ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2262/2021

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanții au solicitat, în subsidiar, să se dispună conversia în RON a creditului acordat prin contract la cursul de la data tragerii, denominarea și înghețarea cursului de la data tragerii, stabilizarea cursului de schimb pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul Eur/Ron de la data încheierii contractului, până la finalizarea contractului cu menționarea nivelului dobânzii din contract, cu titlu de despăgubire stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. a), b), c), d) și f) din O.G. nr. 21/1992, ca sancțiune pentru inserarea de clauze abuzive în contractul de credit încheiat cu consumatorul în baza dreptului de a fi exonerați de plata produselor și serviciilor care nu au fost acceptate.

Reclamanții au solicitat și constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. a) paragr. 2, 3, 4 si 5, art. 5.1 lit. b), art. 5.2 din contractul de credit și art. 6.1 si 6.2 din actul adițional x din 31.05.2011 privind dobânda revizuibila, art. 17 din actul adițional x din 27.11.2012 privind marja majorată și dobânda penalizatoare, art. 6.1 lit. a), art. 9.1 lit. a) și e), art. 9.2 teza a 2 a, a 4 - a, art. 9.3, art. 9.4 si art. 9.5 din contractul de credit, art. 19 din actul adițional nr. x din 27.11.2012, art. 19 din actul adițional nr. x din 13.06.2014, art. 9.6 si 10.2 din contractul de credit privitor la impunerea unor garanții suplimentare în condiții neprecizate, art. 18. din actul adițional nr. x din 27.11.2012 și din actul adițional nr. x/13.06.2014 și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor efectuate în baza acestor clauze abuzive, sau în subsidiar compensarea acestor sume cu restul de plată rămas.

În drept, reclamanți au invocat dispozițiile art. 192, art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 966-970, art. 1088, art. 1143 și urm. din C. civ. de la 1864, jurisprudența CJUE, hotărârea C 26/13, Directiva 93/13/CEE/1993, precum și cauzele C-240/98, C-244/98, C- 168/05, C-40/08, C 26/2013, efectul direct al normelor transpuse incomplet din Directiva 93/13/CEE.

Prin încheierea de ședință din 05 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 131 și art. 136 C. proc. civ. și Hotărârii Colegiului de Conducere a Tribunalului București nr. 3 din 16.01.2015, s-a dispus trimiterea dosarului la secția a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 17 iunie 2015, sub nr. x/2015*.

La data de 09 octombrie 2015 reclamanții au depus o cerere adițională completatoare prin care solicită și constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.1, 9.2, 9.5 din contract, privind declararea scadenței anticipate a întregului credit, constatarea nulității absolute a acestor clauze și repunerea părților în situația anterioară prin anularea tuturor actelor subsecvente efectuate urmare a aplicării acestei clauze, respectiv a declarării scadentei anticipate a creditului și continuarea rambursării creditului pentru plata sumelor ce vor rămâne de achitat conform contractului potrivit clauzelor sale, cu excepția celor ce se vor constata abuzive în cauză.

De asemenea, reclamanții au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, dobânda penalizatoare, majorată și de declarare a scadenței anticipate a creditului, în măsura în care dobânda ulterioară declarării scadentei anticipate intră în calculul sumei stabilite de plată, constatarea nulității acestor clauze pentru această situație și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor efectuate în baza acestor clauze abuzive în măsura în care până la data soluționării procesului aceste sume se vor executa silit sau vor intra în suma de plată în situația declarării anticipate a creditului, iar în cazul în care se va produce acesta, scăderea sumelor ce reprezintă dobânzi contractuale și majorate din cuantumul sumei datorate de consumator sau, în subsidiar, prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit.

În drept, s-au invocat dispozițiile prevăzute de art. 204 alin. (1), art. 192, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 193/2000, Cauza Aziz paragraful nr. 73, art. 966-970. art. 1088, art. 1143 și urm. din C. civ. de la 1864, Cauzele C-240/98, C-244/98, C-168/05, C-40/08 și C 26/2013 și efectul direct al normelor transpuse incomplet din Directiva 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 3356/din 08.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., astfel cum a fost modificată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate în contractul de credit nr. x din 05.06.2018 la art. 5.1 lit. a) paragraful 2 referitor la împrejurarea că dobânda "este revizuibilă periodic, de către bancă, pe toată durata prezentului contract, până la rambursarea integrală a datoriilor în funcție de condițiile dominante ale pieței sau a modificărilor circumstanțelor în care aceasta a fost inițial stabilită, precum și în funcție de politicile de creditare ale Băncii", paragrafele 3, 4 și 5 privind dobânda revizuibilă.

De asemenea, instanța a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 9.1 lit. e), art. 9.2 teza a II-a și a IV-a, a III-a și a V-a, art. 9.5, inserate în contractul de credit și a respins restul capetelor de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva aceleiași sentințe au formulat apel și reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea apelului, anularea în parte a hotărârii primei instanțe, cu consecința trimiterii spre rejudecare, în vederea pronunțării asupra tuturor aspectelor invocate de către reclamanți și a administrării probatoriului solicitat, iar în subsidiar, au solicitat ca, evocând fondul, instanța de apel să rețină cauza spre judecare, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2127 din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul formulat de reclamanții, s-a admis apelul pârâtei și a fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Totodată, au fost obligați apelanții-reclamanți, în solidar, la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 694,60 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3., Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B. la 2 aprilie 2020, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenții au susținut, în esență, că instanța de control judiciar, în mod greșit a respins în tot cererea de apel pe care au formulat-o, admițând apelul intimatei, fără a ține seama de argumentele invocate în cauză de apelanți și fără a da eficiență normelor de drept material, de drept procesual, precum și cu ignorarea aspectelor invocate din dreptul Uniunii Europene, arătându-se, totodată, că, în mod netemeinic și nelegal a fost admisă cererea de apel formulată de pârâtă.

Potrivit recurenților, deși instanța de apel reține că trebuie avută în vedere distincția între un contract negociat și unul de adeziune și că pârâta, în calitate de profesionist, nu a făcut dovada negocierii contractului, iar unele clauze nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, totuși, respinge apelul consumatorilor și admite apelul pârâtei, reținând în mod eronat cele statuate în Cauza C 110/14.

Recurenții au arătat, în esență, că motivarea instanței este greșită, creditul fiind acordat în moneda Euro iar nu CHF, și că motivarea este străină de realitatea de fapt, întrucât intimata este cea care a determinat moneda creditului, consumatorul neputându-se încadra la "exigentele" unui credit în RON, mult mai costisitor la acel moment.

Recurenții susțin că argumentul instanței de apel privind consilierea economică de specialitate de care au beneficiat reclamanții la întocmirea cererii de creditare, care a stat la baza încheierii contractului, nu poate fi reținut ca o motivare a soluției adoptate.

Recurenții au mai arătat că semnarea contractului nu este de natură a forma convingerea că între părți a existat o negociere. De asemenea, prezentarea mai multor tipuri de contracte nu lipsește contractul de credit de caracterul de adeziune, deoarece voința consumatorilor nu a fost liber formată ci aceasta a fost limitată la alegerea unor produse prestabilite, fiind în continuare în imposibilitatea de a negocia clauzele vreunuia dintre contracte.

De altfel, legea prezumă, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, că în cazul contractelor standard formulate, precum cel în cauză, clauzele nu sunt negociate, prezumție ce operează în favoarea consumatorului, pârâta fiind obligată să o răstoarne.

În continuare, recurenții au susținut că instanța de control judiciar a încălcat normele de drept material și procesual, respectiv art. 4 și urm. din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2), art. 4, art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă.

Astfel, în cauză, instanța de control judiciar nu a asigurat respectarea drepturilor și intereselor legitime ale apelanților și nici nu a asigurat aplicarea legii și garantarea supremației acesteia în ceea ce privește aplicarea obligatorie și prioritara a Dreptului Uniunii Europene, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 4 C. proc. civ., art. 11 și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Recurenții menționează că instanțele de fond în mod greșit nu au reținut că acest contract de credit reprezintă un contract de adeziune, redactat în întregime de pârâtă, reclamanții neavând posibilitatea de modificare a clauzelor contractuale, ci numai pe aceea de a adera sau nu la contract.

Potrivit recurenților, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cuprinsul hotărârii pronunțate nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cererile reclamanților argumentate în fapt și în drept, deși acestea au fost motivate atât în raport cu dreptul intern, cât și în raport cu dreptul Uniunii Europene.

Referitor la lipsa negocierii, recurenții consideră că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contestate nu au fost negociate de bancă direct cu consumatorul, întrucât au fost stabilite fără posibilitatea acestuia să influențeze natura lor, cum sunt contractele standard preformulate.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că în ceea ce privește caracterul negociat al contractului de credit, legea instituie o prezumție relativă în sensul că acesta nu este negociat în cazul contractelor preformulate potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, sarcina dovedirii caracterului negociat fiind a profesionistului. Or, recurenții au arătat că dovada caracterului nenegociat al contractului de credit rezultă din conținutul său, deoarece, în măsura în care contractul ar fi fost negociat, citirea, reflectarea, înțelegerea și agrearea clauzelor ar deveni lipsită de sens din moment ce clauzele respective ar reprezenta întocmai rezultatul voinței împrumutaților.

S-a arătat că toate aceste aspecte au fost reținute în mod eronat de către instanțele de fond la pronunțarea hotărârilor, subliniindu-se, totodată, că intimata, prin conduita prealabilă încheierii contractului, cât și ulterior, a încălcat cu rea-credință dispozițiile legale în materia dreptului consumatorilor.

În ceea ce privește situația de fapt dedusă litigiului dintre reclamanții- consumatori și banca-pârâtă, recurenții au subliniat că modul în care banca încearcă să prezinte perioada ante-contractuală tinde să denote existența faptică a unei perioade de negociere, de reflectare, pe care consumatorii ar fi avut-o, pentru ca ulterior acesteia să semneze contractele de credit. Situația de fapt este prezentată în acest mod, pentru a induce purtarea negocierilor, însă, în realitate este una complet diferită. Recurenții susțin că este de notorietate faptul că băncile prezentau contractul de credit numai la sediul acestora și sub atenta supraveghere a consilierului de credit, consumatorii neavând posibilitatea de a pleca cu acesta, pentru a-l studia mai aprofundat. Practic, consumatorii au fost puși în situația de a adera la contractul prestabilit de bancă.

Recurenții au mai susținut că instanța trebuie să aibă în vedere atât comportamentul băncii pârâte, cât și comportamentul consumatorilor, raportat la perioada de referința 2000-2010, întrucât în cei 7 ani care au trecut, profilul ambilor participanți la raportul juridic de creditare a suferit modificări importante. Obiectul cauzei il constituie analiza comportamentului băncii față de consumatorii din perioada 2000-2010, la nivelul informațiilor și cunoștințelor de atunci și față de legislația aplicabilă la momentul respectiv. Potrivit recurenților, în perioada contractării creditelor, consumatorul avea încredere totală în instituțiile de credit și era încurajat să se împrumute.

Recurenții au redat în cuprinsul cererii de recurs concluziile avocatului general în cauza C-81/19 a CJUE, care, în opinia acestora, sunt în totală contradicție cu ceea ce rețin instanțele naționale, și în special instanța de apel.

În continuare, recurenții au prezentat critici privind caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar și în consecință stabilizarea cursului de schimb la cel valabil de la data încheierii contractului și denominarea creditului în moneda națională. De asemenea, au solicitat constarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda majorată și penalizatoare, comisionul de administrare și scadența anticipată.

La 13 august 2020, intimata C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând, în esență, că pe calea recursului nu se aduc veritabile critici privind nelegalitatea hotărârii atacate, ci sunt antamate apărări cu privire la situația de fapt sau apărări care au fost invocate și în faza apelului, iar pe fondul recursului, a solicita respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La 8 septembrie 2020, recurenții A. și B. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea excepției inadmisibilității recursului și admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vederea la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a respins excepția nulității recursului, astfel cum a fost calificată excepția inadmisibilității invocată de intimată și a stabilit termen de judecată la data de 14 septembrie 2021.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 s-a încuviințat cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul convențional al recurenților pentru o eventuală soluționare amiabilă a litigiului și s-a acordat termen la 2 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenții au susținut încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 4, art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., fără însă a se raporta punctual la cele reținute în decizia atacată și a combate dezlegarea juridică dată de instanță din perspectiva încălcării regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prin urmare, recurenții s-au rezumat la o simplă enumerare a textelor legale evocate fără a indica neconformitatea hotărârii atacate în raport cu acestea, situație în care verificarea legalității deciziei din această perspectivă nu este posibilă.

Critica recurenților privind nemotivarea hotărârii atacate, constând în lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate cererile reclamanților, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că, instanța prim control judiciar reținând că una dintre condițiile cerute în mod cumulativ pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită, respectiv cea referitoare la lipsa negocierii contractului de credit, în mod just nu a mai analizat celelalte condiții și implicit celelalte motive de apel formulate de părți, întrucât în mod evident nu ar fi condus la schimbarea soluției.

Prin urmare, caracterul nenegociat al clauzelor din convenția de credit este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al acestora, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală a fost negociată cu consumatorul.

Critica recurenților privind motivele străine din considerentele hotărârii atacate referitoare la moneda în care s-a contractat creditul, este nefondată întrucât instanța de apel, în mod corect, a reținut moneda creditului ca fiind Euro, iar pe de altă parte acest motiv nu este susceptibil de a atrage nulitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și de admitere a apelului pârâtei.

Critica recurenților privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Norma 16/2007 referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor convenției de credit, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (1) " o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" alin. (2) " o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv" și alin. (3) "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din dispozițiile legale evocate rezultă condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe.

De asemenea, la alin. (2) și (3) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 este definit caracterul nenegociat al clauzelor și se instituie o prezumție relativă a lipsei negocierii acestora, fiind în sarcina băncii să dovedească că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.

Atunci când legiuitorul a reglementat cerința ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care acesta nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod just, a procedat la analiza condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și din probele administrate, a căror analiză este exclusă în recurs în conformitate cu art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă potrivit cărora în calea extraordinară de atac se analizează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, a reținut că nu este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor convenției de credit, fiind astfel în imposibilitatea de a mai verifica caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Din probele administrate și situația de fapt evocată a rezultat că în cauză recurenții au calitatea de notar, profesioniști ai dreptului, cu solide cunoștințe inclusiv în materia contractelor de credit iar în perioada 2006-2008 au primit mai multe oferte de a contracta un credit, prin intermediul cărora au luat cunoștință de condițiile de creditare existente pe piată.

Având cunoștință de condițiile de pe piată reclamantul A. și-a exprimat expres opțiunea cu privire la unele clauze esențiale ale convenției de credit prin cererea de credit depusă la bancă, la data de 26.05.2008, fiind asistat și de o societate de intermediere a creditelor.

Instanța de apel în mod just a reținut că nu se poate presupune că reclamanții ar fi fost în poziție de inferioritate față de bancă și că aceasta cu rea-credință ar fi profitat de necesitățile lor economice pentru a le impune clauze abuzive, în condițiile în care raportul cerere - ofertă dintre un client care dorește un împrumut de o valoare foarte mare și o multitudine de bănci care prezintă în mod insistent oferte de creditare este în mod clar favorabil clientului.

De altfel, din cuprinsul contractului rezultă că acesta prezintă diferențe față de contractele de credit încheiate în mod normal între bănci și consumatori, respectiv reclamanților li s-a acordat o "facilitate de credit" de 359.040 euro pentru nevoi personale, cu posibilitatea pentru împrumutat ca, în perioada de derulare a facilității, să solicite și să obțină reîntregirea de către bancă a creditului în limita valorii inițiale a facilității, operațiune denumită "reîncărcare".

Se constată că aceste clauze sunt evident total atipice față de un contract de credit de nevoi personale încheiat între un consumator obișnuit și o unitate bancară, ceea ce conduce la concluzia că părțile au negociat efectiv clauzele contractului de credit.

În ceea ce privește actele adiționale în mod corect s-a reținut de instanța de prim control judiciar că în cuprinsul acestora se menționează că au fost încheiate la inițiativa împrumutatului, care a solicitat reeșalonarea contractului de credit.

În consecință, având în vedere cele evocate rezultă că banca a dovedit că nu a avut loc o simplă semnare și acceptare a clauzelor contractuale ci dimpotrivă a existat o negociere efectivă, discuțiile între părți concretizându-se în modificarea conținutului contractului de credit propus de bancă, în cuprinsul căruia recurenții au introdus diverse clauze. Este evident că nu se poate reține că recurenților le-a fost pusă la dispoziție o simplă ofertă urmată de încheierea contractului, contrar susținerilor acestora.

Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor contractuale a fost răsturnată de profesionist prin dovada contrară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000, instanța de prim control judiciar reținând în mod just că din probele administrate și din situația de fapt relevată a rezultat negocierea convenției de credit ceea ce face de prisos analiza celorlalte condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, în acest sens fiind Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36.

În consecință, celelalte critici formulate de recurenți privind lipsa informării acestora de către bancă cu privire la condițiile de creditare, caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, dobânda majorată și penalizatoare, comisionul de administrare și scadența anticipată, stabilizarea cursului de schimb la cel valabil de la data încheierii contractului, denominarea creditului în moneda națională și aplicarea Cauzei C81/19, nu vor fi analizate întrucât acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, prin combaterea argumentelor instanței de apel privind negocierea contractului.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2127 din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2127 din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2021.