Decizia nr. 1463/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, sub nr. x/2017, astfel precizată, reclamanții A., B. și C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), E. Direct, F., G. și intervenienții H. și I., obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume: 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul A., în calitate de tată al defunctei J.; 15.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale, suportate de reclamantul A., constând în costurile de spitalizare, repatriere și înmormântare a defunctei; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta B., în calitate de mamă a defunctei J.; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul C., în calitate de soț al defunctei J.; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta D., în calitate de fiică a defunctei; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul C., în calitate de fiu al defunctei J., cu cheltuieli de judecată.

Judecata la fond și hotărârea Tribunalului Maramureș Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepția necompetenței instanței române, invocată de pârâtul H. prin întâmpinare, raportat la prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 și la jurisprudența Curții de Apel Cluj, apreciind că este competentă să soluționeze cauza, dreptul material incident fiind al statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul. Prin sentința nr. 1261 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul Asigurătorilor din România, E. Direct și F. și a respins cererea ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. I-a obligat pe reclamanți să achite pârâtei F. suma de 932 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A admis în parte cererea reclamanților A., B. (decedată la data de 26.08.2019), acțiunea fiind continuată de moștenitorii legali A., D. și C., C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și C., în contradictoriu cu pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L. și cu intervenienții H. și I.. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.644,42 euro și suma de 1.380 RON, reprezentând daune materiale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale și în calitate de reprezentant al minorilor D. și C. suma de câte 50.000 RON, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea. A respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Cluj Prin decizia nr. 136 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanții A., B. (decedată la 26.08.2019), acțiune continuată de moștenitorii legali A., D. și C., C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și C., împotriva sentinței nr. 1261 din 13 decembrie 2019 și a încheierii din 31 ianuarie 2019 ale Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pe care le-a schimbat în parte, stabilind că legea aplicabilă litigiului este legea română. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.767,35 euro, cu titlu de daune materiale, în loc de suma de 1.644,42 euro, cu același titlu. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantei B. - decedată la data de 26.08.2019, acțiunea sa fiind continuată de moștenitorii legali A., D., prin reprezentant legal C. și C., prin reprezentant legal C., suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite minorilor D. și C., prin reprezentant legal C., câte 40.000 euro, cu titlu de daune morale, sumă echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, pentru fiecare dintre minori, în loc de suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale. A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată, care nu contraveneau deciziei. A respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta G., împotriva aceleiași sentințe.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 136 din 2 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au formulat recurs reclamanții A., C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorilor D. și C., precum și pârâta G.. 4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a apreciat fondat motivul III de apel și, în consecință, a suplimentat daunele materiale în sensul solicitat de reclamanți, a considerat parțial fondat motivul V de apel și, ca atare, a majorat daunele morale acordate, însă nu a prezentat raționamentul pentru care a înlăturat argumentele dezvoltate de reclamanți în susținerea motivului IV de apel, care viza soluția instanței de fond de a limita întinderea reparației stabilite în sarcina pârâtei G. la partea de prejudiciu imputabilă asiguratului său doar în limita a 50%. Au menționat, în acest sens, jurisprudența CEDO (cauza Albina împotriva României), precum și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic de natură să explice inteligibil soluția adoptată, ceea ce, chiar dacă nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de una dintre părți, nu permite nici ignorarea lor. Au arătat că trebuie să existe un răspuns la toate argumentele fundamentale, respectiv la cele care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, precum sunt cele dezvoltate prin motivul IV de apel, respectiv prin răspunsul la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă. Însă, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat argumentele dezvoltate de recurenții-reclamanți în susținerea motivului IV de apel, prin aceasta fiind încălcate condițiile unui proces echitabil și dreptul lor la apărare. Or, lipsa de motivare a hotărârii și de prezentare a argumentelor pentru care au fost înlăturate susținerile esențiale ale recurenților-reclamanți echivalează cu o necercetare (parțială) a fondului cauzei, situație care impune casarea în parte a deciziei atacate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, recurenții-reclamanți au afirmat că, prin menținerea soluției instanței de fond, de respingere a pretențiilor recurenților-reclamanți cu privire la obligarea recurentei-pârâte la repararea integrală a prejudiciului moral, au fost încălcate prevederile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 1382 și 1384 C. civ., pentru argumentele dezvoltate pe larg în susținerea motivului IV de apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la motivul V de apel, au arătat că au criticat soluția instanței de fond din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate, învederând că acestea ar fi trebuit stabilite în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și de jurisprudența în materie, anexând cererii de apel hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare, din care rezultă intervalul valoric în care se situează daunele morale acordate în practica judiciară recentă. Față de cuantumul stabilit prin aceste hotărâri, se observă că daunele morale acordate de instanța de apel pentru fiecare dintre recurenții-reclamanți sunt, după caz, mai mici sau cel mult egale cu limita inferioară stabilită în jurisprudență, curtea neraportându-se la hotărârile depuse, pentru a justifica, în funcție de circumstanțele speciale ale cauzei, motivul pentru care a stabilit un cuantum mai mic decât cel rezultat din aceste hotărâri, dar nici nu a menționat care ar fi cuantumul care s-ar acorda în situații similare, potrivit jurisprudenței constante în materie și de care ar fi luat cunoștință în mod direct în activitatea sa. Prin urmare, au susținut că lipsa oricărei referiri la argumentele dezvoltate de recurenții-reclamanți la jurisprudența în materie echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, prin acordarea unui cuantum mai mic al daunelor morale decât în alte spețe similare, au fost încălcate dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, potrivit cărora, în cazul despăgubirilor rezultând din deces, daunele morale se vor stabili în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În acest sens, au susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4.2. Recurenta-pârâtă G., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit instanța de apel a analizat dreptul/pretențiile reclamanților și, implicit, a soluționat pricina în raport de prevederile de drept substanțial român, deși sunt incidente, exclusiv, cele ale dreptului german. În ciuda faptului că evenimentul rutier și prejudiciul creat pe fondul decesului rudei reclamanților în accident s-au produs în străinătate, curtea a opinat că litigiul trebuie judecat potrivit dispozițiilor de drept substanțial român, cu motivarea că în speță, raportat la efectele faptei ilicite, respectiv la cetățenia și domiciliul victimei, reclamanților și unuia din cei doi intervenienți forțați, se poate reține o legătură vădit mai strânsă cu România, evocându-se în acest sens prevederile de excepție ale art. 4 alin. (3) și ale art. 5 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 864/2007 (ROMA II), statuarea fiind însă nelegală. În realitate, niciunul dintre elementele reținute de instanța de apel - efectele/urmările accidentului, respectiv cetățenia/domiciliul victimei directe, reclamanților și unuia din cei doi intervenienți forțați - nu sunt de natură să determine concluzia că fapta ilicită (accidentul) ar avea o mai strânsă legătură cu România și, implicit, să ducă la judecarea cauzei potrivit prevederilor legii române. Recurenta-pârâtă a arătat că în ceea ce privește criteriul efectelor/consecințelor față de victimelor indirecte/"prin ricoșeu" ale accidentului (reclamanții din prezenta cauză), acesta nu poate fi avut în vedere, întrucât, potrivit dispozițiilor pct. 17 din preambulul Regulamentului CE nr. 864/2007, legea aplicabilă se stabilește în funcție de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de țara în care ar putea apărea efectele indirecte. În cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, țara în care se produce prejudiciul trebuie să fie cea în care s-a produs vătămarea, respectiv daunele asupra bunurilor. Menționând, de asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 864/2007, recurenta-pârâtă a susținut că nu se poate determina legea aplicabilă în funcție de țara în care s-au produs sau se manifestă, de-a lungul timpului, efectele indirecte ale faptei ilicite generatoare de prejudiciu. Referitor la criteriul cetățeniei sau domiciliului victimei directe, reclamanților și unuia din cei doi intervenienți, recurenta-pârâtă a afirmat că nici acesta nu poate fi reținut în raport de dispozițiile pct. 18 din preambulul Regulamentului CE nr. 864/2007 și art. 4 din același act normativ, numai unele dintre părțile litigante fiind cetățeni români cu domiciliul în România. Faptul că recurenta-pârâtă și unul dintre intervenienții forțați sunt polonezi, cu sediul/domiciliul în Polonia, nu poate atrage îndeplinirea condițiilor prevăzute de Regulament, pentru a se constata că pricina trebuie judecată potrivit legislației române, din moment ce România nu este statul în care își au domiciliul sau reședința toate părțile ori cel puțin reclamanții și pârâta. Mai mult, a arătat că nici dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. 5 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 864/2007 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, în condițiile în care, pe de o parte, art. 4 alin. (3) este privit de legiuitorul comunitar ca o derogare de la regulă, aplicându-se numai în cazurile excepționale în care, din toate circumstanțele speței reiese indubitabil o legătură vădit mai strânsă între fapta ilicită și o altă țară decât cele prevăzute la art. 4 alin. (1) și (2) din Regulament. Or, o atare legătură cu România nu reiese din toate împrejurările cauzei. Nu există, prin raportare la teza a II-a a art. 4 alin. (3) din Regulament, o relație preexistentă între reclamanți și pârâtă, nici o legătură între aceste părți care să fie întemeiată pe un raport contractual anterior. Simplul fapt că reclamanții și unul dintre intervenienții forțați (I., care a fost citat numai pentru opozabilitate), sunt cetățeni români, domiciliați în România, respectiv împrejurarea că efectele indirecte ale faptei ilicite continuă să se manifeste și în România, nu pot constitui veritabile criterii legale de natură să atragă incidența legii române. Pe de altă parte, art. 5 alin. (2) din Regulament nu are nicio legătură cu genul de faptă ilicită dedusă judecății, accident rutier, chestiune ce rezultă cu evidență din acest text legal. Astfel, sub aspectul legii aplicabile litigiului, raportat la împrejurarea că locul producerii faptei ilicite (accidentul) este în Germania, iar locul producerii urmării păgubitoare pentru reclamanți (decesul rudei) este tot în această țară, Regulamentul CE nr. 864/2007 trimite neechivoc dezlegarea litigiului la legislația germană. Or, câtă vreme accidentul și decesul victimei s-au produs în Germania, este cert că aplicabilă în speță este legea germană (adică legea locului producerii atât a faptului delictual, cât și a pagubei corelative). Recurenta-pârâtă a făcut referire și la Directiva nr. 2009/103/CE, prin care se prevede că dreptul material aplicabil în cauze ca cea pendinte nu se stabilește în funcție de statul în care intentează acțiunea persoana prejudiciată și nici în funcție de cetățenia ori domiciliul celui prejudiciat sau de naționalitatea ori sediul reprezentantului de despăgubiri al societății de asigurare, elocvente în acest sens fiind prevederile explicite ale pct. 34 și 35 din preambulul Directivei. A menționat că, în aplicarea principiului lex loci delicti commissi, în cadrul Conferinței de la Haga de drept internațional privat a fost determinată legea aplicabilă pentru responsabilitatea civilă extracontractuală ce decurge dintr-un eveniment rutier ca fiind legea statului pe teritoriul căruia a survenit accidentul, soluție adoptată prin Convenția cu privire la legea aplicabilă pentru accidentele de circulație, încheiată la 04.05.1971. În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat hotărârea dată în cauza C-350/14 Lazăr vs. E. a Curții Europene de Justiție și practica judiciară depusă. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a admis apelul reclamanților și a majorat despăgubirile acordate acestora la fond, fără a motiva suficient soluția și fără a preciza în raport de care dintre criticile formulate de reclamanți a decis suplimentarea despăgubirilor. Prin motivul IV de apel, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor, arătând că societatea de asigurare trebuie să acopere întregul prejudiciu chiar dacă accidentul s-a produs din culpa comună a doi șoferi și doar unul conducea un vehicul asigurat RCA la G., solicitarea având ca efect, în ipoteza admiterii, majorarea despăgubirilor acordate de prima instanță distinct de o eventuală majorare ca efect al admiterii motivelor de apel III și V (care viza majorarea despăgubirilor pe alte considerente). Ca atare, în condițiile în care curtea a admis apelul reclamanților și a majorat despăgubirile acordate la fond, trebuia să arate explicit în raport de care dintre motivele de apel a dispus în acest sens, mai exact să precizeze clar dacă suplimentarea despăgubirilor a avut la bază doar motivele de apel III și V ori IV sau le-a avut în vedere pe toate acestea la pronunțarea soluției. Parcurgând considerentele hotărârii apelate se constată însă că, sub acest aspect, nu există o motivare suficientă, neputând fi confirmată cu certitudine, dar nici exclusă, ipoteza majorării despăgubirilor ca efect al admiterii motivului IV de apel, din moment ce, pe de o parte, daunele materiale au fost suplimentate cu câtimea cerută (100%). Dacă s-ar fi păstrat soluția fondului, relativă la cota de răspundere de 50% a pârâtei, atunci reclamanților li s-ar fi cuvenit doar 50% din suma în plus cerută cu acest titlu. Or, în considerente nu se menționează că motivul IV de apel al reclamanților ar fi fost respins, ca nefondat, ci, la pag. 37 din hotărâre s-a reținut că toate criticile reclamanților referitoare la necesitatea majorării cuantumului daunelor morale sunt fondate. Așadar, din formularea curții s-ar putea înțelege că a fost admis, inclusiv, motivul IV de apel, câtă vreme acesta tindea la majorarea despăgubirilor acordate de prima instanță. În acest context, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel, analizând sumar calea de atac a reclamanților și argumentând ambiguu, a pronunțat o hotărâre nelegală, cu o motivare vagă și insuficientă, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluției.

Apărările formulate în cauză La 14 septembrie 2021, intimata F. a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care a susținut că acestea nu sunt îndreptate împotriva sa, întrucât părțile nu au formulat cale de atac împotriva sentinței pronunțate de tribunal, această hotărâre intrând în puterea lucrului judecat sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive. Prin întâmpinarea formulată la 7 octombrie 2021, pârâta G. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat. La 8 octombrie 2021, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat menținerea sentinței sub aspectul soluției de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Prin întâmpinare, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta G.; la 29 octombrie 2021 au formulat răspuns la întâmpinarea acestei pârâte. La 28 octombrie 2021, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte.

Procedura de filtru Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 11 august 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 mai 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A., C., D. și C. și de pârâta G., prin mandatar S.C. L. S.R.L. (fostă K. SRL) împotriva deciziei civile nr. 136/A din 2 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 23 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte reține că, prin sentința penală din 12.01.2016, pronunțată de Judecătoria Ohringen, Germania, s-a stabilit că, în urma unui incident rutier produs în data de 21.12.2014, în jurul orei 00:30, pe autostrada federală 6, pe raza localității Brezfeld, pe direcția Nurnberg, și-a pierdut viața defuncta J., fiica, respectiv soția și mama reclamanților. La acel moment, autospeciala x, condusă de intervenientul forțat H., pe fondul unor condiții de drum de ploaie torențială, a lovit frontal partea din dreapta spate a autoturismului marca x, în care se afla pe bancheta din spate defuncta, condus de fratele acesteia, I.. După impact, J. a decedat ca efect al traumatismului cranio - cerebral suferit. În procesul penal declanșat s-a reținut culpa comună a celor doi șoferi. Prin cererea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților în solidar la plata de daune materiale și morale urmare a decesului defunctei J., susținând că, în conformitate cu prevederile Regulamentului Consiliului Europei nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000, au posibilitatea introducerii unei acțiuni civile pentru plata despăgubirilor derivate din raporturile de asigurare de răspundere civilă în fața instanțelor de judecată competente din țara de domiciliu, respectiv din România. Astfel, reclamanții au arătat că în art. 11 din regulamentul invocat se prevede dreptul persoanei păgubite/vătămate de a formula o acțiune civilă pentru plata despăgubirilor la instanța de judecată competentă de la domiciliul său, în condițiile în care legea aplicabilă acelei instanțe permite acest lucru. Potrivit art. 115 alin. (3) C. proc. civ., în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului ori sediului său. În conformitate cu art. 27 alin. (1) C. proc. pen., persoana păgubită/vătămată, dacă nu și-a formulat pretențiile civile în cadrul procesului penal, are posibilitatea de a se adresa instanțelor civile. Intervenientul H. a invocat, prin întâmpinare, excepția necompetenței instanței române. Prin întâmpinare, pârâta G. a susținut că, în speță, sunt incidente prevederile de drept substanțial german, de vreme ce accidentul și paguba creată reclamanților prin acesta s-a produs în Germania. Astfel, sub aspectul legii aplicabile soluționării litigiului dedus judecății, ce are la bază o obligație născută dintr-un fapt delictual - un eveniment rutier, raportat la împrejurarea că locul producerii faptei ilicite (accidentul) este situat în Germania, după cum și locul producerii consecinței păgubitoare (decesul rudei reclamanților) este tot în Germania, Regulamentul CE 864 al Parlamentului European din 11.07.2007, ROMA II, trimite dezlegarea litigiului la legislația germană. Sunt incidente astfel, dispozițiile pct. 15 și 17 din Preambulul Regulamentului, prevederile art. 4 alin. (1) din Regulament, precum și Directiva 2009/103/CE, pct. 34 și 35 din Preambulul Directivei. Prin încheierea din 31.01.2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă, deliberând asupra excepției necompetenței instanței române, raportat la prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 și la jurisprudența Curții de Apel Cluj, a constatat că este competent să soluționeze cauza, dreptul material incident fiind cel al statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul. Instanța a mai reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile din Cartea a VII-a - Procesul civil internațional - din C. proc. civ. român, deoarece acestea se aplică doar dacă nu există vreun regulament comunitar care să reglementeze conflictul de jurisdicții. Astfel, raportat la legea aplicabilă, a considerat că instanțele române sunt competente, întrucât art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012 permite beneficiarului poliței de asigurare să acționeze asigurătorul în fața instanței în raza căreia este domiciliat, or beneficiarul poliței în cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală este persoana vătămată. Prin sentința nr. 1261 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis în parte cererea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L. și cu intervenienții H. și I. și a obligat-o pe pârâtă la plata de daune materiale și morale către reclamanți. În considerente, s-a reținut că, deși, inițial, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din Romania, respectiv de dispozițiile C. civ. privind răspunderea delictuală, în urma poziției procesuale exprimate de pârâta G. și a punerii în discuția părților a dispozițiilor legale incidente, tribunalul, prin încheierea de ședință din 31.01.2019, a stabilit că în cauză instanțele romane sunt competente a soluționa pricina și sunt aplicabile, conform prevederilor legale ale Regulamentului CE nr. 1215/2012, dispozițiile de drept material german, pârâta asigurator fiind de acord cu primirea precizării de acțiune din această perspectivă. În acest context, prima instanță a făcut aplicarea art. 7 alin. (2), art. 249 și urm., art. 823 alin. (1), art. 842 și urm. și art. 1922 din C. civ. german, art. 17 alin. (2), (3) din Codul rutier german, art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, constatând că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile a conducătorului auto H., ce conducea autovehiculul asigurat la acel moment de pârâta G., respectiv a asiguratorului acestuia - pârâta G.. Prin cererea de apel formulată, reclamanții au criticat soluția pronunțată de Tribunalul Maramureș, susținând că aplicabil în cauză este dreptul material român, în acest sens făcând trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (1)-(3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017. Prin decizia nr. 136 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții împotriva sentinței nr. 1261 din 13 decembrie 2019 și a încheierii din 31 ianuarie 2019 ale Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pe care le-a schimbat în parte, stabilind că legea aplicabilă litigiului este legea română. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel concluzionat că, în speță, se poate constata că, deși fapta ilicită s-a produs în Germania, totuși, consecințele/efectele acestei fapte ilicite s-au produs, în persoana reclamanților, în România, unde, de altfel, aceștia au domiciliul stabil. Prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamanților pe teritoriul României, unde aceștia trăiesc în mod normal și obișnuit, conferă faptei ilicite săvârșite în Germania, în mod vădit, o mai mare legătură cu România, dat fiind că vătămarea morală cauzată acestora prin această faptă ilicită continuă să-și producă efectele asupra lor, în mod constant și continuu, pe teritoriul României. A arătat că România are o legătură mai strânsă cu fapta ilicită, prin aceea că victima directă a faptei ilicite, J., victimele indirecte ale aceleași fapte ilicite, adică reclamanții din prezenta cauză, precum și unul dintre șoferii vinovați de producerea faptei ilicite, respectiv intervenientul forțat I., sunt cetățeni români, la momentul săvârșirii faptei ilicite aveau domiciliul/reședința obișnuită în România, iar prejudiciul moral cauzat reclamanților prin pierderea mamei, a soției și a fiicei, continuă să se producă și în prezent în România, neputându-se aprecia că suferința sufletească, psihică și emoțională a acestora, cauzată prin săvârșirea faptei ilicite, s-a produs și a și încetat în chiar momentul producerii faptei ilicite în Germania. Astfel, curtea a reținut că în speță legea aplicabilă este legea română. Înalta Curte constată că, pentru a examina pe fond motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți, se impune a analiza, prioritar, chestiunile invocate de recurenta-pârâtă privind legea aplicabilă litigiului pendinte. Prealabil, Înalta Curte reține că instanța de recurs nu este învestită cu o critică privitoare la competența/necompetența instanțelor române în soluționarea litigiului, problema competenței rămânând definitiv soluționată prin încheierea din 31.01.2019, argumentele pârâtei G. expuse în recursul promovat vizând alte aspecte, și anume legea de drept material aplicabilă în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii. Recurenta-pârâtă a arătat că evocarea de către curte a prevederilor de excepție ale art. 4 alin. (3) și ale art. 5 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017 (ROMA II) este nelegală, niciunul dintre elementele reținute (efectele/urmările accidentului, respectiv cetățenia/domiciliul victimei directe, reclamanților și unuia din cei doi intervenienți forțați) nefiind de natură să determine concluzia că fapta ilicită (accidentul) ar avea o mai strânsă legătură cu România și, implicit, să ducă la judecarea cauzei potrivit legii române de drept material. Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în condițiile în care reclamanții pretind repararea unei daune pe care ar fi suferit-o urmare a decesului unui membru al familiei lor, era necesar a se stabili dacă această pagubă constituie un prejudiciu în sensul art. 4 alin. (1) din regulament sau un efect indirect al faptei ilicite, în sensul aceleiași dispoziții. Conform art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, "În sensul prezentului regulament, "prejudiciu" reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite". Pentru a identifica legea aplicabilă unei obligații necontractuale care rezultă dintr-o faptă ilicită, art. 4 alin. (1) din acest regulament reține legea țării în care s-a produs "prejudiciul", indiferent de țara în care are loc faptul cauzator de prejudicii și de țara sau țările în care se manifestă "efectele indirecte" ale respectivului fapt. Prejudiciul de care trebuie să se țină seama, pentru a stabili locul în care acesta s-a produs, este prejudiciul direct, astfel cum reiese din considerentul 16 al regulamentului menționat. Pct. 17 din Preambulul Regulamentului (CE) nr. 864/2017 prevede că "Legea aplicabilă se stabilește în funcție de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de țara sau țările în care ar putea apărea efectele lor indirecte. În consecință, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, țara în care se produce prejudiciul trebuie să fie țara în care s-au produs vătămarea și respectiv daunele asupra bunurilor". De asemenea, pct. 18 din preambul statuează că "Norma generală în sensul prezentului regulament ar trebui să fie lex loci damni, prevăzută la art. 4 alin. (1). Articolul 4 alin. (2) ar trebui văzut ca o excepție de la acest principiu general, care creează o legătură particulară în cazul în care părțile își au reședința obișnuită în aceeași țară. Articolul 4 alin. (3) trebuie înțeles ca o "clauză derogatorie" de la dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2), atunci când reiese clar, din toate circumstanțele cauzei, că fapta ilicită are în mod evident legături mai strânse cu o altă țară". Art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2017 stipulează că: "(1) Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. (2) Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări. (3) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alin. (1) sau la alin. (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație preexistentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită". Rezultă că, în cazul unor vătămări corporale sau al unor daune asupra bunurilor, legiuitorul Uniunii a precizat, în considerentul 17 al Regulamentului Roma II, că țara locului în care survine prejudiciul direct este cea a locului care s-a produs vătămarea ori în care s-au produs daunele asupra bunurilor. Punctul 17 din preambul indică tipul de prejudicii la care reclamanții trebuie să se raporteze în cazul unor vătămări corporale sau unor daune asupra bunurilor și, totodată, întărește ideea conform căreia, prin prisma regulamentului, rămân fără relevanță asupra legii aplicabile efectele indirecte survenite ulterior faptei prejudiciabile. Practic, din perspectiva determinării legii aplicabile sunt relevante numai daunele directe, nu și cele indirecte, cele care apar ulterior, dar sunt cauzate de aceeași faptă ilicită. În cazul în care este posibil să se identifice producerea unui prejudiciu direct, situație care se regăsește în mod normal în cazul unui accident de circulație, locul acestui prejudiciu direct va fi punctul de legătură pertinent pentru stabilirea legii aplicabile, independent de efectele indirecte ale acestui accident. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 350/14, Florin Lazăr împotriva E. SpA. În speță, prejudiciul invocat de reclamanții este justificat de vătămările care au determinat decesul numitei J., vătămarea cauzatoare de moarte producându-se Germania. Or, prejudiciile suferite de rudele apropiate ale acesteia trebuie să fie considerate drept efecte indirecte ale accidentului în discuție în litigiul principal, în sensul art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017. Așa cum s-a reținut în cauza CJUE menționată, "Această interpretare este confirmată de art. 15 lit. f) din regulamentul respectiv, care conferă legii aplicabile sarcina de a stabili care sunt persoanele care pot invoca prejudiciul propriu, punctul respectiv acoperind ipoteza, în discuție în litigiul principal, a prejudiciilor suferite de rudele apropiate ale victimei … legea desemnată stabilește de asemenea persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale. Această noțiune ar viza în special aspectul dacă o altă persoană decât victima directă poate obține repararea prejudiciului care îi este cauzat "prin ricoșeu", ca urmare a daunei suferite de persoana prejudiciată. Acest prejudiciu ar putea fi moral, de exemplu tristețea cauzată de decesul unei persoane apropiate, sau financiar, cauzat, de exemplu, copiilor sau partenerului unei persoane decedate. Având în vedere aceste elemente, trebuie, mai întâi, să se stabilească legea aplicabilă unui fapt juridic pentru a fi, ulterior, în măsură a determina, în temeiul acesteia, care sunt persoanele care au suferit un prejudiciu care dă dreptul la reparație. Astfel, aplicarea legii locului în care s-a produs prejudiciul direct contribuie la obiectivul, prevăzut în considerentul 16 al Regulamentului Roma II, care urmărește asigurarea unei previzibilități a legii aplicabile, evitând totodată riscul ca respectiva faptă ilicită să poată fi descompusă în mai multe părți supuse unei legi diferite în funcție de locurile unde alte persoane decât victima directă suferă prejudicii". În concluzie, art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017 trebuie interpretat, pentru a stabili legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-un accident de circulație, în sensul că pagubele legate de decesul unei persoane într-un astfel de accident și suferite de rudele apropiate ale acesteia care au reședința într-un alt stat membru trebuie să fie calificate drept "efecte indirecte" ale acestui accident, în sensul dispoziției menționate. În consecință, Înalta Curte reține că, potrivit considerentului 17 din Preambul și art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, conform cărora legea aplicabilă se stabilește în funcție de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de țara sau țările în care ar putea apărea efectele indirecte, legea aplicabilă litigiului pendinte este legea germană. Așadar, în raport de dispozițiile citate anterior, criteriul efectelor/consecințelor față de victimelor indirecte/"prin ricoșeu" ale accidentului (reclamanții din prezenta cauză), nu poate fi avut în vedere în determinarea normei de drept material incidente. Înalta Curte mai reține că, în speță, instanța de apel a avut în vedere în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, care reglementează o excepție de la prevederile art. 4 alin. (1) din același regulament. Într-adevăr, Regulamentul Roma II stabilește o normă derogatorie de la regula care plasează răspunderea civilă delictuală în sfera sistemului de drept al statului în care s-a produs prejudiciul sau a statului reședinței obișnuite comune a părților, permițând aplicarea unei alte legi în situațiile în care fapta ilicită are legături mai strânse cu acea țară decât cele menționate la art. 4 alin. (1) sau 2 din regulament. O astfel de excepție poate fi reținută însă în situații în care fapta ilicită, privită în întregul său, prezintă legături vădit mai strânse cu legea altui stat decât cea în care s-a produs prejudiciul cauzat victimei directe. În cauză, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu societatea de asigurare, care se substituie părților din raportul juridic inițial, precum și faptul că în speță se dispută drepturi izvorâte din săvârșirea unei fapte ilicite în străinătate, simpla împrejurare a existenței unei naționalități comune ori a unui domiciliul comun al victimei directe/reclamanților/intervenientului forțat I. nu pot determina o legătură mai strânsă cu legea română. Clauza derogatorie se justifică în cazurile în care este clar, din toate circumstanțele cazului, că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă țară, în situația de față, România, însă, constată Înalta Curte, o astfel de premisă nu a fost probată în litigiul pendinte. Față de recomandarea legiuitorului european, cuprinsă în Preambulul Regulamentului (CE) nr. 864/2017, în sensul că instanța națională ar trebui să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător, curtea avea responsabilitatea de a analiza în concret toate elementele deja prezentate, să identifice care este relația preexistentă între părți, care este în strânsă legătură cu fapta ilicită invocată, iar nu să se limiteze la verificarea "criteriului" cetățeniei sau domiciliului victimei directe, reclamanților și a unuia din cei doi intervenienți. Nu există, prin raportare la teza a II-a a art. 4 alin. (3) din Regulament, o relație preexistentă între reclamanți și pârâtă, după cum nici o legătură între aceste părți care să fie întemeiată pe un raport contractual anterior. Simplul fapt că reclamanții și unul dintre intervenienții forțați (I., care a fost citat numai pentru opozabilitate), sunt cetățeni români, domiciliați în România, respectiv împrejurarea că efectele indirecte ale faptei ilicite continuă să se manifeste și în România, nu pot constitui veritabile criterii legale de natură să atragă incidența legii române. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că art. 5 alin. (2) din Regulament nu se aplică în cauză, norma invocată vizând răspunderea pentru produse defectuoase, iar nu faptă ilicită imputată pârâților. Ca atare, câtă vreme accidentul și decesul victimei s-au produs în Germania, aplicabilă în speță este legea germană (adică legea locului producerii atât a faptului delictual, cât și a pagubei corelative). Recurenta-pârâtă a făcut referire și la Directiva nr. 2009/103/CE, prin care se prevede că dreptul material aplicabil în cauze ca cea pendinte nu se stabilește în funcție de statul în care intentează acțiunea persoana prejudiciată și nici în funcție de cetățenia ori domiciliul celui prejudiciat sau de naționalitatea ori sediul reprezentantului de despăgubiri al societății de asigurare, făcând trimitere în acest sens la prevederile pct. 34 și 35 din preambulul Directivei. Înalta Curte constată că Regulamentele (CE), ca acte normative comunitare, sunt de aplicabilitate directă, instanțele fiind obligate să aibă în vedere dispozițiile din acestea în litigiile cu care sunt învestite, în timp ce Directivele nu au o aplicabilitate directă, ci ele se adresează statelor membre UE și trebuie transpuse în legislația internă a acestora, astfel că nu se impune o analiză detaliată în legătură cu acest argument al recurentei-pârâte. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a indicat ca fiind incidente în cauză prevederile legii române, iar determinarea legii materiale aplicabile constituie un element esențial al analizei cererii de apel, care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs formulate de recurenta-pârâtă, privind majorarea despăgubirilor acordate reclamanților la fond, fără o motivare a soluției pronunțate, respectiv de recurenții-reclamanți, ce vizează lipsa unor considerente pentru care instanța de apel a înlăturat argumentele dezvoltate de aceștia în susținerea motivului IV de apel, încălcarea prevederilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, art. 1382 și 1384 C. civ. și art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamanții A., C., D. și C. și de pârâta G., prin mandatar S.C. L. S.R.L. (fostă K. SRL) împotriva deciziei nr. 136/A din 2 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, instanță care, în rejudecarea apelului, cu aplicarea art. 501 C. proc. civ., va examina criticile formulate de reclamanții și de pârâta G., potrivit dezlegărilor în drept ale instanței de recurs.