A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 12532/05 prezentate de Gian Paolo CiMOLINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 mai 2007 într-o cameră compusă din Tulkens președintele dnii A.B. Baka Cabral Barreto Zagrebelsky mei Mularoni Jočienė, Popović, judecători și dlui Elens-Passos, g adjuncteur de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 martie 2005, având în vedere decizia Curții din 12 septembrie 2006 de declarare a cererii inadmisibile, adoptată în temeiul articolului 28 din convenție, având în vedere scrisoarea reclamantului din 26 septembrie 2006, prin care se solicită Curții să redeschidă examinarea cererii, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamantul, dl Gian Paolo Cimolino, este un resortisant italian, născut în 1933 și rezident la Milano. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Bozzi, avocat la Milano. Circumstanțele de la speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un avocat expert în domeniul lucrărilor publice. Printr-o decizie din 8 aprilie 1991, municipalitatea din Cambiago a decis să fie consilier juridic. În cadrul construcției unei instituții sportive publice, reclamantul trebuia să furnizeze consultanță juridică pentru gestionarea relațiilor dintre administrație și întreprinderea de construcții. Decizia respectivă stabili valoarea onorariilor datorate reclamantului la 6 000 Această sumă a fost solicitată de solicitant în conformitate cu tarifele profesionale în vigoare la momentul respectiv, printr-o decizie din 24 februarie 1992, municipalitatea, care a primit o cerere din partea reclamantului, i-a acordat suma ulterioară de 4 000 000 de lire, ridicându-se astfel la 10 000 000 lire. Printr-o notă din 27 octombrie 1992, reclamantul a solicitat municipiului suma de 41 899 154 lire, adică aproximativ 22 000 EUR, cu titlu de onorarii și de recuperare a cheltuielilor suportate în gestionarea dosarului de care era ocupat în numele administrației. La 16 aprilie 1993, administrația nu a fost executată, iar reclamantul a trimis nota de plată consiliului de administrație din Milano și a solicitat lichidarea acesteia. Într-o scrisoare din 23 martie 1993, reprezentantul municipiului a răspuns că, dincolo de orice considerație referitoare la suma solicitată, suma nu putea fi achitată pe o suprafață mai mare decât cea pe care o primise autoritățile executive și contabile ale administrației. La 29 iulie 1993, Consiliul din Milano a emis un ordin judecătoresc de a plăti 50 321 724 de lire, fie suma solicitată în nota de plată din 27 iulie 1993. octombrie 1992 plus cheltuielile și dobânda. Președintele tribunalului a acceptat această cerere și, printr-un act notificat la 30 iunie 1994, ordinul de plată a fost notificat municipalității. La 15 iulie 1994, municipalitatea a făcut opoziție la ordinul judecătoresc. Ea a afirmat că, în conformitate cu art. 23 din Decretul legislativ 66 din 1989 , administrația nu poate onora decât sumele a căror plată a fost aprobată în prealabil de către organele administrative competente. Administrația pârâtă a adăugat că, în cazul în care s-ar fi luat angajamente neregulamentare cu reclamantul, acestea ar fi trebuit să fie imputate primarului din Cambiago la momentul faptelor și nu administrației municipale. La 8 iunie 1994, municipalitatea a introdus o acțiune în fața instanței din Milano pentru a face declarația de neîncredere a oricărei pretenții a reclamantului după decizia din 24 februarie 1992. În plus, la data de 3 aprilie 1996, administrația a introdus o acțiune împotriva M R.M, primarul orașului Cambiago la momentul recrutării reclamantului, pentru a obține condamnarea acesteia la plata oricărei sume pe care municipalitatea ar putea fi obligată să o plătească. R.M. s-a constituit în procedură și a susținut că prestațiile indicate în nota de plată din 27 octombrie 1992 au fost efectiv îndeplinite de solicitant și că ar trebui considerate ca făcând parte din activitățile necesare pentru gestionarea dosarului pe care acesta l-a efectuat la 8 aprilie 1991. La Tribunalul din Milano din 27 noiembrie 1996, aceste ultime două acțiuni au fost reunite la procedura de opoziție la ordin pendinte în fața instanței din Milano. La 28 mai 1997, reclamantul a solicitat instanței să-l condamne pe MR.M să-și plătească onorariile în cazul în care administrația nu ar fi reținută responsabilă. Prin hotărârea din 3 decembrie 1998, tribunalul a întâmpinat opoziția municipalității și a respins toate cererile reclamantului și a afirmat că, în temeiul Decretului legislativ nr. 66 din 1989, nici administrația, nici ex-primarul orașului Cambiago nu puteau fi considerate răspunzătoare pentru plata sumei solicitate de solicitant, în măsura în care aceasta nu fusese aprobată de organele administrative; prin urmare, instanța a revocat ordinul de plată emis împotriva administrației. Prin hotărârea din 23 mai 2000, tribunalul de apel din Milano a modificat parțial hotărârea de primă instanță, confirmând în același timp revocarea ordinului de plată în ceea ce privește administrația. Aceasta a arătat că singurele sume a căror plată era atribuită administrației erau cele aprobate de organul executiv al municipalității la 8 aprilie 1991 și 24 februarie 1992 și stabilite în mod expres ca remunerație pentru avizele juridice făcute în cadrul relațiilor dintre administrație și întreprinderea de construcții, cu atât mai mult cu cât realitatea acestor prestații nu fusese pusă la îndoială de administrație. Pe de altă parte, în ceea ce privește celelalte activități profesionale desfășurate de solicitant și indicate în nota de subsol din 27 octombrie 1992, Curtea de Apel susținea că acestea trebuiau plătite personal de către agenții administrativi care le-au solicitat. R.M., care, de altfel, nu a avut niciodată negat acordarea unui mandat reclamantului pentru a efectua consultări juridice suplimentare, a fost responsabil de plata a 4 733 000 de lire. Restul serviciilor de prelucrare n . au fost atribuite nici administrației, nici ex-primar. Reclamantul și M. R.M. s-au ocupat de casare. În special, reclamantul a contestat interpretarea instanței de apel conform căreia decizia municipiului din 8 aprilie 1991 se referea numai la completarea consultanței juridice menționate în mod specific și nu, mai general, a oricărei activități profesionale necesare pentru soluționarea cauzei. Prin hotărârea din 6 mai 2004, depusă la grefa la 30 iulie 2004 și notificată reclamantului la 14 septembrie 2004, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant din recursul său. Spre deosebire de ceea ce Tribunalul și Curtea au susținut anterior, Curtea a declarat că a fost înștiințat de orice angajament contractual al administrației municipale față de reclamant. Curtea de Casație a afirmat că, în sensul articolelor 16 și 17 din Decretul regal (Regio Dictionary) nr. 2240 din 1923, orice contract încheiat de administrația publică trebuie să fie redactat în scris, subsemnat de către părți și să indice în mod clar prestațiile care trebuie îndeplinite și valoarea remunerației. Or, Curtea de Casație a considerat că, în speță, deciziile din 8 aprilie 1991 și 24 februarie 1992, prin care organismul executiv al municipiului a decis să dea reclamantului, nu au fost completate cu documente care să respecte criteriile prevăzute de lege cu greu de nulitate. Aceste decizii au fost pur și simplu acte interne care permit administrației să utilizeze reclamantul și nu au putut fi considerate contracte. Referindu-se la jurisprudența sa, Curtea de Casație a afirmat că, în cauzele referitoare la executarea obligațiilor contractuale, orice chestiune referitoare la nulitatea contractului intră sub incidența întrebărilor preliminare ale cauzei și, prin urmare, poate fi invocată de judecător în toate etapele procedurii. În orice caz, Curtea Supremă a adăugat că, chiar și atunci când a luat în considerare chestiunea preliminară referitoare la nulitatea contractului, recursul reclamantului trebuia să fie respins și a afirmat în mod special că nu a intrat în competența sa de a cenzura și de a modifica interpretarea pe care judecătorii fondului o luaseră cu privire la deciziile municipalității din 8 aprilie 1991 și 24 februarie 1992. La 19 mai 2005, municipalitatea din Cambiago itima reclamantului de a returna suma pe care o primise ca urmare a executării ordinului. În special, acesta susține că Curtea de Casație și-a decis cauza pe baza unei întrebări, nulitatea contractului de muncă cu administrația, care nu a fost invocată de părți și nici ridicată de judecătorii de primă instanță și de a doua instanță, susținând că acest lucru ar fi condus la o încălcare a principiului contradictoriei. În plus, reclamantul contestă interpretarea și aplicarea normelor de drept în materie de contracte cu administrația publică din partea instanțelor naționale. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul invocă un obstacol în calea dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza faptului că a obținut plata creanței sale față de administrație. CU PRIVIRE LA CEREREA DE INIȚIERE A LÂNGII Prin decizia din 12 septembrie 2006, adoptată în temeiul articolului 28 din Convenție, Curtea a declarat cererea inadmisibilă și a respins cererea în temeiul articolului 35 alineatul (4). Curtea a statuat că cererea a fost formulată după termenul de șase luni de la 30 iulie 2004, data depunerii la grefa hotărârii Curții de Casație. Într-o scrisoare din 26 septembrie 2006, reclamantul atrage atenția Curții asupra faptului că avocatul însărcinat să îl reprezinte în fața Curții de Casație a fost informat cu privire la depunerea la grefa de la . Curtea reamintește că nici Convenția, nici regulamentul Curții nu prevăd în mod explicit posibilitatea redeschiderii procedurii de rejudecare a unei cauze a Karel Des Fours Waldeode c. Republica Cehă (dec.), n 40057/98, CEDH 2004-V. Cu toate acestea, în circumstanțe excepționale, atunci când a existat o eroare de fapt vădită în aprecierea condițiilor de admisibilitate, Curtea are, în interesul unei bune administrări a justiției, competența de a redeschide procedura de investigare a unei hotărâri declarate inadmisibile în vederea corectării acestor erori (Storck c. Germania (dec.), nr 61603/00, 26 octombrie 2004). Curtea constată că Consiliul reclamantului a primit la 14 septembrie 2004 comunicarea depunerii la grefa de la Punerea în aplicare a principiului conform căruia termenul de șase luni începe să curgă în ziua următoare comunicării către solicitant a depunerii la grefa de la data hotărârii Curții de Casație (a se vedea Trapani c. Italia, 44506/98, dec. din 25 noiembrie 1999), Curtea consideră că cererea a fost formulată în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție. În consecință, aceasta decide redeschiderea examinării cererii. Reclamantul se plânge sub mai multe aspecte ale procedurii: la art. 6 alineatul (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul se plânge de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legii referitoare la reglementarea contractelor cu administrația publică. El susține că instanțele naționale au interpretat greșit elementele de fapt și de drept ale cauzei și nu au luat în considerare în mod corespunzător dovezile conținute în dosar. Curtea reamintește că aceasta este mai întâi autorităților naționale și, în special, instanțelor și instanțelor pe care le deține de la a se pronunța în dreptul intern și de a aprecia elementele de probă și că aceasta nu va înlocui propria sa interpretare a dreptului lor la dreptul lor în lipsa uneirbitrale (a se vedea Brualla Gómez de la Torrec. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § Glässner c. Germania (dec.), nr 46362/99, CEDO 2001-VII. În plus, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În speță, niciun element din dosar nu permite Curții să concluzioneze că instanțele naționale, care și-au motivat pe deplin deciziile în conformitate cu jurisprudența și care au luat în considerare afirmațiile și argumentele reclamantului, ar fi făcut o aplicare vădit eronată sau ar fi condus la concluzii arbitrare ale dispozițiilor legale în cauză (a se vedea În consecință, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, acest motiv trebuie respins în mod vădit nefondat, din 7 iulie 1989, seria A n 159, p. 22-23, punctul 58. În continuare, reclamantul susține că procedura în fața Curții de Casație nu a fost efectuată într-un mod contradictoriu. El susține că problema de drept pe baza căreia a fost pronunțată cauza sa, și anume nulitatea contractului de muncă cu administrația, a fost pronunțată din oficiu și nu a fost supusă părților. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. III. PRIVIND GRIEFÂNTUL DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N Reclamantul susține o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale ca urmare a faptului că a obținut plata creanței sale față de administrația publică. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea reamintește că o 1, cu condiția să fie suficient de stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B, p. 84, § 59). Or, ordinul de plată emis în favoarea reclamantului în cadrul procedurii de executare a fost revocat de judecătorii din fond încă din prima instanță, în conformitate cu legea și cu o procedură care, după cum a constatat Curtea, nu poate fi calificată ca fiind inechitabilă. Pe de altă parte, faptul că ordinul a fost plătit imediat de către administrație în temeiul forței sale executorii provizorii nu poate fi interpretat ca o recunoaștere a datoriei față de solicitant. Prin urmare, reclamantul nu a fost niciodată titular al unui drept de creanță definitivă împotriva administrației publice (a se vedea, mutatis mutandis Uzounis și alte c. Grecia, 49144/99, § 25, 18 aprilie 2002). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, ca fiind în mod vădit nefondată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide redeschiderea procedurii de investigare a cererii Amânarea examinării spătarului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și privind presupusa încălcare a principiului contradictoriei Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Elens-Passos F. Tulkens Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
12532/05
présentée par Gian Paolo CIMOLINO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 mai 2007 en une chambre composée de
:
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
A.
Mularoni
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
F
. Elens-Passos
, g
reffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 mars 2005,
Vu la décision de la Cour du 12 septembre 2006 déclarant la requête irrecevable, prise en application de l’article 28 de la Convention,
Vu le courrier du requérant du 26 septembre 2006, invitant la Cour à rouvrir l’examen de la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Gian Paolo Cimolino, est un ressortissant italien, né en 1933 et résidant à Milan. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est un avocat expert en matière de travaux publics.
Par une décision du 8 avril 1991, la municipalité de Cambiago décida de l’employer comme conseiller juridique. Dans le cadre de la construction d’un établissement sportif public, le requérant devait fournir des avis juridiques pour la gestion des rapports entre l’administration et l’entreprise de construction. Ladite décision fixait le montant des honoraires dus au requérant à 6
000
000 lires italiennes, soit 3
000 euros environ. Ce montant avait été demandé par le requérant conformément aux tarifs professionnels en vigueur à l’époque.
Par une décision du 24 février 1992, la municipalité, faisant droit à une demande du requérant, lui octroya la somme ultérieure de 4
000
000 lires, élevant ainsi le montant des honoraires à 10
000
000 lires.
Par une note du 27 octobre 1992, le requérant réclama à la municipalité la somme de 41
899
154 lires, soit 22
000 euros environ, à titre d’honoraires et de recouvrement des frais encourus dans la gestion du dossier dont il s’était occupé pour le compte de l’administration.
Le 16 avril 1993, l’administration ne s’étant pas exécutée, le requérant envoya la note d’honoraires au conseil de l’Ordre des avocats de Milan et en sollicita la liquidation.
Dans une lettre du 23 mars 1993, le représentant de la municipalité répondit que, au-delà de toute considération concernant le montant demandé, la somme ne pouvait pas être payée puisqu’elle n’avait pas fait l’objet d’une approbation de la part des organes exécutifs et comptables de l’administration.
Le 29 juillet 1993, le conseil de l’Ordre des avocats de Milan invita l’administration à liquider les honoraires.
Suite au refus de l’administration de s’exécuter, le requérant introduisit un recours devant le tribunal de Milan afin d’obtenir une injonction de payer 50
321
724 lires, soit la somme réclamée dans la note d’honoraires du 27
octobre 1992 majorée des frais et des intérêts. Le président du tribunal fit droit à cette demande et, par un acte notifié le 30 juin 1994, l’injonction de payer fut notifiée à la municipalité.
Le 15 juillet 1994, la municipalité fit opposition à l’injonction. Elle affirma que, conformément à l’article 23 du décret législatif
n
o
66 de 1989
, l’administration ne peut honorer que les sommes dont le paiement a été approuvé au préalable par les organes administratifs compétents. L’administration défenderesse ajouta que, si des engagements irréguliers avaient été pris avec le requérant, ceux-ci devaient être imputés au maire de Cambiago à l’époque des faits et non pas à l’administration municipale.
L’injonction de payer ayant force exécutoire provisoire, l’administration paya au requérant la somme qu’il avait réclamée.
Entre-temps, le 8 juin 1994, la municipalité avait introduit un recours devant le tribunal de Milan visant à faire déclarer l’illégitimité de toute prétention du requérant postérieure à la décision du 24 février 1992.
En outre, le 3 avril 1996, l’administration introduisit un recours à l’encontre de M
me
R.M, le maire de Cambiago à l’époque du recrutement du requérant, pour obtenir la condamnation de celle-ci à payer toute somme que la municipalité pourrait être tenue de verser à l’intéressé.
R.M. se constitua dans la procédure. Elle soutint que les prestations indiquées dans la note d’honoraires du 27 octobre 1992 avaient été réellement accomplies par le requérant et devaient être considérées comme faisant partie des activités nécessaires pour la gestion du dossier dont il avait été chargé le 8 avril 1991.
A l’audience du 27 novembre 1996, ces deux derniers recours furent réunis à la procédure d’opposition à l’injonction pendante devant le tribunal de Milan.
Le 28 mai 1997, le requérant demanda au tribunal de condamner M
me
R.M à payer ses honoraires dans le cas où l’administration ne serait pas retenue responsable.
Par un jugement du 3 décembre 1998, le tribunal accueillit l’opposition de la municipalité et rejeta toutes les demandes du requérant. Il affirma que, aux termes du décret législatif n
o
66 de 1989, ni l’administration ni l’ex-maire de Cambiago ne pouvaient être
considérés responsables
pour le paiement de la somme réclamée par le requérant, dans la mesure où elle n’avait pas été approuvée par les organes administratifs.
Dès lors, le tribunal révoqua l’injonction de payer émise à l’encontre de l’administration.
Le requérant interjeta appel. Par un arrêt du 23 mai 2000, la cour d’appel de Milan modifia partiellement le jugement de première instance, tout en confirmant la révocation de l’injonction de payer à l’égard de l’administration. Elle releva que les seules sommes dont le paiement était imputable à l’administration étaient celles approuvées par l’organe exécutif de la municipalité, les 8 avril 1991 et 24 février 1992, et expressément fixées comme rémunération pour les avis juridiques rendus dans le cadre des rapports entre l’administration et l’entreprise de construction, d’autant plus que la réalité de ces prestations n’avait pas été mise en doute par l’administration.
En revanche, pour ce qui était des autres activités professionnelles exercées par le requérant et indiquées dans la note d’honoraires du 27
octobre 1992, la cour d’appel soutint que celles-ci devaient être payées personnellement par les agents de l’administration qui les avaient sollicitées. Notamment, il ressortait de ladite note que M
me
R.M., qui n’avait d’ailleurs jamais nié avoir conféré un mandat au requérant pour accomplir des consultations juridiques supplémentaires, était responsable du paiement de 4
733
000 lires. Le restant des prestations n’étaient imputable ni à l’administration ni à l’ex-maire.
Le requérant et M
me
R.M. se pourvurent en cassation. En particulier, le requérant contesta l’interprétation de la cour d’appel selon laquelle la décision de la municipalité du 8 avril 1991 se référait seulement à l’accomplissement des avis juridiques spécifiquement indiqués et non pas, plus généralement, de toute activité professionnelle nécessaire pour régler l’affaire.
Par un arrêt du 6 mai 2004, déposé au greffe le 30 juillet 2004 et notifié au requérant le 14 septembre 2004, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi. Contrairement à ce que le tribunal et la cour d’appel avaient soutenu auparavant, elle affirma l’inexistence de tout engagement contractuel de l’administration municipale vis-à-vis du requérant. La Cour de cassation affirma que, au sens des articles 16 et 17 du décret royal (
Regio Decreto
) n
o
2240 de 1923, tout contrat conclu par l’administration publique doit être impérativement rédigé par écrit, soussigné par les parties et indiquer clairement les prestations à accomplir et le montant de la rémunération. Or, la Cour de cassation releva qu’en l’espèce, les décisions des 8 avril 1991 et 24 février 1992, par lesquelles l’organe exécutif de la municipalité avait décidé d’employer le requérant, n’avaient pas été complétées par des documents respectant les critères prescrits par la loi à peine de nullité. Lesdites décisions étaient simplement des actes internes autorisant l’administration à employer le requérant et ne pouvaient pas être considérées comme étant des contrats.
Se référant à sa jurisprudence, la Cour de cassation fit valoir que, dans les affaires ayant trait à l’exécution d’obligations contractuelles, toute question concernant la nullité du contrat relève des questions préliminaires de l’affaire et peut dès lors être soulevée par le juge dans toutes les phases de la procédure.
La haute juridiction ajouta que, même en faisant abstraction de la question préliminaire ayant trait à la nullité du contrat, le pourvoi du requérant devait en tout cas être rejeté. Elle affirma notamment qu’il ne rentrait pas dans ses prérogatives de censurer et de modifier l’interprétation que les juges du fond avaient faite des décisions de la municipalité des 8
avril 1991 et 24 février 1992.
Le 19 mai 2005, la municipalité de Cambiago intima au requérant de rendre la somme qu’il avait perçue à la suite de l’exécution de l’injonction.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint sous différents aspects de l’iniquité de la procédure. En particulier, il allègue que la Cour de cassation a décidé son affaire sur la base d’une question, la nullité du contrat de travail avec l’administration, qui n’avait pas été soulevée par les parties, ni relevée par les juges de première et de deuxième instance. Il affirme que cela aurait entraîné une violation du principe du contradictoire.
En outre, le requérant conteste l’interprétation et l’application des normes de droit en matière de contrats avec l’administration publique de la part des juridictions nationales.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant allègue une entrave à son droit au respect de ses biens en raison de l’impossibilité d’obtenir le paiement de sa créance envers l’administration.
I.
SUR LA DEMANDE DE ROUVERTURE DE L’EXAMEN DE LA REQUÊTE
Par une décision du 12 septembre 2006, prise en vertu de l’article 28 de la Convention, la Cour a déclaré la requête irrecevable et l’a rejetée en application de l’article 35 § 4. Elle a jugé que la requête avait été introduite au-delà du délai de six mois à compter du 30 juillet 2004, date du dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour de cassation.
Dans un courrier du 26 septembre 2006, le requérant attire l’attention de la Cour sur le fait que l’avocat chargé de le représenter devant la Cour de cassation a été informé du dépôt au greffe de l’arrêt seulement le 14
septembre 2004. Il affirme que c’est à partir de cette date que le délai de six mois commence à courir et demande à la Cour de rouvrir l’examen de la requête.
La Cour rappelle que ni la Convention ni le règlement de la Cour ne prévoient explicitement la possibilité de rouvrir l’examen d’une requête
(
Karel Des Fours Walderode c. République Tchèque
(déc.), n
o
40057/98,
CEDH
2004-V). Cependant, dans des circonstances exceptionnelles, lorsqu’il y a eu une erreur de fait manifeste dans l’appréciation des conditions de recevabilité, la Cour a, dans les intérêts d’une bonne administration de la justice, le pouvoir de rouvrir l’examen d’une requête déclarée irrecevable afin de
corriger ces erreurs (
Storck c.
Allemagne
(déc.), n
o
61603/00, 26 octobre 2004).
La Cour constate que le conseil du requérant reçut le 14 septembre 2004 la communication du dépôt au greffe de l’arrêt que la Cour de cassation du 6
mai 2004. La présente requête a été introduite devant la Cour le 9
mars
2005.
Faisant application du principe qui veut que le délai de six mois commence à courir le lendemain de la communication au requérant du dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour de cassation (voir
Trapani c. Italie
, n
o
45106/98, déc. du 25 novembre 1999), la Cour considère que la requête a été introduite dans le respect de l’article 35 § 1 de la Convention. Elle décide en conséquence de rouvrir l’examen de la requête.
II.
SUR LES GRIEFS TIRÉS DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
Le requérant se plaint sous plusieurs aspects de l’iniquité de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
a)
Le requérant se plaint de l’application et de l’interprétation des dispositions de loi relatives à la réglementation des contrats avec l’administration publique. Il allègue que les juridictions nationales ont interprété erronément les éléments de fait et de droit de l’affaire et n’ont pas dûment pris en compte les preuves contenues dans le dossier.
La Cour rappelle que c’est d’abord aux autorités nationales et, spécialement, aux cours et tribunaux qu’il incombe d’interpréter le droit interne et d’apprécier les éléments de preuves, et qu’elle ne substituera pas sa propre interprétation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir
Brualla Gómez de la
Torre c. Espagne
, arrêt du 19 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p.
2955, §
31
;
Glässner c. Allemagne
(déc.), n
o
46362/99, CEDH 2001-VII). En outre, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I).
En l’espèce, aucun élément du dossier ne permet à la Cour de conclure que les juridictions nationales, qui ont amplement motivés leurs décisions conformément à la jurisprudence et qui ont pris en compte les allégations et les arguments du requérant, auraient fait une application manifestement erronée ou aboutissant à des conclusions arbitraires des dispositions légales en cause (voir,
mutatis mutandis
,
Tre Traktörer AB c. Suède,
arrêt du 7
juillet 1989, série A n
o
159, pp. 22-23, §
58).
Ce grief doit donc être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, comme étant manifestement mal fondé.
b)
Le requérant allègue ensuite que la procédure devant la Cour de cassation n’a pas été menée de façon contradictoire. Il fait valoir que la question de droit sur la base de laquelle son affaire a été tranchée, à savoir la nullité du contrat de travail avec l’administration, a été soulevée d’office et n’a pas été soumise aux parties.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
III.
SUR LE GRIEF TIRÉ DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
Le requérant allègue une violation du droit au respect de ses biens du fait de l’impossibilité d’obtenir le paiement de sa créance envers l’administration publique. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
1 qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour rappelle qu’une «
créance
» peut constituer un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, à condition d’être suffisamment établie pour être exigible (voir, entre autres, l’arrêt
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
du 9 décembre 1994, série A n
o
301-B, p. 84, §
59). Or, l’injonction de payer émise en faveur du requérant dans le cadre de la procédure d’exécution a été révoquée par les juges du fond dès la première instance conformément à la loi et à l’issue d’une procédure qui, comme la Cour vient de constater, ne saurait être qualifiée d’inéquitable. Par ailleurs, le fait que ladite injonction ait été aussitôt payée par l’administration en vertu de sa force exécutoire provisoire ne saurait être interprété comme une reconnaissance de la dette envers le requérant.
Par conséquent, le requérant n’a jamais été titulaire d’un droit de créance définitif contre l’administration publique (voir,
mutatis mutandis
,
Ouzounis et autres c. Grèce
, n
o
49144/99, §
25, 18 avril 2002).
Cette partie de la requête doit donc être rejetée en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention, comme étant manifestement mal fondée.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
la réouverture de l’examen de la requête
;
Ajourne
l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et portant sur la violation alléguée du principe du contradictoire
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
F.
Elens-Passos
ulkens
Greffière adjointe
Présidente