile principale la care se obligă părțile.

Prin natura lor, comisioanele remunerează prestații accesorii.

In acest sens arată că este și jurisprudența CJUE care a calificat comisionul de risc (având aceleași particularități ca și cel de administrare din prezenta cauză, în sensul că în contract se prevăd numai modul de calcul procentual la soldul creditului și periodicitate calculării, iar nu și scopul pentru care este perceput) ca nefiind inclus în obiectul principal al contractului, cauza C-143/13, Matei vs. împotriva S.C. MMM. S.A., Hotărârea din 26 februarie 2015.

Rezultă, așadar, că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu împiedică analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Cu privire la caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de procesare (acordare) și de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, recurenții arată că esențial pentru ca aceste clauze să fie considerate ca fiind redactate într-un limbaj inteligibil este posibilitatea pentru consumatori de a înțelege consecințele economice decurgând din prezenta cauză, lucru imposibil în condițiile în care contractul nu prevede prestațiile efective de care consumatorul beneficiază în schimbul obligației de plată a acestor comisioane.

Cu privire la întrunirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea ca abuzive a clauzelor contestate se susțin următoarele:

Cu privire la comisionul de acordare, consideră că acestea pot fi calificate drept abuzive prin prisma alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind clauze care, din modul în care sunt formulate, ajung să nu confere decât profesionistului posibilitatea de a le interpreta.

În al doilea rând, în ceea ce privește clauzele contractuale mai sus menționate, caracterul abuziv al acestora rezultă și din îndeplinirea, în ceea ce le privește, a tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului.

Astfel, acestea sunt clauze ce nu au fost negociate cu consumatorul și au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Reclamanții apreciază că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că neindicarea explicită a contraprestației nu ar reprezenta un element esențial, fiind suficiente denumirea comisionului și faptul că ar reprezenta costul unor prestații anterioare încheierii contractului de credit.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenții susțin caracterul abuziv al acestor clauze care rezultă din îndeplinirea, în ceea ce le privește, a tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului.

Astfel, acestea sunt clauze ce nu au fost negociate cu consumatorul și au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Având caracter abuziv, clauzele menționate nu produc efecte asupra subsemnaților.

Contractul de credit încheiat de subsemnații cu intimata are caracter tip, iar situația atrage incidența, cu privire la acesta, a prezumției reglementate prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul absenței caracterului negociat al contractului.

În plus, clauzele care instituie obligația reclamanților de a achita comisionul de administrare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

In acest sens, trebuie observat faptul că, potrivit contractului de credit, comisionul de administrare se calculează, prin aplicarea unui procent la soldul creditului și se plătește lunar, odată cu rata dobânzii, în conformitate cu graficul de rambursare. Comparând modul de calcul și modul de plată a comisionului de administrare se poate constata o identitate între acestea și cele specifice ratei dobânzii.

Totuși, dacă în ceea ce privește rata dobânzii, apare ca fiind rațională raportarea sa la soldul creditului (având în vedere faptul că rata dobânzii reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat), un mod de calcul identic pentru comisionul de administrare nu își găsește nici o justificare. Așa cum rezultă din contractul de credit, comisionul de administrare se datorează pentru prestații ale băncii care nu sunt, în nici o măsură, influențate de cuantumul sumei împrumutate. Astfel, reclamanții datorează comisionul menționat pentru prestații cu caracter administrativ, respectiv monitorizarea de către bancă a modului în care eu restitui creditul sau îl utilizez. Toate aceste prestații presupun, din partea băncii, realizarea unor operațiuni-tip, similare pentru orice credit, indiferent de suma împrumutată.

Apare deci evidentă existența unui dezechilibru: în timp ce banca execută prestații standard, neinfluențate în nici un fel de valoarea împrumutului acordat, reclamanții achită față de aceasta un comision, direct proporțional cu valoarea creditului. Altfel spus, prestația băncii implică o cheltuială standard, aceeași pentru orice împrumutat, dar contravaloarea pe care o achită pentru acoperirea cheltuielilor standard ale băncii este diferită, cu atât mai împovărătoare cu cât creditul primit este mai mare.

În continuare se arată că în mod nelegal, instanța de fond a apreciat că această clauză ar fi clar formulată și nu ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului întrucât: precizează scadența obligației și modul de calcul, iar împrumutatul ar putea înțelege din denumirea clauzei care este contraprestația de care beneficiază.

În realitate, indicarea modului de calcul sau chiar a cuantumului comisionului nu înlătură dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților. De asemenea, clauza nu devine clară și ineligibilă prin indicarea sumelor datorate de către împrumutat. O asemenea interpretare nesocotește rațiunea urmărită de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, clauza este neclară, poate fi interpretată numai de către profesionist și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru că instituie în sarcina împrumutatului o obligație de plată riguros determinată pentru prestații neprecizate în contract. În consecință, nimeni nu poate verifica în mod real dacă intimata a efectuat lună de lună prestațiile care o îndreptățesc la perceperea comisionului sau pur și simplu comisionul este perceput, presupunându-se că acestea au fost efectuate.

In concluzie prin soluția de respingere a capetelor 1.2 și 1.3 ale cererii de chemare în judecată instanța de fond și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, recurenții arată că respingând acest capăt de cerere, instanțele de fond și de apel au reținut că o altă soluție ar determina ca instanța să se substituie voinței părților.

În ceea ce privește admiterea capătului 3 al cererii de chemare în judecată nu presupune ca instanța să se substituie voinței părților, această voință a părților neputând încălca ordinea publică.

In speță, ordinea publică este apărată de art. 6 din Legea nr. 193/2000 care lipsește clauzele abuzive de efecte împotriva consumatorului și de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma în vigoare la data aplicării acestui act normativ) care sancționează cu nulitatea de drept clauzele inserate în actele adiționale de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010 care ar conține alte prevederi decât cele impuse de ordonanță.

In concluzie, solicitarea formulată prin capătul 3.1 al cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o solicitare adresată instanței de a opera modificări cu privire la contractul de credit, încălcând principiul libertății contractuale, ci de a lipsi de efect clauzele al căror caracter abuziv a fost stabilit (aplicând prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000), iar acest lucru înseamnă constatarea caracterului fix al ratei dobânzii în perioada menționată.

Deci, constatând caracterul fix al ratei dobânzii, instanța nu urmează a opera vreo modificare contractuală (transformând o dobândă variabilă într-una fixă), ci a califica juridic împrejurarea potrivit căreia contractul de credit nu prevede vreun criteriu în funcție de care rata dobânzii poate varia (singurul asemenea criteriu fiind abuziv), ceea ce nu poate însemna altceva decât că rata dobânzii este fixă în perioada menționată.

În consecință, solicitarea formulată de reclamanți în cadrul capătului 3.2 al cererii de chemare în judecată nu vizează modificarea de către instanță a contractului de credit, ci aplicarea de către aceasta a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 care au stabilit expres care trebuie să fie conținutul actului adițional de implementare a acestui act normativ și au sancționat cu nulitatea de drept orice alte prevederi ce ar fi incluse în contractul de credit.

Potrivit art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010:

- era obligatoriu ca actul adițional să includă formula de calcul a ratei dobânzii pentru că ea este prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 (în art. 37 lit. a). Aceasta trebuia să includă rata dobânzii, indicele de referință și marja astfel determinată. Astfel cum am arătat, rata dobânzii trebuia să fie 5,9 %, nivelul LIBOR era 0,11 % (aspect recunoscut și de bancă), marja determinată ar fi trebuit să fie 5,79 %;

- era nulă de drept orice altă stipulație contractuală, respectiv inserarea în formula menționată mai sus a ratei dobânzii de 6,9 % și determinarea, în consecință, a unei marje de 6,79 %;

- admiterea capătului 4 al cererii de chemare în judecată nu nesocotește prevederile art. 969 C. civ.;

- în concluzie prin soluția de respingere a capătului 3 al cererii de chemare în judecată instanța de fond și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.);

Cu privire la capătul 8 al cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a respins acest capăt de cerere pentru că reclamanții nu au arătat modul concret în care prejudiciile invocate s-ar fi produs și s-ar fi manifestat asupra subsemnaților.

Cu privire la fapta ilicită, cu caracter general, se arată că aceasta presupune încălcarea unui drept prin acțiuni sau omisiuni ale autorului, cum ar fi includerea în contractele de credit a unor clauze care conferă băncii dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiar-bancare" ori "în funcție de evoluția costului finanțării gestionării creditului" sau care nu menționează criteriile în funcție de care marja băncii poate fi modificată; aplicarea acestor clauze, prin modificarea doar în sens crescător a ratei dobânzii/marjei cel puțin până la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la prejudiciu, cu caracter general, acesta se referă la consecințele negative suferite de titularul dreptului încălcat. Recurenții arată deja că prin faptele concrete săvârșite de KKK. S.A. (enumerate mai sus), s-a creat o stare de incertitudine, de insecuritate economică și anxietate.

Cu privire la legătura de cauzalitate, aceasta este redată, în speța de față, prin caracterul inerent al prejudiciului produs, prin raportare la faptele ilicite.

Cu privire la vinovăție, aceasta rezultă din modul în care pârâta s-a comportat de la începutul relației contractuale și până în prezent.

Astfel, la începutul relației contractuale aceasta și-a asigurat "temeiul contractual" al viitorului comportament, introducând clauzele menționate în contractele subsemnaților. Pe parcursul relației contractuale, pârâta a refuzat orice dialog cu privire la eliminarea acestor clauze din contracte, negând vehement absența legalității lor.

Față de îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 și urm. din C. civ., reclamanții consideră că poate fi angajată răspunderea pârâtei pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate sub aspectul soluției și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind efectuat și comunicat părților la 17.01.2019.

Prin încheierea din data de 13.06.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

O primă critică formulată de recurenți în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele, cuprinse în art. 4.10 lit. a) (comisionul de acordare) și în art. 4.10 lit. b) (comisionul de administrare lunar).

Potrivit art. 4.10 lit. a) din contractul de credit s-a stipulat obligația împrumutaților de a achita un comision de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului, iar la lit. b) s-a prevăzut obligația de a plăti un comision lunar de administrare de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit a fost încheiat la data de 02.07.2007 (contractul nr. x/02.07.2007), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspectele importante în cauză, respectiv negocierea, al buna-credință, al dezechilibrul semnificativ al prestațiilor.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, condițiile cerute de lege dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere dispozițiile stabilite la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Revenind la criticile aduse deciziei recurate, recurenții arată că în obiectul principal al contractului nu pot fi incluse comisioanele de procesare și administrare, iar în subsidiar chiar dacă s-ar considera că se includ, aceste clauze nu pot fi calificate ca fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

De asemenea, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, clauzele contestate pot face obiectul analizei din perspectiva legislației de protecție a consumatorilor, nefiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), C.J.U.E. a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Matei, C.J.U.E. a statuat că Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea".

Având în vedere cele indicate mai sus, precum și statuările C.J.U.E. din cauza Kasler și din cauza Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului", Curtea apreciază, în contextul prezentei cauze, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Constatând așadar lipsa caracterului negociat al clauzelor contestate, Curtea a analizat îndeplinirea celorlalte condiții impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, raportat la fiecare clauză contractuală la care apelanții se referă în cadrul cererii de apel.

În ceea ce privește criticile privind caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, Înalta Curte reține modul clar, inteligibil și ușor de înțeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum și faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiți termeni uzuali, pentru operațiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Cu privire la întrunirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea ca abuzivă a comisionului de acordare, recurenții apreciază că acestea pot fi calificate drept abuzive prin prisma alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind clauze care din modul cum sunt formulate, ajung să nu confere decât profesionistului posibilitatea de a le interpreta.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza privind comisioanelor de acordare și de administrare.

În ceea ce privește comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și față de raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Pe cale de consecință, dispozițiile prevăzute de art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente prin perceperea comisionului de acordare, profesionistul nu interpretează clauza, ci exercită dreptul de a primi prețul serviciilor adiacente punerii la dispoziție a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reține că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 4.10 lit. a) din contractul de credit, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deși clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii și nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că în lumina jurisprudenței C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile și obligațiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerința de bună credință a Băncii este respectată prin stabilirea clară a sumei de 938,25 CHF la momentul semnării contractului de credit, ce urma să fie plătită cu titlu de comision de acordare, fiind prevăzută într-un cuantum clar, ca procent calculat în funcție de valoarea creditului, care se plătește o singură dată.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar și inteligibil în condițiile în care conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, 0,10 % calculat la soldul creditului, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă prețul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituția de credit pe parcursul derulării contractului.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

În ceea ce privește criticile recurenților privind capătul 2 al cererii de chemare în judecată privind constatarea nulității clauzelor menționate prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, se reține că acesta nu poate fi analizat în raport de soluția instanței de recurs prin care a fost menținută soluția instanței de apel de respingere a acestor petite ale cererii.

Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, privind constatarea caracterului fix al ratei dobânzii, pe perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data aplicării O.U.G nr. 50/2010, recurenții au susținut că nu au solicitat modificarea contractului încheiat între părți, ci aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială.

Potrivit art. 4.1 din contractul de credit, părțile au convenit o dobândă fixă pentru primul an de creditare, clauză care nu a fost constatată abuzivă de către instanță, producându-și efecte.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia "clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului" au primit o interpretare corectă din partea instanței de apel, în sensul că nu pot constitui temei pentru modificarea clauzelor contractuale.

Prin admiterea capătului de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind dreptul Băncii de a modifica unilateral dobânda, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, au fost apreciate abuzive criteriile de variație a dobânzii, fără a putea fi modificată voința părților în sensul constatării caracterului fix al dobânzii.

Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, privind constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii, începând cu data aplicării O.U.G nr. 50/2010, recurenții solicită aplicarea dispozițiilor art. 37 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit căreia Banca trebuia să includă formula de calcul a ratei dobânzii prevăzută de acest act normativ, instanța de recurs nu poate constata intervenită o modificare a convenției de credit în sensul prezentat de recurenți, în lipsa încheierii unui act adițional cu acest conținut.

Dintr-un alt punct de vedere critica este nefondată, întrucât dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Deși recurenții se prevalează de dreptul lor de a redobândi prestația executată în baza clauzelor declarate nule, în privința clauzei privitoare la dobândă instanța nu are posibilitatea de adaptare a contractului.

Este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a C.J.U.E., care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva NNN., s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea, C.J.U.E., în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanța are vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru. Or, în speță, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii. mecanisme de calcul a dobânzii.

Înalta Curte reține că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată nu este în contradicție cu jurisprudența recentă a C.J.U.E. exprimată în cauza C-269/19 Banca B. S.A. împotriva A.A.A, în cauza de față fiind constatată abuzivă clauza care reglementează criteriile de variație a dobânzii, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Sub un ultim aspect, recurenții au criticat decizia instanței de apel în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind daunele morale, susținând că au fost demonstrate cerințele răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ.

Curtea de apel a procedat la analizarea condițiilor cerute de art. 998, 999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale și a apreciat în mod corect că faptele ilicite săvârșite de pârâtă au afectat drepturile personale care să justifice acordarea daunelor morale.

Deși instanța a reținut temeinicia capetelor de cerere privind dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda și cea referitoare la asigurătorul agreat de Bancă, acest argument nu conduce în mod automat la posibilitatea acordării daunelor morale.

Existența și întinderea prejudiciului solicitat în limita sumei de 2.000 RON, care a constat în consecințele negative în plan psihic, se reține că nu a fost demonstrată de către recurenți, nefiind îndeplinită condiția certitudinii acestuia.

Aspectele menționate de recurenți privind conduita pârâtei, în sensul inserării unor clauze abuzive în contractul de credit nu fac dovada existenței consecințelor negative psihice, în lipsa dovezilor privind existența prejudiciului moral considerabil.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți ZZ., AAA., YY. și BBB. împotriva deciziei comerciale nr. 522 A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți ZZ., AAA., YY. și BBB. împotriva deciziei comerciale nr. 522 A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte OOO. S.A. (FOSTĂ KKK. S.A.) și PPP. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2021.