ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1690/2025

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța în speță, să se dispună: anularea mărcii verbale "E.", întrucât marca, din motive de identitate sau similitudine cu marca anterioară "E." și din motive de identitate cu serviciile pentru care cele 2 mărci au fost înregistrate, produce risc de confuzie/asociere cu marca reclamanților; anularea mărcii verbale "E.", întrucât înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință; anularea mărcii verbale "E.", întrucât înregistrarea acesteia aduce atingere dreptului de autor aparținând reclamantei A. S.R.L. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1956 din data de 9 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis capetele 1 și 2 de cerere și a anulat marca națională "E." înregistrată în Registrul Național al Mărcilor sub nr. x din data de 11 noiembrie 2013, pentru clasa 41. A respins în rest acțiunea. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1133A din data de 6 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: a admis apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1956 din data de 9 decembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. S.R.L. și B.; a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins cererea introductivă, ca neîntemeiată. II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 1133A din data de 6 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au formulat recurs reclamanții B. și A. S.R.L. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 martie 2025, sub nr. x/2019, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că se impunea o analiză a distinctivității mărcii anterioare, atât timp cât nu a fost învestită cu o cerere în acest sens, obiectul acțiunii deduse judecății fiind reprezentat de anularea mărcii ulterioare, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Ca urmare, au susținut că, nefiind învestită cu o cerere de constatare a lipsei distinctivității ori a gradului redus de distinctivitate al mărcii anterioare "E.", instanța s-a pronunțat pe alte motive, străine de motivele ce se impuneau a fi analizate în raport de cererea principală formulată de recurenții-reclamanți. Totodată, au arătat că, din verificările efectuate în bazele de date privind mărcile înregistrate, nu au identificat alte mărci anterioare care să conțină denumirea "E." și care să protejeze aceleași servicii din clasa 41. Ca atare, prima marcă înregistrată cu această denumire în anul 2003 le aparține, iar în urma examinării motivelor absolute de refuz, astfel cum acestea erau prevăzute în Legea nr. 84/1998, nu a existat din partea O.S.I.M. vreo obiecție sau solicitare de invocare a unui disclaimer pentru această denumire, și aceasta tocmai pentru că, la momentul anului 2003, nu exista nicio formație cu această denumire, astfel că denumirea a fost considerată distinctivă prin raportare la serviciile pentru care s-a solicitat protecția. Or, marca atacată "E." (nr. depozit) acoperă tot clasa 41 din clasificarea de la Nisa pentru servicii identice și complementare. În ceea ce privește publicul țintă și nivelul acestuia de atenție, pornind de la natura serviciilor din clasa 41 acoperite de mărcile în conflict, instanța de apel a apreciat că acesta este compus din publicul general, adică consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenție sporit, întrucât acesta urmărește să își satisfacă nevoile de divertisment musical sau de instruire, iar, în acest domeniu, primordială este persoana prestatorului de servicii. Comparând semnele, instanța a reținut că, în speță, nu poate fi vorba de o identitate între acestea, însă referitor la gradul lor de similaritate, a apreciat că acesta este unul ridicat. Pornind de la acest aspecte, recurenții-reclamanți au solicitat să se constate existența contradicției motivării instanței de apel, care este dată, pe de o parte, de constatarea gradului ridicat de similaritate între cele două semne, iar, pe de altă parte, de aprecierea, care a stat la baza admiterii apelului, respectiv aceea că orice risc de confuzie este înlăturat întrucât publicul poate face distincția între serviciile oferite sub cele două semne în conflict pe baza elementelor minimale de diferențiere, respectiv în funcție de identitatea artiștilor, dar și a denumirilor diferite a celor două formații. Astfel, recurenții-reclamanți consideră că modul în care a procedat instanța de apel este greșit, întrucât aceasta a procedat la compararea artiștilor și nu a mărcilor aflate în conflict. Totodată, au susținut contrarietatea motivelor ce susțin soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere, privind nulitatea pentru înregistrarea mărcii "E." cu rea-credință. Astfel, făcând trimitere la cerințele necesare pentru pronunțarea acestei sancțiuni, așa cum au fost stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-529/07 din 11 iunie 2009, F., au arătat că, deși a reținut că este indubitabil că apelanții cunoșteau faptul relevant, fiind membri în trupa ce purta denumirea "E.", totuși, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține existența elementului subiectiv în persoana apelanților la momentul înregistrării mărcii ulterioare, respectiv în anul 2013, întrucât intenția solicitanților mărcii ulterioare, a cărei anulare s-a cerut, nu a fost una de împiedicare/parazitare a titularilor mărcii anterioare, ci doar un act firesc prin care s-a ales o denumire similară până la identitate cu cea anterior înregistrată în vederea continuării, doar de către părțile adverse, a carierei muzicale, cu un repertoriu muzical și un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau, fără să pericliteze în niciun mod activitatea de peste 10 ani a formației și a mărcii anterioare "E.". În opinia recurenților-reclamanți, constatarea legitimității înregistrării unei mărci cvasi-identice pe motivul continuării unei activități muzicale contrazice întreaga jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată chiar de către instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate. Concluzionând, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susținut că hotărârea este nelegală, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a efectuat o analiză a distinctivității, motiv străin de obiectul cererii deduse judecății, iar, pe de altă parte, motivarea instanței este contradictorie în ceea ce privește reținerea gradului ridicat de similaritate a mărcilor în conflict și constatarea inexistenței riscului de confuzie prin comparația artiștilor ce alcătuiesc cele două formații. În dezvoltarea criticilor subsumate ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a înlăturat considerentele sentinței tribunalului, prin care s-a reținut existența riscului de confuzie și de asociere, dat de gradul ridicat de similaritate dintre marca "E." și marca ulterioară "E.", precum și de serviciile identice și similare pentru care acestea au fost protejate, și a negat riscul de confuzie în considerarea diferențelor existente între serviciile oferite ce pot fi ușor deosebite de către publicul consumator prin comparația artiștilor. Statuând astfel, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, întrucât publicul consumator, chiar și foarte avizat, nu ar putea face distincția între denumirea "E." și "E.", întrucât o analiză a altor elemente ce țin de numele membrilor unor formații excedează analizei impuse de Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. În opinia recurenților-reclamanți, dacă s-ar aprecia ca fiind justă o astfel de analiză, s-ar ajunge la rămânerea fără de substanță a dispozițiilor legale privind protecția mărcilor și scopul pentru care titularii ar mai înregistra o marcă. Astfel, au apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, schimbând soluția primei instanțe fără să ofere o motivare clară și neechivocă cu privire la stabilirea similarității semnelor în conflict. Totodată, au criticat concluzia prin care instanța de apel a reținut că obiectivul urmărit de către părțile adverse este unul legitim în domeniul artistic, întrucât nu se poate nega faptul ca și aceștia au contribuit la crearea și consolidarea brandului muzical al trupei "E.", fiind îndreptățiți să îl capitalizeze în noua lor formație, apreciind că aceasta conduce în mod inevitabil la constatarea existenței elementului subiectiv în persoana intimaților-pârâți, ce au avut intenția de a-i împiedica pe viitor pe titularii mărcii anterioare "E." de a-și mai utiliza neîngrădit și fără parazitare semnul înregistrat, ce le conferă drepturi exclusive, astfel cum se precizează la art. 39 din Legea nr. 84/1998 II.3. Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 27 mai 2025, în temeiul art. 471 1 alin. (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenții reclamanți au circumscris criticile aduse deciziei instanței de apel motivelor de casare reglementate prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., acestea fiind structurate pe două paliere, corespunzător celor două motive de anulare a mărcii, analizate în apel. În esență, recurenții invocă aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, precum și încălcarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, susținând că hotărârea este nelegală, întrucât instanța de apel nu a respectat criteriile de stabilire a similarității mărcilor în conflict, luând în considerare un element străin de natura pricinii, anume gradul redus de distinctivitate a mărcii anterioare, a reținut în mod nelegal inexistența riscului de confuzie, prin raportare la artiștii care alcătuiesc cele două formații și în contradicție cu constatarea anterioară referitoare la gradul ridicat de similaritate a mărcilor în conflict, și a apreciat în mod greșit asupra intenției frauduloase a pârâților, constatarea legitimității demersului acestora de a înregistra o marcă cvasi-identică cu cea a reclamanților, pe pe motivul continuării activități muzicale, fiind contrară întregii jurisprudențe a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Deși circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., susținerile referitoare, după caz, la existența în cuprinsul deciziei atacate a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii tind să releve, în realitate, omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele pe care le presupune aplicarea corespunzătoare a criteriilor ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv, analizarea unor aspecte ce excedează acestor criterii, punând, practic, în discuție aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la aprecierea riscului de confuzie pentru public, precum și a celor referitoare la aprecierea relei-credințe la înregistrarea mărcii. Astfel formulate, toate criticile recurenților tind a avea ca finalitate verificarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel, validarea ori infirmarea susținerilor referitoare la criteriile de analiză greșit aplicate în cauză echivalând, de fapt, cu o apreciere chiar asupra modului de argumentare a deciziei recurate. Din acest motiv, dată fiind unicitatea raționamentului juridic ce stă la baza soluției ce urmează a fi adoptată, criticile subsumate de recurenți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. vor fi analizate alături de celelalte motive de recurs ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să se verifice dacă instanța devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că verificarea legalității deciziei recurate, din perspectiva aplicării normelor de drept substanțial incidente, presupune determinarea corectei raportări a analizei efectuate la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea națională și al căror efect util trebuie asigurat de către instanța de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispozițiilor de drept intern. O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanțele particulare ale speței, întrucât atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalității, iar nu și a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Pe cale de consecință, analiza motivelor de recurs se va face pornind de la situația de fapt reținută de către instanța de apel. În acest sens, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, solicitând anularea mărcii verbale "E." reclamanții au susținut, pe de o parte, că aceasta este similară mărcii anterioare "E.", că există identitate între serviciile pe care cele două mărci le desemnează, precum și risc de confuzie, inclusiv risc de asociere cu marca anterioară, în percepția publicului, iar, pe de altă parte, că înregistrarea mărcii a fost solicitata cu rea-credință și că aduce atingere dreptului de autor aparținând reclamantei S.C. A. S.R.L.. Admițând acțiunea, prima instanță a reținut, în esență, că mărcile în conflict sunt mărci verbale, cvasi identice, din punct de vedere fonetic, și puternic similare, din punct de vedere conceptual, în raport de elementul dominant al acestora, anume, termenul "E.", celelalte trei cuvinte pe care le cuprinde marca a cărei anulare se solicită, respectiv, "lui 7 cai" nefiind apte să transforme conceptual marca, pentru a evita riscul evident de confuzie, cu atât mai mult cu cât serviciile pe care le desemnează sunt identice și sunt puse pe piață în aceleași locuri și prin aceleași canale de distribuție (piața muzicală). Cu referire la cel de-al doilea motiv de anulare, tribunalul a reținut că reaua-credință a pârâților la înregistrarea mărcii rezultă din împrejurarea că aceștia sunt cotitulari, alături de reclamantă, ai unei mărci E., ce proteja același gen de produse, fiind tot o formație care are același gen muzical pe piața românească de profil, astfel că puteau prefigura un risc de confuzie, pe către nu au încercat să îl evite, ba din contră, l-au acceptat. Cât privește susținerea referitoare la încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada vreunei drept de autor asupra denumirii "E." deținut de către reclamantă, drepturile ce rezultă din contractul de management, producție muzicală și artistică invocat de aceasta fiind, cel mult, drepturi conexe ale producătorului de înregistrări sonore, ce nu pot fi asimilate drepturilor de autor pentru a putea beneficia de protecție în sensul solicitat. Prin decizia recurată, instanța de apel, schimbând în tot sentința primei instanțe, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Pentru a decide astfel, Curtea a comparat bunurile și serviciile acoperite de mărcile în discuție, publicul țintă și nivelul său de atenție, după care a procedat la compararea semnelor, la evaluarea distinctivității mărcii anterioare și la analizarea tuturor factorilor relevanți, iar în final, a apreciat în mod global riscul de confuzie. În acest sens, a reținut că, atât marca anterioară "E.", cât și marca atacată "E." acoperă Clasa 41 din Clasificarea de la Nisa pentru servicii identice și complementare, marca anterioară fiind înregistrată pentru "servicii de divertisment oferite de o trupă de muzică", în timp ce marca atacată poartă asupra serviciilor de "educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale". În ceea ce privește publicul țintă și nivelul acestuia de atenție, pornind de la natura serviciilor din Clasa 41 acoperite de mărcile aflate în conflict, Curtea a apreciat că acesta este compus din publicul general, adică consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenție mai sporit, întrucât acesta urmărește să își satisfacă nevoile de divertisment muzical sau de instruire, iar în acest domeniu primordială este persoana prestatorului de servicii. Comparând semnele, Curtea a reținut că, în speță, nu poate fi vorba de o identitate între acestea, ci doar de un grad de similaritate ridicat. În acest sens, a constatat că ambele semne sunt mărci verbale, că din punct de vedere vizual, este incontestabil că similaritatea dintre acestea este ridicată, având în vedere scrierea aproape identică, marca pârâților distingându-se de cea a reclamanților doar în partea sa finală, prin atributul substantival genitival "lui 7 cai", că similaritatea auditivă este, pentru același motiv, mare, cum mare este și similaritatea conceptuală, atributul substantival genitival cuprins în marca ulterioară nealterând în niciun fel noțiunea de bază transmisă publicului de către substantivul "E.". Evaluând distinctivitatea, Curtea a reținut că marca anterioară "E.", se bucură doar de o minimă distinctivitate inerentă, neconținând elemente care să îi sporească acest caracter, întrucât cuvântul haiduc și derivatele sale sunt larg răspândite în piața românească pentru a sugera calitatea tradițională sau populară a bunurilor și serviciilor pe care le identifică. De altfel, Curtea a constatat că în domeniul muzical, termenul de haiduc este folosit ca nume și de alte formații, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, fiind, de asemenea, de notorietatea existența trupei "G.", trupă de muzică lăutărească din comuna Clejani, jud. Giurgiu. Instanța de apel a reținut că reclamanții nu au invocat, în susținerea cererii în anulare, alți factori relevanți. Procedând la analiza globală a riscului de confuzie, conform premiselor stabilite mai sus, Curtea a constatat că, deși semnele în conflict sunt similare și se referă la servicii similare sau complementare, este exclusă eventuala percepție a publicului că serviciile oferite sub semnul mărcilor provin de la același agent economic sau de la agenți aflați într-o legătură economică. Astfel, marca anterioară este una slab distinctivă, răspândită pe piață, cu care consumatorii sunt obișnuiți și căreia îi recunosc caracterul sugestiv. Ținând cont de atenția sporită a consumatorului atunci când achiziționează servicii de divertisment sau educaționale, dar și de metoda specifică de achiziție, care implică prezentarea unor afișe cu persoana prestatorilor de servicii, persona acestora fiind, de altfel, elementul primordial în fundamentarea deciziei de achiziție, Curtea a apreciat că este înlăturat orice risc de confuzie, publicul putând face distincția între serviciile oferite sub cele două semne în conflict pe baza elementelor minimale de diferențiere, respectiv în funcție de identitatea artiștilor, dar și a denumirilor diferite a celor două formații. În ceea ce privește cauza de nulitate constând în înregistrarea mărcii cu rea-credință, pornind de la criteriile de analiză ce rezultă din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C- 529/07 din 11.06.2009, F., instanța de apel a reținut că deși, este indubitabil că pârâții cunoșteau faptul relevant, fiind membri în trupa ce purta ca denumire marca "E.", nu poate fi reținută existența elementului subiectiv în persoana acestora, la momentul înregistrării mărcii ulterioare, respectiv în anul 2013, întrucât, demersul lor a fost justificat doar de dorința de a-și continua carierea muzicală într-o formație cu un repertoriu muzical și un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau și să indice publicului proveniența lor, cât și genul muzical pe care îl cântă, fără a urmări să le interzică reclamanților folosirea propriei mărci. Ca atare, a constatat că obiectivul urmărit a fost unul legitim în domeniul artistic, întrucât nu se poate nega faptul că și aceștia au contribuit la crearea și consolidarea brandului muzical al trupei E., fiind îndreptățiți, astfel, să îl capitalizeze în noua lor formație. Pe calea prezentului recurs, reclamanții susțin, sub un prim aspect, că în mod greșit instanța de apel, în cadrul analizei efectuate în vederea determinării similarității mărcilor în conflict și a riscului de confuzie, a analizat distinctivitatea mărcii anterioare, demersul instanței devolutive excedând obiectului acțiunii deduse judecății, reprezentat de anularea mărcii ulterioare, pe motivul reglementat de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Susținerile recurenților sunt nefondate. Potrivit jurisprudenței CJUE, riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară, se apreciază global, ținând cont de toți factorii pertinenți, în special de gradul de cunoaștere a mărcii pe piață, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum și între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauza C-251/95 Sabel și în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd). În ceea ce privește aprecierea asupra similarității semnelor, aceasta trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepția consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă. Din această perspectivă, determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcilor și a ponderii lor în percepția publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, paragraful 34 și 35), luându-se în considerare elementele distinctive și dominante. După cum s-a reținut în decizia recurată, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare, iar similaritatea semnelor comparate, respectiv a produselor sau serviciilor pe care acestea le desemnează, precum și gradul de similaritate, figurează incontestabil printre acești factori. În egală măsură, însă, după cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE (începând cu hotărârea din cauza C 251/95 Sabel), un factor relevant în aprecierea globală a riscului de confuzie îl constituie și gradul de distinctivitate al mărcii anterioare, constând în aptitudinea mărcii de a distinge produsul unui comerciant de produsele altor comercianți de pe piață. Caracterul distinctiv al mărcii determină întinderea protecției sale, iar riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedește a fi mai important. O marcă cu un caracter slab distinctiv, cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobișnuite sau originale, se va bucura de un grad mai mic de protecție decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoașterii pe care o are pe piață (H., parag. 20 și 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17). Așadar, atunci când este invocat, eventualul caracter distinctiv redus al mărcii anterioare trebuie analizat ca atare în aprecierea globală a riscului de confuzie, întrucât poate influența constatarea existenței sau a inexistenței unui asemenea risc. Pe acest temei, contrar susținerilor recurenților reclamanți, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel s-a raportat, în evaluarea globală a riscului de confuzie, nu doar la impresia de ansamblu a semnelor în conflict, ținând cont de componentele lor distinctive și dominante, de elementele verbale ale acestora, ci și la gradul de distinctivitate a mărcii anterioare, analiza astfel efectuată relevând valorificarea corectă a criteriilor de determinare a similarității semnelor și a riscului de confuzie, așa cum rezultă ele din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în materie. Totodată, ea răspunde uneia dintre apărările pe care pârâții și-au făcut-o în cauză, astfel că sunt neîntemeiate și criticile din recurs potrivit cărora instanța nu ar fi fost învestită cu o cerere concretă care să vizeze analiza distinctivității mărcii anterioare. De altfel, o astfel de cerere nici nu era necesară câtă vreme, potrivit celor deja arătate, gradul de distinctivitate constituie un element important în aprecierea globală a riscului de confuzie ce trebuie analizat în ansamblul tuturor celorlalți factori relevanți ai cauzei. Cât privește modalitatea concretă în care instanța de apel a evaluat distinctivitatea și concluzia la care a ajuns în urma analizei efectuate, în sensul că marca anterioară se bucură doar de o minimă distinctivitate inerentă, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului întrucât sunt aspecte ce țin de aprecierea pe care instanța devolutivă a dat-o unor chestiuni de fapt și probelor administrate, iar susținerile pe care recurenții le fac în combaterea acestora nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil de analiză prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar propria lor apreciere în legătură cu modul în care aspectele de fapt ale cauzei ar fi trebuit interpretate și valorificate, aprecieri ce se circumscriu, cel mult, unor aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, ce excedează controlului de legalitate ce poate fi efectuat în recurs. Criticând concluzia instanței de apel referitoare la inexistența riscului de confuzie, recurenții reclamanți susțin, pe de o parte, că aceasta este contrară constatării anterioare privind gradul ridicat de similaritate a mărcilor în litigiu, iar, pe de altă parte, că raționamentul care o fundamentează, în sensul că publicul poate face distincția între serviciile oferite sub cele două semne în conflict în funcție de identitatea artiștilor, este greșit, întrucât se raportează la elemente ce excedează analizei impuse de Legea nr. 84/1998. Susținerile recurenților sunt neîntemeiate. Împrejurarea că instanța de apel a constatat gradul ridicat de similaritate a mărcilor în conflict nu atrage în mod automat existența riscului de confuzie astfel că, din această perspectivă, susținerea potrivit căreia cele două constatări ar fi contradictorii nu poate fi primită. Așa cum s-a arătat, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-251/95 SABEL BV împotriva Puma AG, C-39/97 Canon Kabushiki Kaisha împotriva Metro-Goldwyn-Mayer Inc și C-342/97 H. Meyer & Co), existența riscului de confuzie trebuie apreciată în mod global, ținând seama de toți factorii relevanți ai cauzei, în special de gradul de similaritate între semne, gradul de similaritate între produsele sau serviciile desemnate, caracterul distinctiv al mărcii anterioare, publicul relevant și gradul de atenție al acestuia. Analiza riscului de confuzie este una interdependentă, ceea ce înseamnă că un grad ridicat de similaritate între semne poate compensa un grad mai scăzut de similaritate între produse și invers. Totuși, aceasta nu înseamnă că simpla constatare a similarității semnelor este suficientă pentru a reține existența riscului de confuzie. Prin urmare, similaritatea ridicată a mărcilor reprezintă doar un element de analiză, fără a conduce automat la constatarea riscului de confuzie, evaluarea în concret a acestuia presupunând analiza tuturor celorlalți factori relevanți. Or, în speță, aplicând în mod judicios criteriile de analiză a riscului de confuzie, în mod corect instanța de apel, chiar dacă a reținut că între semne există un grad ridicat de similaritate, ceea ce poate constitui o premisă a riscului de confuzie, a continuat cercetarea, analizând toate elementele care contribuie la crearea impresiei de ansamblu asupra mărcilor, pe care le-a evaluat, ulterior, în mod global, pentru a concluziona, în final în sensul inexistenței riscului de confuzie. În acest, instanța de apel a avut în vedere că marca anterioară are un caracter distinctiv redus, elementul său verbal fiind de natură generică în raport cu domeniul muzical, or, conform jurisprudenței CJUE, mărcile cu caracter distinctiv slab beneficiază de o sferă mai restrânsă a protecției, iar consumatorii tind să acorde o atenție sporită elementelor care le diferențiază, precum și că, deși serviciile sunt, în esență, similare (servicii de divertisment muzical), publicul relevant este compus din publicul general, adică consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenție mai sporit, întrucât acesta urmărește să își satisfacă nevoile de divertisment muzical sau de instruire, iar, în acest domeniu, primordială este persoana prestatorului de servicii. Prin urmare, ținând cont de caracterul distinctiv redus al mărcii anterioare și de modul de percepție al publicului relevant asupra serviciilor, în raport de particularitățile domeniului muzical, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu există riscul ca cele două mărci să fie confundate, gradul ridicat de similaritate a acestora nefiind de natură a conduce per se la existența unui risc de confuzie. În consecință, este nefondată susținerea recurenților referitoare la contradicția dintre concluzia inexistenței riscului de confuzie și constatarea gradului ridicat de similaritate între cele două semne, aceasta urmând a fi înlăturată ca atare. Neîntemeiată este și critica referitoare la greșita apreciere a riscului de confuzie, critică în cadrul căreia recurenții susțin că instanța s-ar fi raportat la elemente ce excedează analizei impuse de Legea nr. 84/1998, atunci când a reținut că publicul poate face distincția între serviciile oferite sub cele două semne în conflict, în funcție de identitatea artiștilor. Analiza comparativă necesară pentru stabilirea existenței riscului de confuzie dintre mărcile aflate în conflict poartă asupra produselor sau serviciilor pentru care este înregistrată marca anterioară, respectiv, asupra produselor sau serviciilor desemnate de marca a cărei anulare se solicită, factorii relevanți care trebuie luați în considerare în comparația produselor și serviciilor fiind natura acestora, destinația și modul de utilizare, caracterul concurent, respectiv complementar al produselor supuse comparației (Cauza Canon, C - 39/97). Punctul de reper îl constituie consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Prin urmare, publicul relevant, desemnând categoria de consumatori căreia i se adresează produsele sau serviciile acoperite de mărci, și gradul de atenție al acestuia sunt factori esențiali în aprecierea riscului de confuzie. În speță, în aplicarea acestor criterii, instanța de apel a reținut că atât reclamanta, cât și pârâta oferă servicii de aceeași natură, anume servicii de divertisment sau educaționale, care se adresează aceleiași categorii generice de consumatori, serviciile/produsele părților fiind într-un raport de concurență directă. Analizând serviciile pentru care sunt înregistrate cele două mărci, servicii din clasa 41 a Clasificării Nisa, a constatat caracterul identic și complementar al acestora, marca reclamantei fiind înregistrată pentru "servicii de divertisment oferite de o trupă de muzică", în timp ce marca a cărei anulare se solicită privește servicii de "educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale". Dată fiind, însă, natura serviciilor oferite și metoda specifică de achiziție (afișe, bilete la concerte, căutare pe site-uri de specialitate, etc.), precum și faptul că, în acest domeniu, persoana prestatorului este importantă, consumatorii alegând formațiile și producțiile muzicale pe baza identității și reputației artiștilor care le compun, instanța de apel a apreciat că gradul de atenție al publicului este unul ridicat, ce îi facilitează distincția între serviciile oferite sub cele două semne în conflict pe baza elementelor minimale de diferențiere, respectiv în funcție de identitatea artiștilor, dar și de numele diferite ale celor două formații. Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenți, că analiza astfel efectuată și concluzia dedusă în finalul ei corespund criteriilor de stabilire a similarității și a riscului de confuzie conturate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind evident că, raportat la specificul mărcilor în litigiu și al serviciilor pe care le desemnează, instanța de apel a luat în considerare toate elementele esențiale ale cauzei, concentrându-și analiza pe modul în care publicul relevant percepe cele două semne și serviciile pe care le desemnează. În aprecierea globală a similarității și a riscului de confuzie, instanța de apel s-a bazat pe impresia de ansamblu creată de cele două mărci, luând în considerare, prioritar, deosebirile dintre ele și, fără a nega existența unui grad de similaritate ridicat între semnele în discuție și serviciile pe care le desemnează, a apreciat că acestea sunt nesemnificative în imaginea de ansamblu și nu sunt de natură a atrage riscul de confuzie, câtă vreme, raportat la gradul ridicat de percepție al consumatorului, acesta este capabil să distingă între formații diferite, chiar dacă denumirile lor prezintă asemănări, fiind prea puțin posibil ca un consumator mediu, care observă elementul dominant și comun - cuvântul "E." - al celor două mărci "E." și "E.", aplicat pentru aceleași servicii, să nu poată distinge între titularii acestora. În consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurenților reclamanți potrivit cărora elementele avute în vedere de instanța de apel, ce țin de percepția publicului asupra mărcilor în conflict și asupra serviciilor protejate prin acestea, excedează normelor de drept material incidente în cauză, câtă vreme, în realitate, potrivit celor arătate, ele se circumscriu întocmai criteriilor de analiză a riscului de confuzie conturate în jurisprudența CJUE, astfel că acestea vor fi înlăturate ca atare, soluția dată cererii de anulare a mărcii pârâtei, întemeiată pe art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și raționamentul ce o susține fiind legale. Neîntemeiate sunt și susținerile în cadrul cărora recurenții au criticat modul în care instanța de apel a apreciat reaua-credință cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii. În esență, aceștia susțin că demersul pârâților de a înregistra o marcă cvasi-identică cu cea anterioară dovedește intenția clară a acestora de a-i împiedica pe reclamanți să utilizeze, în viitor, neîngrădit și fără nicio parazitare marca ai cărei titulari sunt, aprecierea instanței de apel în sensul că acest demers ar fi unul legitim, justificat doar de intenția pârâților de a-și continua activitatea muzicală fiind, în opinia recurenților, contrară întregii jurisprudențe a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată, între altele, în hotărârea pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), în analiza relei credințe, instanța trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoașterea faptului relevant - elementul obiectiv); intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită. Prin urmare, reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoașterea faptului relevant, respectiv, existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă (elementul subiectiv). Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă. Astfel concepută, reaua credință ce interesează dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obține foloase injuste sau, cel puțin, intenția neloială a celui care a înregistrat marca. Analizând decizia atacată prin prisma susținerilor recurenților circumscrise motivelor de recurs anterior menționate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în analiza relei credințe, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menționată, susținerile referitoare la încălcarea acestora și, deopotrivă, la aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind nefondate. Astfel, în speță, este certă cunoașterea de către pârâți a mărcii reclamanților (faptul relevant), date fiind relațiile existente între părți anterior înregistrării mărcii în litigiu, și faptul că părțile prestează aceleași servicii, aspecte reținute în mod judicios de instanțele de fond și necontestate în cauză. În ceea ce privește intenția frauduloasă, reclamanții, invocând reaua credință a pârâților, au susținut că ea rezultă din împrejurarea că, deși aceștia sunt cotitulari ai mărcii inițiale "E.", anterior făcând parte, alături de reclamanți, din formația cu același nume, au înregistrat o marcă cvasi-identică din punct de vedere conceptual, vizual și fonetic cu marca ai cărei titulari sunt reclamanții, precum și din conduita ulterioară a pârâților care se folosesc de marca "E." pentru promovarea mărcii "E.", în scopul de a contura în mintea consumatorului că renumele câștigat sub egida mărcii anterioare aparține, de fapt, mărcii lor, însușindu-și istoricul și faima conceptului "E.", stilul vestimentar, imaginea de ansamblu, stilul, originalitatea melodiilor, etc., fiind clară intenția acestora de a-și însuși, aparent, toate drepturile născute sub egida mărcii anterioare, astfel încât publicul consumator sa îi perceapă pe pârâți drept titulari unici ai mărcii "E." în detrimentul lor, al reclamanților. Cu referire la primul aspect, Înalta Curte reține că, în condițiile în care s-a constatat că, în ciuda similarității ridicate a celor două mărci, nu există risc de confuzie, ideea de rea-credință întemeiată exclusiv pe această constatare este exclusă, tocmai pentru că utilizarea de către pârâți a mărcii lor nu este de natură a afecta marca reclamanților. Cât privește cel de-al doilea aspect, instanța de apel a reținut că nu rezultă de nicăieri că scopul înregistrării de către pârâți a propriei mărci a fost acela de a șicana, parazita sau bloca utilizarea mărcii reclamanților, demersul acestora fiind justificat doar de dorința de a-și continua carierea muzicală într-o formație cu un repertoriu muzical și un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau și să indice publicului proveniența lor, cât și genul muzical pe care îl cântă. Ca atare, s-a apreciat că obiectivul urmărit de către pârâți a fost unul legitim în domeniul artistic, întrucât nu se poate nega faptul că și aceștia au contribuit la crearea și consolidarea brandului muzical al trupei E., fiind, deci îndreptățiți să îl capitalizeze în noua lor formație. Argumentul este corect întrucât simpla împrejurare că pârâții au înregistrat o marcă, pe care reclamanții o apreciază ca fiind similară cu cea a cărei titulari sunt, nu poate fi asimilată relei-credințe și nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale reclamanților, câtă vreme nu există nicio dovadă că scopul înregistrării a fost acela de a crea confuzie între marcă și semnul deja utilizat de reclamanți, de a-i șicana pe reclamanți, de a-i împiedica în folosirea normală a propriei mărci sau de a le crea un prejudiciu. Înalta Curte notează că, de principiu, existența unor relații directe sau indirecte între părți, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, poate fi un indiciu de rea-credință din partea titularului mărcii. Într-o astfel de situație, înregistrarea unui semn similar sau identic de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată, în funcție de împrejurări, o încălcare a uzanțelor comerciale cinstite. Este necesar, însă, să se probeze circumstanțele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenției neloiale. Deși, de regulă, verificarea existenței relei-credințe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare, totuși, și faptele și dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenția titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum și cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanță, din perspectiva analizării relei-credințe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării. Însă, în cauză, nu s-a făcut dovada unor astfel de circumstanțe obiective din care să poată fi dedusă existența elementului subiectiv al relei-credințe, instanța de apel apreciind că, faptul că pârâții au fost, anterior, membri în trupa E., iar, ulterior, au ales să își continue carierea muzicală într-o formație cu un repertoriu muzical și un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau, nu pot fi calificate ca fiind astfel de circumstanțe obiective, întrucât nu relevă niciun element din care să poată fi dedusă reaua credință la înregistrarea mărcii proprii. Întrucât intenția titularului mărcii supuse anulării nu poate fi dovedită direct, ci, așa cum s-a arătat, trebuie dedusă din anumite circumstanțe obiective, pentru stabilirea acesteia, se poate recurge la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca. Dacă acesta este unul nelegitim, nu este necesar să se și concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință. Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse și servicii de cele ale concurenților. În speță, pârâții au înregistrat marca pentru clasa de servicii 41 iar instanța de apel, pornind de la prezumția de bună credință, a reținut că scopul înregistrării mărcii a fost acela al desfășurării unor activități specifice, în domeniul în care activează și reclamanții, anume continuarea activității muzicale, lucru care nu le este interzis, și al promovării propriei activități, indicând publicului proveniența lor și genul muzical pe care îl cântă, într-o formă apropiată de numele sub care această activitate a fost desfășurată în timp, dar care, în același timp să difere și să nu afecteze marca reclamanților. Deși au afirmat reaua-credință a pârâților, iar sarcina probei le revenea, reclamanții nu a reușit să aducă dovezi concludente în acest sens, din nicio probă administrată în cauză nerezultând că scopul urmărit ar fi fost unul pur șicanatoriu sau de a le aduce prejudicii reclamanților, împrejurare în raport cu care instanța de apel a calificat obiectivul urmărit de către pârâți prin înregistrarea mărcii ca fiind unul legitim în domeniul artistic. Deși contestă statuările instanței de apel și susțin greșita interpretare și aplicare a legii, recurenții nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, de fapt, aprecierile instanței devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei. Este adevărat că, de principiu, analiza relei-credințe impune analiza și interpretarea situației de fapt și a probelor. Însă, dat fiind că atribuțiile sale, ca instanță de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, instanța de recurs nu poate cenzura însăși modalitatea de evaluare a acestor elemente și concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei-credințe, au fost luați în considerare toți factorii relevanți ai speței și dacă, în raport cu aceștia, a fost stabilită neîndeplinirea cumulativă a celor două cerințe distincte ale relei-credințe. Or, motivarea deciziei atacate pune în evidență parcurgerea tuturor etapelor de analiză a relei-credințe și aplicarea corectă a regulilor de evaluare a acesteia la circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de apel demonstrând că, deși este certă cunoașterea faptului relevant, constând în existența și folosirea anterioară a unei mărci (elementul obiectiv), nu s-a dovedit intenția frauduloasă (elementul subiectiv). În consecință, constatând că nici din perspectiva criticilor ce vizează această soluție nu se poate reține incidența motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.