ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1647/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, reclamanții A., B. și C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și E., au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), F., G., H. și intervenienții I. și J., la plata următoarelor sume: 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul A., în calitate de tată al defunctei K.; 15.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale, suportate de reclamantul A., constând în costurile de spitalizare, repatriere și înmormântare a defunctei; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta B., în calitate de mamă a defunctei K.; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul C., în calitate de soț al defunctei K.; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta D., în calitate de fiică a defunctei; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul E., în calitate de fiu al defunctei K..

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepția necompetenței instanței române, invocată de pârâtul I. prin întâmpinare, raportat la prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 și la jurisprudența Curții de Apel Cluj, apreciind că este competentă să soluționeze cauza, dreptul material incident fiind al statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința nr. 1261 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul Asigurătorilor din România, F. și G. și a respins cererea, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

I-a obligat pe reclamanți să achite pârâtei G. suma de 932 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A admis, în parte, cererea reclamanților A., B. (decedată la data de 26.08.2019), acțiunea fiind continuată de moștenitorii legali A., D. și E., C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și E., în contradictoriu cu pârâta H., prin mandatar S.C. L. S.R.L. și cu intervenienții I. și J..

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.644,42 euro și suma de 1.380 RON, reprezentând daune materiale și suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat-o pe aceeași pârâta să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale și în calitate de reprezentant al minorilor D. și E. suma de câte 50.000 RON, reprezentând daune morale.

A respins celelalte pretenții din cerere și pe cele privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 136 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanții A., B. (decedată la 26 august 2019), acțiune continuată de moștenitorii legali A., D. și E., C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și E., împotriva sentinței nr. 1261 din 13 decembrie 2019 și a încheierii din 31 ianuarie 2019 ale Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pe care le-a schimbat în parte, stabilind că legea aplicabilă litigiului este legea română.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar S.C. L. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.767,35 euro, cu titlu de daune materiale, în loc de suma de 1.644,42 euro, cu același titlu și suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantei B. - decedată la 26 august 2019, acțiunea sa fiind continuată de moștenitorii legali A., D., prin reprezentant legal C. și E., prin reprezentant legal C., suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite minorilor D. și E., prin reprezentant legal C., câte 40.000 euro, cu titlu de daune morale, sumă echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, pentru fiecare dintre minori, în loc de suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale. A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată, care nu contraveneau deciziei și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta H. împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 1463 din 23 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile formulate de reclamanții A., C., D. și E. și de pârâta H., prin mandatar M. S.R.L. (fostă L. SRL) împotriva deciziei nr. 136/A din 2 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin decizia civilă nr. 85/A din 7 martie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanții A. - decedat în cursul procesului, apelul fiind continuat de moștenitorii D. și E., B. - decedată la 26 august 2019, acțiunea sa fiind continuată de moștenitorii legali A. (soț supraviețuitor decedat în etapa apelului, apelul fiind continuat de moștenitorii D. și E.), D. și E. (în calitate de nepoți de fiică predecedată), precum și de reclamantul C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și E., împotriva sentinței civile nr. 1261 din 13 decembrie 2019 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului A. (decedat în cursul procesului, apelul fiind continuat de moștenitorii D. și E.), suma de 15.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății,

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantei B. - decedată la 26 august 2019, acțiunea sa fiind continuată de moștenitorii legali A. (la rândul său decedat în apel, având ca moștenitori pe D. și E.), D., prin reprezentant legal C. și E., prin reprezentant legal C., suma de 15.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 15.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite minorilor D. și E., în nume propriu, reprezentați legal prin C., suma de câte 30.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, pentru fiecare dintre minori.

A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată, care nu contravin deciziei de casare, precum și prezentei decizii.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta H. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei civile nr. 85/A din 7 martie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă reclamanții C., D. și E. și pârâta H. au declarat recurs.

a)Recursul declarat de reclamanții C., D. și E.:

-Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că soluția din apel încalcă autoritatea de lucru judecat a soluției pronunțate de prima instanță, prin aceea că s-a apreciat că pârâta TUW este ținută a repara prejudiciul moral numai în proporție de 50%.

Prin sentința nr. 1261/2019, tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei TUW obligația de a repara în integralitate prejudiciul material dovedit, iar în ceea ce privește prejudiciul moral, doar în limita a 50 %, corespunzător culpei asiguratului său. Așadar, prima instanță nu a limitat răspunderea pârâtei din perspectiva prejudiciului material, ci numai din perspectiva prejudiciului moral, deși întinderea reparației este unică. Niciuna dintre părți nu a apelat soluția primei instanțe privind obligația pârâtei de a repara integral prejudiciul material dovedit în cauză, astfel că aceasta a intrat în autoritate de lucru judecat.

-Printr-o a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a analizat în mod greșit temeinicia celui de al patrulea motiv de apel.

Contrar celor reținute de instanța de apel, explicațiile furnizate de Ministerul Federal al Justiției din Germania sunt în sensul că pretențiile întemeiate pe dispozițiile C. civ. german pot fi formulate în paralel cu cele întemeiate pe dispozițiile Codului rutier german.

Reclamanții au indicat ca temei de drept al acțiunii, prin precizarea depusă la termenul din 24 octombrie 2019 în fața primei instanțe, atât dispoziții din C. civ. german, cât și dispoziții din Codul rutier german. În considerentele neapelate din cuprinsul sentinței nr. 1261/2019 a Tribunalului Maramureș, reluate apoi și în cuprinsul deciziei instanței supreme, s-a reținut că intimata a fost de acord cu "primirea precizării de acțiune din această perspectivă". Tot în cuprinsul sentinței s-a reținut că fapta celor doi intervenienți forțați încalcă deopotrivă C. civ. german și Codul rutier german.

Instanța ar fi trebuit să țină cont de prevederile art. 823 alin. (1), art. 840 alin. (1) și art. 421 din C. civ. german coroborate cu art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, în temeiul cărora cei doi intervenienți forțați, împreună cu asigurătorii lor RCA, sunt ținuți solidar la reparație față de reclamanți. Oricare dintre aceștia poate fi obligat la plata integrală a despăgubirilor, inclusiv intimata TUW.

De asemenea, instanța de apel a aplicat în mod greșit dreptul material german în contextul analizei temeiniciei celui de-al patrulea motiv de apel din perspectiva răspunderii prevăzute de Codul rutier german, întrucât prevederile art. 17 alin. (1) din acest cod nu instituie o derogare de la dispozițiile de drept comun referitoare la răspunderea solidară față de persoanele prejudiciate, ci reglementează raporturile dintre debitorii solidari. Dispozițiile art. 7 alin. (1) din Codul rutier german instituie răspunderea absolută a deținătorului vehiculului independentă de culpă.

În mod greșit a apreciat instanța că dispozițiile art. 18 din Codul rutier german sunt irelevante în speță. Aceste dispoziții nu sunt într-adevăr incidente, dar din alte considerente decât cele reținute de instanța de apel.

-Printr-un al treialea motiv de recurs a fost vizat cuantumul daunelor morale acordate, recurenții-reclamanți apreciind ca fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Instanța de apel trebuia să prezinte un raționament clar și detaliat, care să justifice caracterul echitabil și rezonabil al despăgubirilor morale acordate.

În concret, enumerarea criteriilor jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial de către instanța de apel, fără aplicarea concretă a acestora la starea de fapt, nu coincide cu motivarea soluției. Nu pot fi identificate motivele care au stat la baza soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor morale în cuantumul solicitat de reclamanți prin acțiune ori cel reflectat de jurisprudența în materie din România.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor dreptului material german care reglementează dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Analizând practica judiciară depusă la dosar, în special cea anexată cererii de apel, se poate observa că daunele morale acordate de instanța de apel pentru fiecare reclamant sunt mult mai mici decât cele acordate în cauze similare unde au fost stabilite tot cu respectarea echității și rezonabilității.

b)Recursul declarat de pârâta H. a criticat hotărârea din apel despre care a afirmat că este rezultatul interpretării și aplicării greșite a legislației germane incidente în cauză, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- O primă eroare de judecată a curții de apel constă în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Codul rutier german, care nu erau în vigoare la momentul producerii accidentului (1 august 2014). În raport cu aceste dispoziții, încălcând principiul neretroactivității, s-a reținut că reclamanții ar avea dreptul la daune morale în calitatea lor de soți, părinți și copii ai victimei accidentului.

Anexele nr. 2-4 la cererea de recurs atestă faptul că forma în vigoare a art. 10 din Codul rutier german la 1 august 2014 conținea numai alin. (1) și (2), așadar fără alin. (3) reținut de curtea de apel în motivarea soluției și care a fost introdus abia în anul 2017 prin Legea privind introducerea unui drept la pensia de urmaș, ce a modificat corelativ conținutul normei legale în sensul instituirii obligației de dezdăunare a persoanelor aflate într-o relație strânsă/specială de apropiere cu defunctul, pentru suferințele emoționale cauzate prin decesul victimei în accidentul de circulație.

Dispozițiile art. 10 din Codul rutier german în forma în vigoare la 1 august 2014 nu stipulau că între categoriile de despăgubiri ce puteau fi acordate în caz de deces în accidentul rutier figurează și daunele morale.

Acest act normativ are putere de lege specială și se aplică prioritar altor acte normative ce reglementează răspunderea civilă delictuală în general, chestiune pe care de altfel o confirmă și curtea de apel.

-O altă eroare de judecată constă în interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 844 din C. civ. german, așa cum au fost acestea tratate în cuprinsul răspunsului Ministerului Federal al Justiției din Germania, de această dată argumentația instanței de apel fiind centrată pe irelevanta completării acestui text în anul 2017, în lipsa unor temeiuri exprese care să interzică acordarea unor daune morale pentru suferințele cauzate familiei victimei de decesul acesteia.

Față de forma și conținutul art. 844 din C. civ. german, intitulat "Dreptul la compensare ale terților în cazul uciderii", în vigoare la data accidentului (Anexa nr. 6 la cererea de recurs), se observă că între categoriile de despăgubiri care puteau fi acordate celor îndreptățiți nu figurează și daune morale/dezdăunări pentru suferințele cauzate pe fondul decesului victimei. Nu este necesară o dispoziție legală care să excludă explicit daunele morale din categoria despăgubirilor ce se acordă în asemenea cazuri, așa cum nelegal a apreciat curtea de apel, câtă vreme există deja un articol ce reglementa expres și limitativ categoriile de despăgubiri care se pot acorda în asemenea situații, între care nu se regăsesc și daunele morale pentru suferința "obișnuită" cauzată membrilor familiei de dispariția defunctului.

În accepțiunea dispozițiilor art. 844 din C. civ. german - în forma în vigoare la data accidentului, singurul moment relevant prin raportare la principiul neretroactivității legii - traumele psihice suferințele cauzate în mod "obișnuit" de decesul unei rude nu erau suficiente pentru acordarea unor daune morale, fiind necesar, conform legislației și jurisprudenței constante a instanței supreme din Germania, ca aceste traume să se manifeste într-o formă patologică, adică printr-o deteriorare tangibilă, efectivă a stării de sănătate aparținătorilor victimei.

Faptul că, la nivelul anului 2014, legea germană impunea condiții mai restrictive din acest punct de vedere, comparativ cu alte legislații, nu reprezintă o încălcare a Convenției europene a drepturilor omului și nu poate constitui fundamentul unei judecăți nelegale, în condițiile în care curtea de apel nu a reținut, pe baza probatoriului, că reclamanții ar fi suferit traume care să fi depășit limitele normalului.

Dosarul a fost înregistrat la 19 iulie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 6 mai 2025 pronunțată în complet de filtru, recursurile au fost admise în principiu și s-a stabilit termen la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

a) Asupra recursului declarat de reclamanți.

- În mod nefondat s-a susținut nelegalitatea deciziei atacate, sub motivul că dezlegările acesteia ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a hotărârii de primă instanță, în partea privitoare la dispoziția de obligare a pârâtei TUW la suportarea prejudiciului moral numai în proporție de 50%.

Invocând critica, recurenții au făcut trimitere la soluția de primă instanță adoptată în privința obligației stabilite în sarcina aceleiași societăți pârâte de asigurare, de acoperire a prejudiciului de ordin material decurgând din accidentul auto, care nu a fost limitată de instanță corespunzător proporției stabilite a culpei șoferului pentru care răspunde asigurătorul pârât. Pornind de la aceasta, recurenții-pârâți urmăresc/pledează ca obligația de suportare a prejudiciului moral să fie pusă în sarcina pârâtei în valoarera sa integrală, simetric obligației de suportare a prejudiciului material, de asemenea stabilită în sarcina sa, în valoare integrală.

Argumentul lor este însă doar unul aparent, artificial, în realitate nefondat, întrucât faptul că societatea pârâtă a fost obligată la suportarea prejudiciului de ordin material în valoarea sa integrală este doar rodul unei erori iar nu al unui raționament fundamentat legal ori bazat pe împrejurările cauzei.

Dimpotrivă, tribunalul prin hotărârea sa, a menționat de asemenea necesitatea limitării răspunderii pârâtei TUW la nivelul răspunderii care îi revine conducătorului auto asigurat prin contract, indicând în acest sens gradul de culpă stabilit în privința fiecărei persoane vinovate de accident prin sentința instanței penale germane și menționând ca incidente prevederile art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, potrivit cărora asigurătorul răspunde în condițiile în care șoferul asigurat este, de asemenea, responsabil.

În mod specific și în acord cu aceste considerente explicative, în cazul daunelor morale, tribunalul a precizat că nivelul acestora reflectă procentul de culpă ce revine șoferului cetățean polonez, fiind puse în sarcina asigurătorului său.

Niciun considerent al sentinței tribunalului nu argumentează în sensul necesității angajării răspunderii pârâtei TUW pentru prejudiciul în integralitatea lui, ci dimpotrivă.

Eroarea în inconsecvență față de propriul raționament al judecătorului de primă instanță, concretizată în soluția acordării integrale a valorii daunelor materiale (iar nu limitat la nivelul procentului de 50% corespunzător gradului de vinovăție stabilit al șoferilor implicați, precum se reține în cuprinsul celorlalte considerente), necriticată pe calea apelului de partea interesată (pârâta TUW) spre a fi corectată, nu generează însă nicio autoritate judecătorească aptă de a fi invocată drept criteriu de nelegalitate a deciziei din apel, după cum eronat pretind reclamanții pe calea recursului de față. Ceea ce intră în autoritate de lucru judecat sunt acele considerente care explică și susțin ori fundamentează soluția din dispozitivul hotărârii, or, în cazul în discuție, aceste considerente explică necesitatea limitării obligațiilor puse în sarcina TUW corespunzător limitei de răspundere ce s-a stabilit că revine propriului asigurat pe când, dimpotrivă, soluția obligării pârâtei la suportarea prejudiciului material integral este lipsită de orice justificare și, desigur, apare ca necorelată, nearmonizată cu celelalte considerente ale sentinței.

Prin urmare, sentința civilă nr. 1261/2019 nu produce efectul autorității de lucru judecat despre care vorbesc recurenții-reclamanți, respectiv al vreunei dezlegări fundamentate fie pe vreo dispoziție legală, fie pe circumstanțele cauzei, în sensul existenței obligației asigurătorului conducătorului auto cetățean polonez de a repara prejudiciul cauzat prin accident, în integralitatea sa.

Astfel fiind, criteriul de nelegalitate pretins a fi fost încălcat prin decizia instanței de apel din rejudecare, cel al autorității de lucru judecat a hotărârii de primă instanță, în sensul mai sus explicat, este unul eronat și, de aici, motivul de recurs apare ca fiind nefondat.

- Și cel de-al doilea motiv de recurs a criticat neobligarea pârâtei TUW la acoperirea integrală a prejudiciului rezultat din accidentul auto, în considerarea unei răspunderi generale solidare care există între cei doi șoferi coautori ai accidentului, egal vinovați de producerea acestuia. Astfel, potrivit recurenților-reclamanți, nelegalitatea deciziei din apel decurge din rezolvarea dată celui de-al patrulea motiv de apel prin decizia atacată, pe calea căruia au pretins în proces angajarea răspunderii pârâtei TUW pentru întregul prejudiciu, iar nu doar în limita proporției de 50% a culpei.

O primă observație care se impune este aceea că, nici prin cererea de chemare în judecată, dar nici prin precizarea acesteia din 24.10.2019 (care s-a realizat sub aspectul indicării temeiurilor de drept), reclamanții nu au explicitat această pretenție a lor, în sensul că sumele indicate prin acțiune și a căror recunoaștere au solicitat-o reprezintă reparația întregului prejudiciu pe care l-au suferit din accident și, mai ales că urmăresc recuperarea acestuia integrală în acest proces exclusiv de la societatea pârâtă, în calitate de asigurător de răspundere civilă delictuală a șoferului co-vinovat de accident, de cetățenie poloneză (intervenient forțat în cauză). Or, dată fiind complexitatea raportului juridic de răspundere, generat de condițiile factuale în care a avut loc accidentul (pe o autostradă dintr-o tară străină, Germania, în care au fost implicate două autovehicule înmatriculate în țări terțe, România și Polonia, conduse de persoane cu cetățenii diferite, a căror proporție de culpă a fost stabilită prin hotărârea instanței penale germane), raport juridic cu multiple elemente de extraneitate, o astfel de solicitare trebuia în mod necesar adresată/individualizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin caracterul său neuzual neputând fi dedusă pe cale implicită.

Simpla indicare, prin precizarea adusă cererii de chemare în judecată la 24.10.2019, a unor articole din C. civ., din Codul rutier german și din Legea germană a contractelor de asigurare, despre care recurenții-reclamanți consideră că le oferea temeiul unei atare rezolvări a raportului juridic de răspundere civilă, este insuficientă sub acest aspect.

Nu întâmplător, niciuna din hotărârile instanțelor devolutive care au soluționat litigiul pe parcursul celor două cicluri procesuale ale cauzei nu s-au considerat învestite cu o astfel de solicitare, indiferent că au dat o rezolvare raporturilor juridice litigioase pe baza dreptului material german ori a celui român.

Cea dintâi critică a recursului pe acest aspect, vizând greșita analizare a acestui motiv de apel doar în raport de răspunderea prevăzută de Codul rutier german, iar nu și în raport de reglementarea răspunderii delictuale generale din C. civ. german, respectiv art. 840 alin. (1) și 421 C. civ. german, este nefondată câtă vreme din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel prezintă, în secțiunea dedicată analizei motivului de apel în cauză, argumentele pentru care nu a reținut incidența art. 840 alin. (1) și 421 C. civ. german, ca norme generale înlăturate de la aplicare de dispozițiile de ordin special ale art. 17 din Codul rutier german și de cele ale art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare.

Nici cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de recurs, privitoare la interpretarea greșită a dreptului material german de către instanța de apel, cu prilejul analizei celui de-al patrulea motiv de apel, în sensul că prevederile coroborate ale art. 840 alin. (1) și 421 din C. civ. german ori cele ale art. 7 și 17 din Codul rutier german ar fi permis obligarea asigurătorului pârât TUW la suportarea prejudiciului în integralitatea lui, nu este fondată.

În esență, potrivit explicațiilor furnizate de Ministerul Federal al Justiției din Germania, art. 7 din Codul rutier german angajează o răspundere obiectivă, independentă de culpă pentru riscul operațional al vehiculului, în timp ce pentru cazul accidentelor în care sunt implicate mai multe vehicule (cazul în speță), sunt incidente prevederile art. 17 din același cod, care fundamentează o răspundere întemeiată pe culpă și care presupune determinarea ponderii contribuției la incident a fiecăruia dintre șoferii vehiculelor implicate.

În raport de explicațiile oferite de aceeași autoritate pe marginea conținutului art. 18 din Codul rutier german, care disociază răspunderea șoferului vehiculului de cea a deținătorului acestuia - situație neincidentă cauzei după cum și recurenții-reclamanți admit - instanța de apel a reținut caracterul de excepție al răspunderii solidare, care trebuie expres prevăzută de lege pentru a putea fi reținută cu temei legal.

În mod specific, așa cum rezultă din analiza instanței de apel, limitarea obligației de reparație a prejudiciului stabilită în sarcina pârâtei a fost determinată de incidența dispozițiilor art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, potrivit cu care asigurătorul răspunde în condițiile în care șoferul asigurat este de asemenea obligat. Potrivit acestei norme, asigurătorul răspunde în solidar cu propriul asigurat și, având în vedere temeiul contractual al raporturilor acestora, solidaritatea nu ar putea fi extinsă și în privința altor peroane decât cele menționate în lege, spre exemplu la conducătorul auto al vehiculului implicat în accident ori la asigurătorul acestuia.

În sfârșit, nu necesită un răspuns detaliat referirea din motivele de recurs la lipsa de incidență a art. 18 din Codul rutier german, argumentată de instanța de apel pe faptul că dispoziția legală în cauză ar viza o ipoteză neregăsită în speță (accident auto provocat de un vehicul cu remorcă asigurate la asigurători diferiți), cât timp și recurenții-reclamanți admit neincidența acestor prevederile legale, dar o explică din nou pe o autoritate de lucru judecat a senținței tribunalului, care ar fi argumentat răspunderea celor doi intervenienți forțați pe temeiul art. 7 din același cod rutier. Nici această observație nu este exactă, câtă vreme, temeiurile răspunderii avute în vedere prin sentința tribunalului au fost, deopotrivă cele ale art. 7 dar și 17 din Codul rutier german, iar obligația de dezdăunare stabilită în sarcina asigurătorului TUW a fost, de asemenea, limitată la procentul de culpă în producerea accidentului reținut în privința șoferului asigurat de răspundere de către această societate.

- Cel de-al subiect abordat prin memoriul de recurs formulat de reclamanți a fost cel al cuantumului daunelor morale acordate, soluția instanței de apel fiind criticată pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, ceea ce s-a criticat pe temeiul motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost lipsa unei motivări a cuantificării daunelor acordate prin raportare la starea concretă de fapt, absența unui raționament clar și detaliat care să justifice echitabilitatea și rezonabilitatea despăgubirilor acordate, respectiv motivul neacordării acestora în cuantumul solicitat ori prin raportare la jurisprudența în materie.

Critica este nefondată, în condițiile în care considerentele ce explică soluția instanței de apel pe acest aspect debutează cu recunoașterea faptului că valoarea despăgubirilor acordate prin sentința tribunalului este una redusă, apoi evocă necesitatea de a fi respectate, cu prilejul evaluării lor, a principiilor ce emană din jurisprudența CEDO (asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, cu gradul de lezare a valorii ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii); analiza instanței continuă cu evaluarea prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, evocând relațiile de soț-soție și de rudenie apropiate care leagă părțile de victima accidentului, suferința de ordin afectiv încercată de aceștia, persistența în timp a acestei suferințe, recunoașterea existenței consecințelor negative pe plan emoțional, social, afectiv și psihologic, indicarea probelor avute în vedere cu prilejul evaluării. Este apoi evocat rolul daunelor morale, caracterul subiectiv al evaluării, necesitatea ca acestea să nu devină o sursă nejustificată de îmbogățire și nici o amendă excesivă.

Prin urmare, este străină de judecata înfăptuită în calea de atac a apelului, astfel cum a fost explicată prin considerentele deciziei recurate, critica reclamanților referitoare la absența unei motivări a cuantificării daunelor morale prin raportare la datele concrete ale cauzei, din perspectiva echității și rezonabilității, câtă vreme considerentele enunțate despre aceste principii vorbesc și a căror nerespectare de către tribunal au sancționat-o.

În evaluarea sa, instanța de apel de apel nu s-a raportat, într-adevăr la sume/valori rezultate din alte hotărâri judecătorești depuse de reclamanți cu titlu de practică judiciară și nici nu trebuia să o facă, cerința unei motivări adecvate fiind atinsă prin utilizarea criteriilor jurisprudențiale de evaluare a daunelor morale, așa cum s-a reținut în cele de mai sus că s-a întâmplat. Tot astfel, justificarea sumelor acordate nu presupunea în mod necesar și o justificare a sumelor ori valorilor solicitate dar neacordate, considerentele prezentate în cuprinsul deciziei având, în mod firesc, o valoare ambivalentă.

Pe temeiul motivului legal de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceeași soluție a instanței de apel a fost criticată ca fiind pronunțată cu aplicare greșită a prevederilor dreptului material german, care ar reglementa dreptul la recuperarea integrală a prejudiciului material și moral, precum și a jurisprudenței CEDO pe care au invocat-o în fața instanței de apel. În esență, critica a vizat acordarea unor sume mult mai mici decît cele acordate în cauze similare, criteriul încălcat fiind cel al jurisprudenței din România, acesta reflectând în opinia recurenților-reclamanți valorile culturale și importanța atribuită acestora de către societate, în general.

Simpla enunțare a criticii în acest conținut, vădește caracterul său formal și neadecvat la datele speței, din care a rezultat, spre exemplu, faptul că prejudiciul material suferit de reclamanți și dovedit în proces a fost acordat acestora în valoarea sa integrală prin hotărârea instanțelor de fond (sentința neatacată și menținută pe acest aspect în apel), astfel că nu se justifică o pretinsă nelegalitate a hotărârii atacate din acest motiv.

Cât privește prejudiciul moral și posibilitatea de a se discuta în privința acestuia despre acoperirea sa integrală, chiar reclamanții au arătat în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată că "(...) în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, deoarece, de multe ori, aceste prejudicii sunt ireparabile în mod integral din motive evidente (pierderea unui membru al familiei, respectiv copil, frate), precum și din cauza naturii neeconomice a acestor daune suferite, imposibil de echivalat bănește".

Aceste susțineri sunt exacte, deoarece indemnizația acordată pentru daunele/suferințele de ordin afectiv nu poate avea decât un rol compensatoriu, echivalentul bănesc oferit având menirea de a atenua ori alina, prin avantajele oferite, pe cât posibil, consecințele defavorabile ale faptei prejudiciabile, asigurând astfel doar o compensare a suferinței, dar niciodată o reparare (integrală) a prejudiciului. Or, de vreme ce încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanții erau conștienți asupra imposibilității obținerii unei reparări integrale a prejudiciilor de ordin moral, dat fiind specificul acestui tip de prejudicii, nu se justifică invocarea nelegalității deciziei din apel tocmai în considerarea acestui aspect de particularitate.

Aceste realități care țin, în primul rând, de natura ființei umane și de legile naturale după care aceasta este concepută și funcționează, sunt unele general valabile, situația daunelor morale din dreptul material german neputând fi alta sau, în tot cazul, reținându-se că nu a fost indicată în concret dispoziția legală care ar consacra un atare principiu, al reparării integrale a prejudiciilor de ordin moral, la nivelul dreptului material german.

În măsura în care critica nereparării integrale a prejudiciilor de ordin moral vizează (și) aspectul despăgubirii limitate în proces a reclamanților pe seama pârâtei, corespunzător procentului de culpă ce a fost atribuită șoferului cetățean polonez al cărui asigurător de răspundere aceasta este, își mențin valabilitatea considerentele explicative din analiza celui de-al doilea motiv al acestui recurs.

Pentru aceste considerente, critica recurenților referitoare la încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului nu va fi reținută.

De asemenea, nu va putea fi primită critica referitoare la stabilirea despăgubirilor cu nesocotirea jurisprudenței, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, tocmai respectarea principiilor degajate din jurisprudența CEDO a fost impusă și sancționată prin decizia atacată, constituind unul din motivele admiterii apelului cu consecința reformării hotărârii de primă instanță, iar cât privește jurisprudența instanțelor naționale, aceasta nu poate furniza decât un criteriu orientativ, elementele fundamentale în raport de care sunt determinate despăgubirile rămânând cele proprii fiecărui caz în parte. Or, așa cum s-a arătat, analiza instanței de apel subsumată cuantificării despăgubirilor acordate pentru prejudiciile de ordin moral, a fost una realizată cu luarea în considerare a acestora.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul declarat de reclamanți se apreciază ca fiind nefondat.

b) Asupra recursului declarat de pârâta TUW.

Acest recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a criticat ca fiind nelegală decizia instanței de apel deoarece a recunoscut reclamanților dreptul la acordarea de daune morale în lipsă de temei legal, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Codul rutier german și cele ale art. 844 alin. (3) din C. civ. german fiind adoptate și introduse în corpul normelor menționate abia în anul 2017, prin adoptarea Legii privind introducerea unui drept la pensia de urmaș, ulterior momentului când s-a produs fapta ilicită. Astfel, în raport cu data producerii accidentului, respectiv 1.08.2014, niciuna din aceste dispoziții legale nu exista, acestea fiind adoptate mult mai târziu, recurenta-pârâtă invocând, de asemenea, caracterul de normă specială a codului rutier german și principiul neretroactivității legii civile germane.

Deopotrivă, recurenta-pârâtă a contestat concluzia dedusă de instanța de apel asupra modificărilor aduse art. 844 din C. civ. german, pe care aceasta le-a considerat nerelevante în considerarea inexistenței unor dispoziții legale care să interzică acordarea de daune morale. Or, potrivit recurentei, interpretarea validă trebuie să fie aceea că, în raport de conținutul art. 844 în vigoare la data accidentului, despăgubirile ce puteau fi acordate celor îndreptățiți nu puteau fi altele decât cele reglementate expres și limitativ, iar întrucât între acestea nu figurau și daunele morale, astfel de despăgubiri nu puteau fi recunoscute în lipsa de temei legal.

Cu titlu prioritar, este de remarcat invocarea omisso medio a criticii vizând lipsa unui temei legal în art. 10 din Codul rutier german pentru acordarea de daune morale în favoarea terțelor persoane vătămate în urma unui accident auto (prejudiciu prin ricoșeu), în condițiile în care acest articol, în conținutul său complet (incluzând și alin. (3), a fost menționat în explicațiile asupra legislației germane oferite de Ministerul federal al justiției din Germania la solicitarea tribunalului, fără alte specificații, precum cele vizând adoptarea ulterioară, în 2017, a alin. (3) al art. 844 pentru recunoașterea în favoarea supraviețuitorilor, care la momentul accidentului se aflau într-o relație apropiată cu decedatul, a unui drept legal la o compensație care nu necesită o vătămare proprie a sănătății persoanei în cauză; de asemenea, în condițiile în care admisibilitatea acordării de daune morale rudelor victimei accidentului a constituit o concluzie și o soluție încă a primei instanțe care a soluționat cauza, dar pe care pârâta obligată la acest tip de despăgubiri a criticat-o în apel învocând exclusiv aplicarea retroactivă a prevederilor art. 844 alin. (3) din C. civ. german, iar nu și, eventual, a art. 10 alin. (3) din Codul rutier german.

În alte cuvinte, deși art. 10 alin. (3) din Codul rutier german s-a regăsit menționat în documentația care furniza fondul legislativ disponibil pentru soluționarea cauzei (explicațiile Ministerului federal al justiției din Germania asupra dreptului material incident), aflată la dispoziția instanțelor încă din fața tribunalului, inaplicabilitatea sa la cazul dedus judecății, ca normă adoptată ulterior evenimentului litigios, a fost invocată prima oară pe calea prezentului recurs.

Chiar acceptând examinarea în conținut a criticii, aceasta nu are aptitudinea de a conduce la reformarea soluției instanței de apel, observându-se că concluzia sa asupra admisibilității acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral a fost dedusă atât pe baza observării unui fond mai larg al legislației germane (ce a inclus, e adevărat, conținutul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german, dar și prevederi ale C. civ. german, ale Legii contractelor de asigurare), cât și prin evaluarea informațiilor relative la stadiul jurisprudenței instanțelor germane în privința daunelor morale, regăsite în explicațiile autorității administrative din Germania.

Astfel, potrivit datelor furnizate, în circumstanțe speciale, terții pot solicita, de asemenea, propriile lor pretenții pentru ucidere, care la rândul lor au drept scop compensația pentru prejudiciul moral propriu. Rudele apropiate au fost date ca exemplu de subiecți care pot afirma în mod excepțional o cerere de compensare pentru prejudiciul cauzat de șoc. Acest lucru presupune, în esență, că există o deteriorare a sănătății rudelor, tangibilă din punct de vedere patologic și care depășește evident tipul și gravitatea unor situații similare obișnuite. Potrivit opiniei majoritare, reclamanții nu pot fi decât rude apropiate, trebuie să existe o cauză suficientă pentru șoc, în principiu ruda să fi fost martora vătămării, temeiul juridic al daunei pentru șoc putând fi regăsită în dispozițiile art. 823 par. 1 din C. civ. german (indicat și între normele ce au fundamentat concluzia contestată a instanței de apel în privința admisibilității acordării unor astfel de daune).

Aceste informații relevă stadiul jurisprudenței la data producerii accidentului (fiind amintită adăugarea de temeiuri legale explicite noi, respectiv introducerea în anul 2017 a alin. (3) în corpul art. 844 din C. civ. german) și confirmă corectitudinea interpretării instanței de apel asupra admisibilității acordării acestui tip de daună, în lipsa unei dispoziții legale care să o interzică. Dacă interpretarea ar fi fost aceea avansată de recurenta-pârâtă, în sensul că despăgubirile ce se puteau acorda nu puteau fi altele decât cele anume menționate în cuprinsul art. 844 alin. (1) și (2) din C. civ. german, o atare jurisprudență nu ar fi existat.

În plus, evaluând admisibilitatea acordării daunelor morale solicitate de reclamanți, instanța de apel nu s-a rezumat să evoce conținutul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german, ci a observat și confirmat întrunirea în speță a condițiilor specifice din jurisprudența germană evocată, subliniind legătura strânsă de familie existentă între reclamanți și victima decedată (soți și rude apropiate), vârsta ei tânără și de aici șocul celor apropiați (doi copii adolescenți), tulburarea profundă și de durată resimțită pentru pierderea încercată de reclamanți, confirmată prin rapoartele de psihodiagnostic și evaluare clinică.

Cât despre condiția dovedirii cu acte medicale a unor stări patologice a reclamanților, determinate de decesul rudei lor, instanța de apel a considerat-o în mod întemeiat ca fiind excesivă și în afara limitelor jurisprudenței CEDO, care a sancționat abordarea formalistă a instanțelor naționale atunci când acestea au impus obligația dovedirii de către reclamant a existenței prejudiciului moral prin dovezi care să confirme manifestări externe ale suferințelor fizice și psihologice (cauzele Danev c. Bulgariei, Iovtechev c. Bulgariei, Elefteriadis c. României), apreciind că o atare abordare este în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu e însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei.

Or, în aceste circumstanțe, este perfect legitimă concluzia instanței de apel asupra admisibilității acordării de daune morale pentru prejudiciile proprii încercate de reclamanți, urmare a decesului membrului lor apropiat al familiei, chiar în absența prevederii din cuprinsul art. 844 alin. (3) din C. civ. german, concluzie deopotrivă valabilă și în absența prevederii din cuprinsul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german.

În alte cuvinte, există o jurisprudență confirmată la nivelul instanțelor naționale germane în sensul acordării de daune morale victimelor colaterale, chiar anterior adoptării completărilor aduse (în anul 2017) art. 10 din Codul rutier și art. 844 din C. civ. german, jurisprudență al cărei fundament legal se regăsește în conținutul art. 823 din C. civ. german. Așa cum a reținut instanța de apel, restricțiile legate de dovedirea unei patologii generate asupra rudelor prin șocul decesului victimei nu se regăsesc în dispoziția legii, iar impunerea lor contravine unei jurisprudențe clare a CEDO, care este obligatorie pentru toate organele jurisdicționale ce aparținând statelor parte la Convenție.

Astfel fiind, nu pot fi primite criticile de nelegalitate a deciziei instanței de apel susținute de recurenta-pârâtă, soluția acordării de daune morale reclamanților nefiind una lipsită de temei legal chiar făcând abstracție de conținutul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german ori de cel al art. 844 alin. (3) din C. civ. german, a căror adoptare nu pare decât să asigure o conciliere necesară a jurisprudenței anterioare a instanțelor germane în această materie cu jurisprudența obligatorie a jurisdicției de drept european mai sus menționată.

În considerarea tuturor acestor argumente, găsind nefondat și acest recurs, conform dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C., D. și E., respectiv de pârâta H. prin mandatar S.C. M. S.R.L. împotriva deciziei nr. 85/A din 7 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.