ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2672/2024

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate toate prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârșite de către acesta împotriva sa și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 925.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului produs prin faptele sale culpabile, cu titlu de compensație pentru repararea daunelor morale, respectiv a întregului prejudiciu moral, nepatrimonial și patrimonial pe care i l-a provocat.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata lunară a unei sume echivalente cu 30% din venitul total net, începând cu data introducerii acțiunii și până la sfârșitul vieții sale, pentru repararea prejudiciilor viitoare, constând în restrângerea posibilităților de viață familială și socială normală, distrugerea șanselor sale la un trai decent, la desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale, la obținerea unui loc de muncă potrivit competențelor și pregătirii profesionale, precum și la obținerea unui venit decent, aceste prejudicii având caracter de continuitate.

Reclamanta a invocat declasarea profesională ca urmare a defăimării, denigrării și stigmatizării în societate, concedierea abuzivă din cadrul firmei, în scop de șicană, precum și principiul echitabilității, susținând că trebuie să beneficieze și de avantajele rezultate din devotamentul și comportamentul său față de pârât.

A mai solicitat obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala proprie, hotărârea instanței în două cotidiane, unul în Zalău și unul în Cluj-Napoca, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 449 din 18 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 8.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului.

A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului privind aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamanta A. și apel incident pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 57A din 15 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul incident formulat de pârâtul B..

A admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 449 din 18 octombrie 2023 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2022, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată la fond; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

A obligat pe apelanta A. să plătească intimatului B. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Prin cererea de recurs, recurenta A. a atacat decizia civilă nr. 57A/2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, la data de 15 februarie 2024, solicitând admiterea recursului și, prin soluția ce va fi pronunțată, casarea în parte a acestei decizii.

În susținerea cererii, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că ambele instanțe au consemnat inexistența autorității de lucru judecat, recunoscând că temeiul juridic al acordării despăgubirilor este diferit - în speța de față art. 388 C. civ., față de răspunderea civilă delictuală generală reglementată de art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 și 1386 C. civ., invocată în prezentul dosar - însă au respins acțiunea privind plata sumei fixe de 900.000 euro daune morale și a prestației lunare de 30% din venitul net al pârâtului.

Potrivit recurentei, instanța de apel, achiesând la considerentele primei instanțe, a reținut, în esență, că motivele invocate și faptele imputate pârâtului ar fi identice cu cele avute în vedere în dosarul de divorț, iar celelalte susțineri fie nu pot fi reținute în sarcina acestuia, fie nu au caracter de fapte delictuale.

În raport cu aceste împrejurări și cu considerentele deciziei civile nr. 57A/2024, recurenta a reiterat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, conține motive contradictorii ori străine de natura cauzei și a arătat că instanța de apel nu a realizat o analiză corectă și completă a cererilor sale pe baza temeiurilor de drept invocate, contrar caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că pârâtul continuă să o hărțuiască indirect prin intermediul concubinei sale, C., care, reprezentată de același avocat ca și pârâtul, ar fi folosit înscrisuri provenite din dosarele civile dintre părți și încheieri de ședință pentru a formula plângeri penale împotriva sa. A susținut că aceste plângeri, deși nelegale și nefondate, au determinat deschiderea mai multor dosare penale împotriva sa, toate fiind respinse de organele judiciare competente.

De asemenea, a menționat că pârâtul și concubina sa au inițiat împotriva ei numeroase acțiuni judiciare, inclusiv procese civile și penale, cu scopul de a o defăima, intimida și epuiza financiar. A subliniat că, din anul 2019, nu a existat nicio lună în care să nu fie citată la poliție sau în instanță, fiind nevoită să suporte costurile ridicate generate de aceste proceduri.

Recurenta a indicat și alte fapte pe care le consideră relevante pentru caracterul abuziv și continuat al conduitei pârâtului, cum ar fi: formularea unor cereri de executare silită în temeiul obligației de întreținere, deși prestațiile fuseseră achitate anterior; concedierea sa din funcția deținută la societatea administrată de pârât, fără acordarea drepturilor salariale și compensatorii; inițierea unor proceduri judiciare fără finalitate practică, exclusiv pentru a o șicana și a-i provoca stres suplimentar.

A susținut că toate aceste acțiuni au avut ca scop împiedicarea realizării partajului bunurilor comune, privarea sa de un nivel de trai decent și menținerea unei presiuni constante asupra sa, atât pe plan personal, cât și financiar. A arătat că, în pofida pronunțării divorțului din culpa exclusivă a pârâtului, nu i s-a permis nici până în prezent accesul la bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei și nici la bunurile personale, acestea fiind păstrate în continuare de pârât.

În sprijinul cererii de recurs, recurenta a invocat disproporția evidentă dintre situația sa materială, caracterizată prin lipsuri și condiții precare de trai, și cea a pârâtului, care beneficiază de venituri substanțiale, bunuri imobile și mobile, precum și de alte avantaje materiale considerabile. A arătat că aceste împrejurări demonstrează că prejudiciile invocate în prezentul dosar sunt distincte față de cele acordate în procesul de divorț, având la bază fapte ilicite continue și suplimentare, săvârșite ulterior acestuia.

Recurenta a mai precizat că faptele din prezenta cauză, indiferent dacă sunt anterioare sau concomitente procedurii de divorț, au caracter de continuitate, iar, pe lângă acestea, sunt evidențiate fapte noi, cu finalitate evidentă de hărțuire, umilire, denigrare și epuizare a resurselor sale materiale, deja precare.

În susținerea caracterului repetitiv și sistematic al acțiunilor pârâtului, a indicat mai multe situații concrete: dosarul nr. x/2020, având ca obiect violare de domiciliu, formulat de pârât împotriva sa, respins de instanța competentă; dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleul Silvaniei, plângere penală formulată de concubina pârâtului împotriva sa, respinsă ca nefondată; declanșarea unei proceduri de executare silită împotriva sa, în temeiul obligației de întreținere, deși prestațiile fuseseră achitate integral înainte de somarea sa, situație reținută prin sentința civilă nr. 4395/2022 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2022; concedierea sa din cadrul societății S.C. D. S.R.L., administrată de pârât, la doar trei luni de la pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a acestuia, fără acordarea drepturilor salariale aferente perioadei efectiv lucrate, a concediului neefectuat și a compensațiilor cuvenite în baza deciziei unilaterale de încetare a contractului.

Recurenta a mai menționat că, deși aceste aspecte au fost prezentate instanței, s-a apreciat în mod greșit că răspunderea nu ar putea fi reținută în persoana pârâtului, ci eventual în sarcina societății comerciale, tratată ca un subiect de drept distinct, fără a se analiza faptul că decizia de concediere și neacordarea drepturilor salariale au fost rezultatul voinței unilaterale a pârâtului, în calitatea sa de administrator unic al societății.

A subliniat că aceste acțiuni, coroborate cu inițierea unor demersuri judiciare fără finalitate concretă și cu atitudinea pârâtului de a o priva de acces la bunurile comune și personale, au generat prejudicii distincte de cele reparate prin procesul de divorț, având natura unor fapte ilicite continue, săvârșite cu intenția de a-i afecta existența, demnitatea și posibilitatea de reintegrare socială.

Recurenta a subliniat că nu a avut și nu are nicio culpă procesuală, nici în procesul de divorț, nici în procedurile inițiate de pârât privind emiterea ordinului de protecție, nici în dosarele penale având ca obiect violarea de domiciliu și nici în celelalte procese penale deschise împotriva sa de pârât sau de concubina acestuia.

A arătat că a fost nevoită să își achiziționeze, din resurse proprii, toate obiectele necesare improvizării unei locuințe minimale - frigider, plită, radiator, fier de călcat, plapumă, pernă, veselă - suportând, în același timp, cheltuieli curente și obligații financiare, respectiv: plata unei cote de 25% din indemnizația de întreținere datorată fiicei sale, deși sumele pe care pârâtul le alocă în acest scop sunt de șapte ori mai mari decât venitul lunar al acesteia; rata lunară de 320 RON pentru ajutorul public judiciar acordat în procesul de partaj; precum și cheltuielile de judecată aferente multiplelor procese deschise de pârât și concubina sa.

Recurenta a susținut că toate aceste costuri sunt suportate fără ca ea să aibă vreo culpă în situațiile generate de acțiunile ilicite și abuzurile pârâtului, apreciind că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a încălcat normele de drept material, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal și de motivare în fapt și în drept.

A evidențiat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, invocând argumente străine de obiectul cauzei și apreciind că este inadmisibil ca o instanță de control judiciar să considere că despăgubirile minime acordate în procesul de divorț - care nu acoperă nici măcar cheltuielile generate de acel proces și de ordonanța președințială - ar fi suficiente pentru repararea tuturor prejudiciilor provocate direct sau indirect de pârât.

Totodată, a susținut că împrejurarea că, de aproape cinci ani, pârâtul îi interzice să locuiască împreună cu fiica sa, o denigrează constant în fața acesteia și contribuie la distrugerea completă a relației mamă-fiică, constituie o faptă ilicită continuă, deosebit de gravă, care îi produce suferință permanentă.

Recurenta a mai arătat că împrejurările descrise relevă o conduită constant abuzivă din partea pârâtului, manifestată atât prin acțiuni directe, cât și prin intermediul altor persoane, menită să îi limiteze drepturile fundamentale, să îi afecteze integritatea morală și psihică și să îi împiedice reintegrarea într-o viață socială normală.

A subliniat că aceste fapte ilicite, cu caracter repetitiv și prelungit, au generat prejudicii distincte față de cele pentru care i-au fost acordate despăgubiri în procesul de divorț, fiind vorba despre situații și consecințe juridice diferite.

Recurenta a evidențiat, de asemenea, disproporția evidentă între situația sa materială - caracterizată prin lipsa unei locuințe proprii, venituri modeste și resurse financiare insuficiente - și cea a pârâtului, care dispune de bunuri imobile, venituri substanțiale, inclusiv beneficii compensatorii obținute ca urmare a încetării raporturilor de muncă la o companie multinațională, precum și de mijloace materiale considerabile, folosite exclusiv în interes propriu.

A susținut că instanța de apel nu a analizat aceste aspecte în mod corespunzător și a aplicat greșit dispozițiile legale incidente, confundând prejudiciul prevăzut de art. 388 C. civ., care are ca obiect compensarea suferinței provocate de divorț, cu răspunderea civilă delictuală generală reglementată de art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 și 1386 C. civ., răspundere care vizează fapte ilicite de altă natură, săvârșite ulterior divorțului și independente de acesta.

Recurenta a conchis că, prin ignorarea acestor distincții esențiale, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, lipsită de motivare în fapt și în drept, care nu reflectă realitatea probelor administrate și nici gravitatea prejudiciilor suferite, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și rejudecarea cauzei pe fond.

Recurenta a concluzionat că, raportat la aceste împrejurări, este evident că prejudiciile care fac obiectul prezentului dosar sunt distincte față de cele acordate în procesul de divorț, având o natură juridică diferită și fiind generate fie de fapte ilicite noi, fie de continuarea unor acțiuni abuzive deja constatate ca fiind generatoare de prejudicii.

A subliniat că materia dedusă judecății se încadrează în sfera răspunderii civile delictuale generale, fiind vorba despre fapte care depășesc cadrul strict al relațiilor patrimoniale sau morale afectate de desfacerea căsătoriei, și care, prin gravitatea și persistența lor, reclamă acordarea unor despăgubiri suplimentare.

Recurenta a susținut că instanța de apel a omis să facă această distincție esențială și a aplicat greșit dispozițiile legale, ceea ce a condus la respingerea nejustificată a acțiunii în pretenții. A arătat că o asemenea confuzie între temeiurile de drept aplicabile contravine principiului reparării integrale a prejudiciului și lipsește de efect util dreptul său la despăgubiri pentru faptele ilicite săvârșite de pârât ulterior divorțului.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei civile nr. 57A/2024 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în ședința publică din 15 februarie 2024, în dosarul nr. x/2022, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii și schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtului B., în temeiul art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 și 1386 C. civ., la plata sumei de 900.000 euro în favoarea reclamantei A. - reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat prin faptele acestuia, cu titlu de compensație pentru repararea daunelor morale și a întregului prejudiciu moral suferit -, precum și obligarea pârâtului la plata lunară a unei sume echivalente cu 30% din venitul total net lunar, de la data introducerii acțiunii și până la sfârșitul vieții reclamantei, pentru repararea prejudiciilor viitoare.

De asemenea, recurenta a solicitat menținerea dispoziției instanței de fond privind respingerea, ca neîntemeiată, a excepției autorității de lucru judecat invocate de pârâtul B., păstrarea soluției de respingere a cererii pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată la fond, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul recurs.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. a invocat, pe cale de excepție, excepția nulității recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul a susținut că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate în sensul legii, nefiind indicat în concret care norme ar fi fost încălcate sau aplicate greșit, motiv pentru care a apreciat că recursul este nul sau, după caz, nefondat.

Pe fond, intimatul a arătat că instanțele de fond și de apel au analizat și motivat hotărârile pronunțate, stabilind că prejudiciul invocat de recurentă a fost deja reparat prin despăgubirile acordate în dosarul de divorț, neputând fi acordată o dublă reparație pentru aceleași fapte.

De asemenea, a reieșit că acuzațiile pe care i le aduce reclamanta în legătură cu refuzul minorei E. de a locui cu mama sa, precum și demersurile acesteia în justiție împotriva altor persoane, nu au legătură cu conduita pârâtului și nu pot atrage răspunderea civilă personală a acestuia.

Intimatul a mai arătat că reclamanta dispune de resurse materiale importante și că afirmațiile privind lipsa mijloacelor de subzistență sunt nereale, iar acțiunile judiciare formulate de el au avut ca scop apărarea drepturilor și intereselor legitime, fără a fi exercitate cu rea-credință.

De asemenea, a învederat că acuzele pe care i le aduce reclamanta în legătură cu raporturile de muncă sau demersurile făcute în justiție de către alte persoane ori refuzul minorei E. de a locui cu mama sa, așa cum corect a reținut prima instanță, rezultă că alte elemente decât conduita pârâtului au prezentat un caracter decisiv și nu poate fi antrenată răspunderea civilă personală a pârâtului pentru acțiuni care aparțin altui subiect de drept.

În concluzie, intimatul a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil sau, după caz, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05 aprilie 2024 și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului C9.

Prin rezoluția din data de 25 iunie 2024 a fost stabilit termen la data de 26 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare invocate și cu raportare la legea aplicabilă cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Astfel, cum s-a arătat în argumentarea respingerii excepției privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de lege, limitele prezentei judecăți sunt reprezentate de chestiunile invocate care privesc nelegalitatea deciziei atacate și ele nu pot include susținerile referitoare la netemeinicia deciziei curții de apel.

Recursul este o cale de atac destinată cenzurării legalității hotărârii instanței de apel, ce poate fi declarată pentru motivele exclusiv și limitativ enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât el nu este deschis părților decât pentru chestiuni care pot fi încadrate în aceste cazuri de casare a hotărârii.

De aceea, pentru că din expunerea ce precedă rezultă că majoritatea susținerilor părții reclamante au legătură cu situația de fapt dedusă judecății și cu istoricul relațiilor litigioase dintre părți, Înalta Curte observă că se impune, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ca instanța să deceleze din ansamblul acestor susțineri pe acelea care pot să deducă judecății greșita aplicare a legii de drept material sau procedural de către instanța de apel, urmând ca toate celelalte nemulțumiri ale părții dezvoltate în memoriul de recurs să nu primească un răspuns în prezenta decizie, pentru că nu pot fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, se observă că recurenta a reclamat motivarea deficitară a instanței de apel, această chestiune putând fi examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu ar fi analizat în mod real cererile formulate, nu ar fi indicat temeiul legal pe baza căruia acestea au fost respinse și ar fi pronunțat o hotărâre lipsită de motivare, cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În concret, s-a arătat că hotărârea instanței de apel nu conține motivarea respingerii pretențiilor privind daunele morale în cuantum de 900.000 euro și prestația lunară reprezentând 30% din venitul net al pârâtului, reiterând că a invocat fapte ilicite cu caracter continuat, săvârșite atât anterior, cât și ulterior desfacerii căsătoriei.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite.

Din lucrările dosarului rezultă că prima instanță a respins acțiunea reclamantei considerând, pe de-o parte, că faptele petrecute anterior divorțului (majoritatea celor imputate pârâtului prin acțiunea de față) au produs un singur prejudiciu reclamantei, care a fost reparat deja de instanța care a pronunțat divorțul, potrivit art. 388 C. civ., iar pe de altă parte că faptele reclamate a fi fost săvârșite ulterior acestui moment nu pot sta la baza angajării răspunderii pârâtului pentru fapta ilicită conform dreptului comun pentru că "fie acesta nu apare drept autor, fie alte persoane sunt în măsură să invoce pretinse prejudicii."

Prin motivele apelului declarat, reclamanta a criticat sentința tribunalului pentru netemeinicie, făcând referire la diferite elemente factuale apreciate ca relevante, arătând totodată că în dosarul de divorț au fost acordate despăgubiri în alte coordonate legale, dar fără a formula un motiv concret de apel referitor la constatarea primei instanțe cu privire la fapte ulterioare divorțului în sensul că acestea nu sunt apte a atrage răspunderea pârâtului.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a răspuns criticilor legate de despăgubirile acordate deja în procesul de divorț - care ar fi privit, conform apelantei, alte circumstanțe - apreciind că în realitate se invocau aceleași fapte ilicite, care nu puteau produce un alt prejudiciu, deci și dacă s-a invocat un alt temei de drept substanțial (art. 388 C. civ.) decât în cauza de față, nu poate fi acordată o dublă reparație pentru același prejudiciu.

Or, în absența unor critici concrete din memoriul de apel legate de motivele pentru care tribunalul a respins acțiunea în privința altor fapte decât acelea avute în vedere de instanța de divorț și față de prevederile art. 476-478 C. proc. civ., care stabilesc limitele devoluțiunii în apel în funcție de motivarea dezvoltată în sprijinul căii de atac, Curtea de apel nu era legal învestită cu o cercetare a acestor circumstanțe factuale.

De aceea, nu se poate considera, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că din decizia recurată lipsește o argumentare referitoare la anumite fapte imputate prin acțiune pârâtului.

În absența altor repere aduse în sprijinul cazului de casare analizat, se constată că acest motiv de recurs este nefondat.

O altă serie de critici poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 și 1386 C. civ.), apreciind în mod eronat că prejudiciul invocat nu este distinct față de cel reparat în procesul de divorț. Aceasta a invocat existența unor fapte ilicite noi și continue, pretins săvârșite de intimat ulterior desfacerii căsătoriei, precum și disproporția dintre situația sa materială și resursele pârâtului.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate.

În acest context, se impune o analiză comparativă a dispozițiilor art. 388 C. civ. - răspunderea civilă specială în caz de divorț - și art. 1357 și urm. C. civ. - răspunderea civilă delictuală generală.

Potrivit art. 388 C. civ., "Soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului culpabil să îl despăgubească; în cazurile prevăzute la alin. (1), nu se aplică dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile".

Norma are caracter special, reglementând acordarea de despăgubiri morale sau materiale soțului nevinovat atunci când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a celuilalt soț, prejudiciul având legătură directă cu faptele care au condus la desfacerea căsătoriei (de exemplu: infidelitate, violență, denigrare, excludere din viața familială).

Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare", iar alin. (2) prevede că "Autorul faptei răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Aceste dispoziții instituie principiul răspunderii civile delictuale generale, aplicabil ori de câte ori nu există o reglementare specială, și condiționează acordarea despăgubirilor de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii: faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție.

Jurisprudența și doctrina au statuat constant că, în prezența unei norme speciale, aceasta are prioritate față de dreptul comun (specialia generalibus derogant), iar aplicarea cumulativă sau succesivă a celor două regimuri pentru același prejudiciu ar duce la o dublă reparare, inadmisibilă în dreptul civil român.

În consecință, prejudiciul acoperit în temeiul art. 388 C. civ. nu mai poate fi reparat din nou prin invocarea art. 1357 și următoarele C. civ., chiar dacă ulterior se formulează o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală generală, dacă faptele au fost deja analizate și prejudiciul a fost compensat în cadrul procesului de divorț. Doar eventuale prejudicii distincte, rezultate din fapte ilicite ulterioare și neanalizate în acel proces, pot face obiectul unei noi acțiuni în temeiul dreptului comun.

În speță, Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că prejudiciul moral reclamat de recurentă (constând în traumele psihice, afectarea reputației și excluderea din viața familială) a fost deja reparat în procesul de divorț (dosar nr. x/2019), prin acordarea sumei de 90.000 RON. Pentru aceleași fapte și același prejudiciu nu poate fi acordată o nouă reparație în temeiul dreptului comun.

Contrar susținerilor reclamantei recurente, nu se poate reține o interpretare conform căreia prejudiciul ce se repară conform art. 388 C. civ. este reprezentat exclusiv de vătămarea suferită prin faptul desfacerii căsătoriei.

Dimpotrivă, prejudiciul încercat prin desfacerea căsătoriei se raportează la conduita soțului vinovat de o atare consecință, aspect care rezultă din aceea că art. 388 C. civ. se referă expres la posibilitatea de obligare a soțului vinovat la despăgubiri către soțul nevinovat.

Aplicarea art. 388 C. civ. (care s-a realizat prin hotărârea de divorț) nu este, deci, atrasă de o altă faptă ilicită decât cele imputate soțului vinovat pentru deteriorarea relațiilor dintre soți de o așa manieră încât se impune desfacerea căsătoriei, cum pretinde reclamanta recurentă.

Dimpotrivă, câmpul de aplicare al normei reținute în acea hotărâre a fost deja determinat de instanța care a pronunțat-o, unde s-a consemnat, conform celor deja evocate de instanțele de fond și apel din cauza pendinte, că "în cadrul procesului de divorț, instanța de apel a reținut că reclamanta este îndreptățită a primi despăgubiri de 90000 RON pentru repararea prejudiciului moral constând în singurătatea morală și afectivă, suferința provocată de infidelitatea soțului, sentimentele de rușine și afectare a stimei de sine, fiind făcută trimitere inclusiv la traumă emoțională încercată. Mai mult decât atât, instanța de apel a ținut seama de deteriorarea gravă și insurmontabilă a relațiilor de căsătorie, de continuarea relației extraconjugale cu un caracter de stabilitate, de încercarea eșuată de a redresa relația sentimentală a părților, de îndepărtarea în mod nejustificat din locuința familiei, de impunerea unor condiții incompatibile cu continuarea unor relații de familie normale pentru menținerea căsătoriei, de referirile aduse cu privire la starea de sănătate psihică a pârâtei, respectiv de acțiunile intenționate ale soțului, având ca rezultat denigrarea soției, cum sunt acuzațiile legate de lipsa asumării rolului de mamă și eșecul său personal și exclusiv în creșterea și educarea copiilor sau cele relative la alterarea stării de sănătate mentală".

De aceea, chiar dacă temeiul substanțial al acordării despăgubirilor este unul distinct, de vreme ce pentru aceeași faptă ilicită și același prejudiciu nu se pot dispune două reparații, în mod corect au reținut instanțele că pentru faptele deja avute în vedere de instanța de divorț nu se pot acorda despăgubiri și în cauza de față.

Prin urmare, nu se poate reține critica în sensul unei pretinse confuzii realizate de instanța de apel cu privire la temeiul acordării despăgubirilor prin hotărârea de divorț, această chestiune fiind corect dezlegată.

În fine, deși se reclamă greșita aplicare a normelor de drept substanțial care au fundamentat acțiunea de față, având în vedere cele anterior arătate legat de limitele judecării apelului în cauză, nu se poate proceda la o analiză de legalitate a celorlalte susțineri, pe de-o parte față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - care nu permit formularea în recurs a unor motive de nelegalitate ce nu au fost deduse spre analiză instanței de apel - și pe de altă parte deoarece aspectele dezvoltate nu se referă în realitate la greșita aplicare a legii, ci la netemeinicia hotărârilor instanțelor de fond, chestiuni ce nu pot fi evaluate în prezenta cale de atac.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, urmând astfel ca recursul să fie respins ca atare.

În aplicarea art. 452 și art. 453 C. proc. civ., cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs va fi respinsă, deoarece la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind realizarea unor asemenea cheltuieli în cuprinsul etapei procesuale a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 57 A din 15 februarie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Respinge cererea intimatului-pârât B. privind plata cheltuielilor de judecată în recurs, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2024.