ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 311/2019

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/2014 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze și să dispună anularea acestora:

a) clauza prevăzută la art. 3.2 din contract privind variabilitatea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, precum și cea referitoare la perioada de calcul a dobânzii

b) clauza prevăzută la art. 4 din contract privind comisionul de acordare a creditului în valoare de 700 CHF

c) clauza prevăzută la art. 8.1 privind rambursarea în valuta în care a fost acordat împrumutul, obligând pârâta la stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului

d) clauzele prevăzute la art. 12.1 a doua liniuță și antepenultima liniuță, precum și art. 12.2 privind cazurile de neîndeplinire

e) clauza din actul adițional încheiat și semnat unilateral de către pârâta la data de 19.09.2010 cu privire la modificarea unilateral a nivelului dobânzii

f) clauza prevăzută la art. 13.11 privind modalitatea de modificare a, contractului 2. ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor enunțate anterior.

S-a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a acestora; să se dispună obligarea pârâtei la rambursarea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule.

Prin Sentința civilă nr. 18912/03.11.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.01.2015 sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 5.667 din 26.09.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 4 din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare, s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 7.000 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de comision de acordare și a fost respinsă restul acțiunii ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință prima instanța a reținut că între reclamant, în calitate de împrumutat și B. S.A., împrumutător, s-a încheiat Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. x din 31.07.2008 având ca obiect acordarea unui împrumut cu rambursare lunară pentru refinanțarea unui credit de consum și pentru nevoi personale în sumă de 14.700 CHF, pe o perioadă de 120 luni.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3.2 din contract privind variabilitatea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, precum și cea referitoare la perioada de calcul a dobânzii s-a reținut că prevederea unei dobânzi variabile și posibilitatea modificării acesteia în mod unilateral de către bancă în conformitate în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, nu constituie în sine o clauză abuzivă.

Potrivit art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și aceasta din urmă are posibilitatea de a rezilia imediat contractul.

Este incontestabil că potrivit art. 3.2 din contract intimata și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, însă a precizat fără echivoc, în chiar cuprinsul clauzei contestate motivele în care poate opera o astfel de modificare.

Această clauză prin ea însăși permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorului, ci și în folosul acestuia. Într-adevăr dacă piața financiar-bancară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii, respectiv în cazul în care ar exista un exces de ofertă, reducerea ratei dobânzii curente ar fi reacția economică firească a băncii, în scopul de a-și păstra portofoliul de client. Față de această împrejurare nu se poate susține că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

S-a mai reținut că banca și-a exercitat acest drept o singură dată, comunicând prin notificarea nr. x din 26.11.2008 noile rate ale dobânzii.

Instanța a mai reținut că prin actul adițional încheiat la 19.09.2010 părțile au modificat prevederile referitoare la rata dobânzii, rata dobânzii fiind stabilita ca un procent anual, fiind diferențiata ca și nivel în doua perioada și este variabila și revizuibilă, în sens pozitiv sau negativ, în funcție de indicele de referință, respectiv LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixa a băncii, pe toata durata derulării contractului de credit, fiind indicata și formula de calcul a ratei dobânzii.

Prin legea de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Legea nr. 288/2010, art. 95 a fost modificat în sensul că "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor (...) ". Totodată, prin art. II din legea menționată s-a statuat că "actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauza nu rezultă că reclamantul-consumator ar fi notificat banca în condițiile menționate, actul adițional producându-și efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat.

Instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților prin determinarea unei alte formule de calcul.

La data încheierii contractului rata dobânzii curente era de 11,25 % pentru primele 80 de luni și 8.95 % pentru ultimele 40 luni din perioada creditului, dobânda fiind stabilita în forma procentuala, ca rata anuala de dobândă .

S-a constatat că s-a determinat în contract un indicator care permite modificarea ratei dobânzii, indicator care reprezintă și o motivație întemeiată în sensul pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Această facultate pe care și-a rezervat-o pârâtă, de a revizui dobânda prin raportare la un indice, constituie o clauză permisă de pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, existând o motivație întemeiată pentru o eventuală creștere a ratei dobânzii, verificabilă prin raportare la evoluția indicelui menționat. Dacă banca nu ar respecta acest indicator, intimatul se poate adresa instanței cu o acțiune contractuală prin care să solicite obligarea băncii să respecte condițiile în care a fost contractat creditul.

Pe de alta parte s-a constatat că părțile au încheiat contractul în cursul anului 2008, noțiunea de marja fiind inserata prin O.U.G. nr. 50/2010 .

Față de respingerea petitului referitor la clauza art. 3.2, cererea reclamantului de restituire a sumelor plătite în plus fata de dobânda stabilita inițial apare ca neîntemeiată.

Referitor la clauza prevăzută la art. 4 din contract privind comisionul de acordare a creditului în valoare de 700 CHF s-a reținut că prin această clauză s-a prevăzut perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea inițială a creditului, instanța apreciind că aceasta este abuzivă.

Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză cuprinsă într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist are caracter abuziv dacă clauza nu a fost negociată cu consumatorul și creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Tribunalul a reținut ca aceste clauze cuprinse în contractul de credit nu au fost negociate.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (3) teza a II-a dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată cu consumatorul este de datoria lui să probe în acest sens.

Prin urmare, băncii îi revenea obligația de a proba negocierea clauzelor contractuale în condițiile în care contractele de credit sunt acte juridice preformulate. Prin probele administrate în cauză pârâta nu a reușit să răstoarne prezumția de lipsă a negocierii instituită de dispozițiile art. 4 alin. (2) și alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000.

Opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul de credit redactat unilateral de bancă nu înlătură caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit câtă vreme legiuitorul a urmărit să ofere protecție acelui consumator care pentru a obține produsul sau serviciul prestat de profesionist s-a aflat în postura de a adera la clauzele stabilite de profesionist, fără a avea posibilitatea de a influența conținutul contractului.

Prin urmare, semnarea contractului de credit și deci acceptarea condițiilor de creditare cuprinse în contractul de credit nu dovedește negocierea contractului. Prin ipoteză, caracterul abuziv al unei clauze contractuale presupune existența unui contract semnat de consumator.

Faptul că reclamantul a fost cel care s-a adresat băncii în vederea contractării unui credit este lipsit de relevanță întrucât legislația în materia protecției consumatorului urmărește să remedieze situația de inegalitate în care se găsește consumatorul față de un profesionist în momentul în care dorește să obțină produsul sau serviciul comercializat de profesionist.

În consecință, Tribunalul a reținut că clauzele cuprinse în contractul de credit nu au fost negociate, fiind deci îndeplinită prima cerință impusă de legiuitor pentru constatarea caracterului abuziv.

Cu privire la cea de a doua cerință prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Tribunalul a reținut că scopul perceperii comisionului de acordare nu este menționat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, dispoziții care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate).

Prin urmare, se constată existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având dreptul să obțină de la consumator o sumă semnificativă de bani în lipsa oricărei contraprestații.

Pentru a nu avea caracter abuziv în sensul Legii nr. 193/2000 orice costuri datorate de împrumutat trebuie să aibă o justificare, deci trebuie să fie plătite pentru o contraprestație a băncii și, în plus, valoarea acestor costuri nu trebuie să fie disproporționată în raport cu serviciul prestat.

Tribunalul a apreciat ca analiza comisionul de acordare nu este exclusă controlului judiciar din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În speță, Tribunalul a apreciat că într-un contract de credit încheiat între un consumator și o instituție bancară prestația esențială a băncii constă în acordarea sumei de bani consumatorului, iar prestația esențială a consumatorului constă în restituirea sumei împrumutate precum și plata dobânzii aferente, dobânda reprezentând prețul contractului de împrumut și deci cauza pentru care banca remite suma de bani consumatorului.

Toate celelalte obligații asumate de părți (obligația băncii de a presta anumite servicii aflate în legătură cu punerea la dispoziție a creditului și obligația corelativă împrumutatului de a achita costurile aferente serviciilor prestate) au un caracter accesoriu obiectului principal al contractului.

A accepta opinia contrară înseamnă a considera că legislația în materia protecției consumatorului permite profesioniștilor să creeze situații oneroase pentru consumatori prin impunerea oricăror costuri cu titlu de comision, taxe etc., chiar dacă aceste costuri nu au nicio justificare sau au o valoare disproporționat de mare în raport de serviciile accesorii prestate.

Prin excepția prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE s-a urmărit ca doar prețul convenit de părți, deci valoarea produselor sau serviciilor furnizate de profesionist - valoare clar stabilită prin clauzele contractuale - să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Directivei nr. 93/13/CEE și a Legii nr. 193/2000 rezultă că redactarea într-un mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale de către profesionist și înțelegerea de către consumator a conținutului clauzelor redactate unilateral de profesionist prezintă relevanță doar pentru clauzele care stabilesc obiectul principal al contractului și pentru clauzele care stabilesc prețul, plata prețului și produsele sau serviciile oferite pentru acest preț. Prin urmare, chiar dacă consumatorul a înțeles conținutul clauzelor redactate unilateral de profesionist dacă nu a putut negocia iar clauzele - altele decât cele care stabilesc obiectul principal al contractului, prețul și produsele sau serviciile oferite în schimbul prețului - creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, respectivele clauze au un caracter abuziv conform art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 4 din Legea nr. 193/3000.

În consecință, Tribunalul a apreciat că în privința clauzei art. 4 din contractul de credit sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza având caracter abuziv și prin urmare fiind lovită de nulitate absolută.

Așa fiind, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată cererea privind constatarea nulității absolute a clauzei art. 4 din contractul de credit și a dispus potrivit principiului restabilirii situației anterioare, obligarea paratei la restituirea sumei de 661,5 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de comision de acordare.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 8.1 privind rambursarea în valuta în care a fost acordat împrumutul, obligând pârâta la stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului s-a reținut că din cuprinsul contractului de credit a reieșit că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în CHF potrivit cap. III contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum și pentru nevoi personale referitor la suma de 14.700 CHF.

Contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, astfel încât se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât este justificată solicitarea pârâtei de restituire a creditului în valuta contractată.

S-a constatat că reclamantul și-a asumat prin contract obligația plății ratelor în moneda creditului, respectiv CHF, prin clauza stipulată la art. 8.1 din contract. Faptul că reclamantul s-a prezentat la unitățile bancare cu sume în RON nu afectează obligația contractuală a acestora de a achita ratele în CHF, ci a implicat o operațiune suplimentară din partea băncii, de schimb valutar. Nimic însă nu a împiedicat consumatorul să-și procure din alte surse legale sumele CHF necesare achitării ratelor și să le prezinte băncii.

Obligația reclamanților de achitare a ratelor în CHF a fost clară, încă de la momentul încheierii contractului, rezultând atât din prevederile acestuia, cât și din graficul de rambursare. Caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei, iar în sarcina acesteia nu pot fi puse obligații imposibile.

Dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților trebuie raportat la momentul încheierii contractului și trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce invocă reclamanții este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naționale în raport de francul elvețian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Riscul valutar nu este suportat numai de reclamant, ci este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda națională. Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuația cursului valutar a fost defavorabilă reclamanților, nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de textul legal, întrucât raportarea nu se poate realiza la situațiile concrete ivite la un moment dat, ci la conținutul juridic al drepturilor și obligațiilor părților. Dacă situația ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

În opinia tribunalului, în condițiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuații, nu se poate reține un dezechilibru nici din această perspectivă.

Tribunalul a constatat că situația de fapt și cea juridică din prezenta pricină sunt diferite de cele avute în vedere în Cauza Kasler, care avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinți și o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare a data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinți maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței. În acest context, împrumutatul era ținut să suporte diferențele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

În cazul contractului dedus judecății, reclamantul a contractat creditul în CHF, au fost virate în conturi sume exprimate în CHF și exista obligația de a achita ratele tot în CHF, având totodată posibilitatea de a-și procura liber această valută. Posibilitatea pârâtei de a converti ea însăși, la propriul curs, sumele existente în conturile împrumutaților intervine doar în situația în care aceștia nu au în contul CHF sumele necesare achitării ratelor și, prin urmare, nu este de natură a atinge libertatea de opțiune în procurarea sumelor.

Prin contractul de credit încheiat, reclamantul și-au asumat, în mod liber și conștient, riscul valutar, stipulându-se în mod expres că orice plată se va efectua în valuta creditului, iar variația cursului valutar este o noțiune cunoscută și de ce mai puțin avizat consumator.

În niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în sensul recalculării ratei lunare și a dobânzii la cursul de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, fiind vorba de reajustarea drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Tribunalul a apreciat totodată ca dacă s-ar dispune recalcularea creditului în sensul dorit de reclamant - practic transformarea creditului contractat din CHF în RON, echitabil ar fi ca pachetul creditului sa fie transformat cu totul, fiind preluate inclusiv condițiile aferente creditelor în RON la acel moment, referitor la dobânzi, comisioane, condiții care erau cu mult mai restrictive în cazul creditelor în RON. Astfel, este vădit nerezonabilă solicitarea, reclamanta urmărind să obțină denominarea în RON a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în RON, dar în condițiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputință, motiv pentru care nu pot fi reținute argumentele expuse prin acțiune în acest sens.

Reaua credință a pârâtei nu este dovedită și nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în CHF. Pârâta nu se putea aștepta, în mod rezonabil, să obțină un profit uriaș din variația cursului valutar deoarece nu a anticipat valorizarea CHF. Mai mult, o asemenea valorizare crește riscul de neplată a ratelor din partea împrumutaților cu consecințe economice devastatoare asupra băncilor. În atare condiții, tribunalul a reținut că nu este fundamentată temeinic teza reclamanților privind reaua credință a pârâtei.

În cauză, clauza privind moneda în care s-a acordat creditul nu reprezintă o clauză exprimată neadecvat sau interpretabilă pentru a putea fi aplicat sistemul de protecție instituit de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, acest capăt de cerere este socotit neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 12.1 a doua liniuță și antepenultima liniuță, precum și art. 12.2 privind cazurile de neîndeplinire s-a reținut că pârâta trebuie să dețină pârghii eficiente de control a rambursării creditului și să acționeze eficient în cazul nerespectării de către reclamantă a obligațiilor de plată, aceste obligații trebuie să fie cele din contractele de credit în discuție. Dispozițiile pct. 1 lit. A) din anexa la Legea nr. 193/2000 arată că sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Neexecutarea obligațiilor asumate în baza contractului - art. 12.1 a doua liniuța și antepenultima liniuță - reprezintă motive întemeiate care să permită pârâtei declararea scadenței anticipate a creditului.

Conform Deciziei nr. 686/2013, secția a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, "ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, consumatorul se vede în situația în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în situații care excedează culpei creditorului sau în sens contractual."

În ceea ce privește clauza din actul adițional încheiat și semnat unilateral de către pârâta la data de 19.09.2010 cu privire la modificarea unilateral a nivelului dobânzii s-a arătat că prin actul adițional încheiat la 19.09.2010 părțile au modificat prevederile referitoare la rata dobânzii în condițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, rata dobânzii fiind stabilita ca un procent anual, fiind diferențiata ca și nivel în doua perioada și este variabila și revizuibilă, în sens pozitiv sau negativ, în funcție de indicele de referință, respectiv LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixa a băncii, pe toata durata derulării contractului de credit, fiind indicata și formula de calcul a ratei dobânzii.

S-a constatat că banca a procedat la transmiterea notificării prin afișarea în unitățile teritoriale ale Băncii, postarea notificării pe website-ul Băncii (www.x.ro) circularea textului sumarizat al notificării pe chitanțele emise de ATM-urile Băncii, pe aplicația de Internet Banking, la telefon, în cadrul aplicației C. - modalități de comunicare menționate și în Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii.

S-a reținut că actul adițional și-a produs efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat. În condițiile în care reclamantul nu a notificat în scris Banca cu privire la neaplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de împrumut nr. x din 31.07.2008, creditul este aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010. Se constata Reclamantului i s-a comunicat alinierea creditului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și prin adresa nr. x din 21.03.2014.

În fine, cu privire la clauza prevăzută la art. 13.11 privind modalitatea de modificare a contractului s-a reținut că din lecturarea art. 13.11 se constată ca nu poate fi analizat de sine stătător, fiind în legătura directa cu dispozițiile contractuale la care face trimitere - ref, la valoarea dobânzii, anuităților și penalităților. În condițiile în care, în ceea ce privește art. 3.2 nu s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absoluta a clauzei, iar clauzele ref. la anuități și penalități nu au fost contestate, în opinia tribunalului petitul a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâta.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate prin cele două apeluri și în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 477 - 479 C. proc. civ. a reținut următoarele:

Apelul formulat de apelantul reclamant este fondat pentru următoarele motive:

Prin cererea de chemare în judecată apelatul reclamant a solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 31.07.2008: art. 3.2 privind variabilitatea dobânzii, art. 4 privind comisionul de acordare, art. 8.1 privind rambursarea în valuta în care a fost acordat, art. 12.1 a doua liniuță și antepenultima liniuță și art. 12.2 privind cazurile de neîndeplinire, clauza din actul adițional din data de 19.09.2010 cu privire la modificarea dobânzii și art. 13.11 privind modalitatea de modificare a contractului.

Prin sentința apelată prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv numai al clauzei prevăzută la art. 4 referitoare la comisionul de acordare, respingând în rest cererea.

Prin apelul formulat, apelantul reclamant a criticat soluția primei instanțe numai cu privire la soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.2 referitoare la dobândă.

Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE.

Referitor la noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei nr. 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a). clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul

b). prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului

c). nu este respectată cerința bunei - credințe.

Prin urmare doar îndeplinirea primei condiții referitoare la lipsa negocierii nu este suficientă pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că împrejurarea că este îndeplinită una dintre condiții nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE):

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului

- toți factorii care au determinat încheierea contractului

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Curtea apreciază că în mod greșit a reținut prima instanță faptul că nu are caracter abuziv clauza prevăzută la art. 3.2 din contractul de credit. Astfel, potrivit art. 3.2 din contractul de credit nr. x din 31.07.2008 "(...) rata dobânzii este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului (...)".

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 3.2 din contract, criteriile în funcție de care apelanta pârâtă poate modifica dobânda variabilă sunt evoluția pieței financiar-bancare și costul finanțării gestionării creditului.

Contrar reținerilor primei instanțe, această clauză are un caracter abuziv sub aspectul sintagmei "în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului" prin analiza dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit (31.07.2008), fiind îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile prevăzute de acest text de lege.

În ceea ce privește condiția referitoare la negociere, Curtea apreciază că sunt întemeiate susținerile apelantului reclamant că, în fapt, clauzele contractului supuse analizei nu au fost negociate.

Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, fiind necesară o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist (cauzele C-168/051 Elisa Maria Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 3 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Totodată, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 3 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE) instituie o prezumție relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că legea consideră ca nefiind negociată o clauză prestabilită printr-un contract standard formulat, această prezumție fiind una relativă în sensul că revine profesionistului sarcina de-a o răsturna în condițiile în care probează că, în fapt, contractul a fost încheiat în urma unei libere negocieri dintre părți.

Or, aceasta este și situația de fapt din cauză, în care contractul ale cărui clauze sunt analizate cuprinde clauze standard preformulate de către bancă.

Raportat la toate probele administrate și, conform art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, la toți factorii care au determinat părțile să încheie contractele de credit, Curtea apreciază că apelanta-pârâtă nu a dovedit faptul că apelantul reclamant a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei contestate și nu doar să o accepte așa cum a fost formulată de bancă sau să refuze încheierea contractului.

Curtea reține că trebuie avută în vedere poziția de inferioritate în care se află consumatorul în relația sa cu un profesionist: spre deosebire de profesionist, care îndeplinește acte cu un grad ridicat de complexitate în cadrul activității sale curente, consumatorul nu intra în asemenea raporturi juridice decât cu totul ocazional, astfel încât pozițiile de negociere sunt prezumate a nu fi unele de egalitate, indiferent de gradul de cunoaștere a prevederilor contractuale. Cu atât mai mult în acest context trebuie avut în vedere că sarcina probei în ceea ce privește negocierea contractului revine apelantei pârâte.

Împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informații/de a se informa singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă și efectivă, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că apelantul reclamant a fost informat cu privire la posibilitatea și modalitatea în care trebuie formulată contraoferta. De asemenea, faptul că împrumutatul a fost mai întâi informat și i s-a acordat un termen rezonabil pentru a analiza contractul cu echivalează cu o negociere a clauzelor acestuia.

Mai mult, apelanta pârâtă nu a depus nicio probă din care să rezulte că o contraofertă cu privire la clauza în discuție ar fi putut conduce efectiv la modificarea acesteia în sensul dorit de apelantul - reclamant.

În consecință, Curtea consideră că este îndeplinită prima condiție referitoare la lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit.

Totodată, clauza în discuție este de natură a crea un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice (art. 3 lit. b) și art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) și art. 45 - art. 47 din Legea nr. 296/2004).

Se constată astfel că modalitatea de variație a dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului" nu poate fi asimilată unor criterii obiective și verificabile, astfel încât nici reclamantul și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată.

Inserarea în contract a unor astfel de criterii echivoce, nedefinite în contract, permite profesionistului să le interpreteze într-o modalitatea favorabilă acestuia, punând totodată împrumutatul în imposibilitatea de-a verifica modalitatea în care variază dobânda, astfel încât nu s-a putea considera că drepturile și obligațiile părților se află într-un deplin echilibru juridic.

Împrejurarea că la data încheierii contractului nu era în vigoare O.U.G. nr. 174/2008, care prevede raportarea dobânzii la indici de referință, nu poate conduce la concluzia că banca ar fi avut posibilitatea să încalce alte dispoziții legale care prevăd dreptul consumatorului de a fi informat, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, sau de-a insera în contract clauze având un caracter inteligibil.

În consecință, se constată că apelanta pârâtă nu a dovedit motivele concrete care ar putea determina banca să revizuiască dobânda, nefiind prevăzute clar criteriile în funcție de care va opera modificarea, indicii bancari care ar fi intrat în componența formulei de calcul, astfel încât atât consumatorul, cât și instanța de judecată, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii.

Astfel, în absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii (evoluția pieței financiare/costul finanțării gestionării creditului), precum și mecanismul de determinare al acestei componente, se poate considera că prevederile contractuale în discuție nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Mai mult, prin întâmpinare, apelanta pârâtă recunoaște că a modificat rata dobânzii variabile, emițând notificarea nr. x din 26.11.2008 ceea ce denotă existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a arătat că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul în raport cu poziția prevăzută de dreptul național (cauza Constructora Principado S.A., C 226/12, cauza Mohamad Aziz C415/11).

În concluzie, Curtea reține că prin clauza contractuală care prevede posibilitatea apelantei pârâte de a modifica dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

De asemenea, este îndeplinită și condiția relei - credințe întrucât, raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea apreciază că nu existau premise ca banca să considere că apelantul -reclamant ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza referitoare la modificarea dobânzii variabile în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, în condițiile în care acestea reprezintă criterii echivoce de variație a dobânzii, necunoscute consumatorului la data încheierii contractului.

În concluzie, pentru toate considerentele reținute anterior, Curtea apreciază caracterul fondat al criticilor apelantului reclamant referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la modalitatea de variație a dobânzii,"în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului", motiv pentru care va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prev. la art. 3.2 din contractul de credit nr. x din 31.07.2008 în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiar - bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului".

De asemenea este fondată și critica referitoare la obligarea apelantei pârâte la restituirea către apelantul reclamant a sumelor plătite în baza clauzei declarate nule.

Astfel cum s-a reținut și anterior, clauza declarată nulă de către Curte se referă la dreptul băncii de modificare unilaterală a ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului.

Curtea apreciază că se impune restituirea sumelor încasate în plus față de dobânda calculată conform dispozițiilor contractuale inițiale pentru perioada cuprinsă între data modificării ratei dobânzii 31.12.2008 și până la data rămânerii definitive a prezentei decizii, având în vedere că dobânda inițială a fost majorată în funcție de evoluția pieței financiar-bancare astfel cum rezultă din notificarea nr. x din 26.11.2008. Or, câtă vreme s-a constatat că este abuzivă clauza de la art. 3.2 din contract numai în ceea ce privește criteriul "în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului" și tocmai acest criteriu a fost folosit pentru majorarea dobânzii Curtea apreciază că se impune restituirea sumelor de bani încasate în plus cu titlu de dobândă de către apelanta pârâtă.

Curtea apreciază că în mod greșit a reținut prima instanță faptul că actul adițional din data de 19.09.2010 și-a produs efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat, susținerile apelantului reclamant în sensul că acest act adițional nu a fost încheiat fiind fondate.

Curtea reține acest act adițional nu a fost semnat de către reclamant. Totodată, contrar susținerilor apelantei pârâtei, Curtea apreciază că acesta nici nu a fost acceptat în mod tacit nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (înainte de modificarea sa prin Legea nr. 288/2010).

Conform art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 - în forma sa inițială, pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (art. 95 alin. (2)).

Art. 95 alin. (3) prevede că în fapt, creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale, iar nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Prin urmare, pentru ca un act adițional să poată fi considerat ca fiind acceptat tacit de către consumatori, era necesar ca acesta să fie redactat în prealabil de către profesionist în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, și să fie comunicat consumatorilor pentru ca aceștia să aibă posibilitatea de-a lua în mod real cunoștință de clauzele sale. Astfel, în măsura în care consumatorul și-ar fi exprimat refuzul față de prevederile actului adițional, contractul ar fi continuat să se deruleze în modalitatea convenită inițial; în măsura în care consumatorul se declară de acord, actul adițional e considerat acceptat expres, iar în ipoteza în care nu își exprimă nici un punct de vedere, actul adițional să poată fi considerat de lege ca fiind tacit adoptat.

Însă fiecare dintre ipotezele menționate anterior au drept situație premisă comunicarea de către bancă către consumatori a actului adițional, astfel încât aceștia să poată lua cunoștință de toate modificările și să poată exprima un punct de vedere în deplină cunoștință de cauză.

Curtea apreciază că aceasta este interpretarea corectă a prevederilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, profesionistul fiind obligat a efectua toate diligențele în sensul de-a informa consumatorul cu privire la existența și cuprinsul actului adițional. De menționat în acest sens că O.U.G. nr. 50/2010 a venit în asigurarea protecției consumatorilor împotriva clauzelor abuzive și nu a urmărit să creeze consumatorilor o situație mai grea decât cea prevăzută de legislația anterioară.

În raport de aceste dispoziții legale și contrar susținerilor apelantei pârâte, Curtea apreciază că acest act adițional nu a fost acceptat tacit de către reclamant, în condițiile în care la dosar nu se regăsesc dovezi din care să rezulte că acest act i-ar fi fost comunicat apelantului reclamant.

Curtea găsește fondat și apelul declarat de apelanta pârâtă. Astfel, prin apelul declarat de pârâtă s-a criticat sentința primei instanțe cu privire la soluția de admitere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 4 din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare.

Astfel potrivit art. 4 din contractul de credit nr. x din 31.07.2008 "împrumutatul este de acord să plătească Băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului (denumit "comision de acordare"). Comisionul de acordare este calculat ca procent aplicabil la Suma solicitată (min. 60 euro sau echivalent în RON/CHF și va fi reținut din împrumut la data acordării împrumutului."

Curtea găsește întemeiat motivul de apel vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Curtea apreciază că deși este îndeplinită condiția nenegocierii acestei clauze, reținerile primei instanțe cu privire la acest aspect fiind corect, nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe.

Contrar reținerilor primei instanțe, această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ, întrucât suma de bani percepută de către bancă cu acest titlu este justificată de operațiunile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit și acordarea efectivă a acestuia.

Curtea mai reține că la data încheierii contractelor de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Cu privire la dispozițiile pct. l lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, acestea prevăd că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale", acestea nefiind incidente întrucât prin clauzele contestate nu este stabilit dreptul exclusiv al băncii de a interpreta clauzele contractuale, ci este stabilită obligația apelantului reclamant de a achita un comision de acordare.

În ceea ce privește transparența clauzei referitoare la comisionul de acordare, Curtea apreciază că aceasta este clară și inteligibilă, apelantul reclamant fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare. Totodată, valoarea acestuia, metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa.

În aceste condiții, Curtea constată că prin clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzute la art. 4 din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Totodată, nu este îndeplinită nici condiția relei credințe raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, neputându-se reține că banca nu ar fi acționat corect și echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, întrucât nu a urmărit perceperea acestui comision fără a presta vreun serviciu. Pe de altă parte, modalitatea de calcul a acestui comision, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind similară modului de calcul al dobânzii, nu duce automat la concluzia că s-a urmărit obținerea unei dobânzi în formă deghizată, cât timp motivele perceperii acestui comision, menționate anterior, sunt diferite de cele ale perceperii dobânzii (respectiv pentru lipsa de folosință a sumei împrumutate).

Ca urmare a celor reținute mai sus, Curtea nu va mai analiza celelalte motive de apel ale apelantei pârâte.

În ceea ce privește soluția dată celorlalte capete de cerere vizând constatarea caracterului abuziv a clauzelor prevăzute la art. 8.1, 12.1, 12.2, 13.11, clauza din actul adițional referitoare la modificarea dobânzii, Curtea reține că acesta nu a fost criticată de niciuna dintre părți astfel că au intrat în puterea lucrului judecată considerentele primei instanțe cu privire la aceste capete de cerere.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.798 din 02 noiembrie 2017 a admis apelurile formulate de apelantul reclamant A. și de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 5.667 din 26.09.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prev. la art. 3.2 din contractul de credit nr. x din 31.07.2008 în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiar - bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului".

A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul de dobândă de 11,25% începând cu data de 31.12.2008 și până la data rămânerii definitive a prezentei decizii.

A respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

A luat act că apelanta pârâtă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva Deciziei civile nr. 1.798 din 02 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamantului A.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziț