ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2 din 9 ianuarie 2025 pronunțată de Judecătoria Reșița s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 196 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (luni) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

II. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 334 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi pe durata executării pedepsei principale.

III. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 334 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) rap. la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi pe durata executării pedepsei principale.

IV. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 336

1

C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de consum de alcool sau de alte substanțe psihoactive ulterior producerii unui accident de circulație

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi pe durata executării pedepsei principale.

V. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 337 C. pen. cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi pe durata executării pedepsei principale.

VI. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 338 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 (un) an și 4 (patru) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 38 alin. (1) și (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele cu închisoarea și s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 (un) an și 4 (patru) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 (un) an și 3 (trei) luni închisoare reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 3 ani și 9 luni închisoare), în final acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani și 7 (șapte) luni închisoare, în regim de detenție, conform art. 60 C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. raportat art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) și art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi sus-menționate pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii de la 08.08.2024, ora 06:00 până la 09.08.2024, ora 06:00, precum și durata arestului preventiv de la data de 09.08.2024 la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestului preventiv luată față de inculpatul A. [prin încheierea nr. 19/09.08.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Reșița (MAP nr. 4/09.08.2024 al Judecătoriei Reșița), definitivă prin încheierea penală nr. 99/C din 12.08.2024 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin], pe o perioada de 60 de zile, cu începere de la 09.01.2025, urmând ca legalitatea și temeinicia măsurii să fie verificată înainte de expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, respectiv înainte de data de 09.03.2025.

S-a luat act că persoana vătămată B., asistată de reprezentantul legal C., a renunțat la pretențiile civile.

În baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus ca onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 540 RON, să fie virat din fondurile Ministerului de Justiție.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 500 RON - reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cadrul urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 2 din 9 ianuarie 2025 pronunțată de Judecătoria Reșița.

În baza art. 424 alin. (2) și (3) C. proc. pen., raportat la art. 399 alin. (1) și art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus încetarea de drept, la data pronunțării deciziei, a măsurii arestului preventiv dispusă față de inculpat, concomitent cu emiterea mandatului de executare a pedepsei și, în baza art. 72 C. pen., deducerea în continuare a duratei arestului preventiv a inculpatului, de la data de 09.01.2025 la zi.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel.

În temeiul art. 272 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus plata sumei de 540 RON, reprezentând onorariul cuvenit avocatului din oficiu pentru persoana vătămată și a sumei de 500 de RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit avocatului din oficiu pentru inculpat, din fondul Ministerului Justiției către Baroul Timiș.

****

La data de 30 aprilie 2025, inculpatul A. a formulat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin avocat D..

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Timișoara a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 8 septembrie 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin rezoluția din aceeași dată s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

*****

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Alineatul (4) al aceluiași text de lege stabilește că, în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

Procedând, în acest cadru, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434 și art. 435 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată - decizia penală nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea de recurs în casație nu îndeplinește însă condiția de admisibilitate prevăzută de art. 435 C. proc. pen., aceasta fiind introdusă după expirarea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În acest sens constată că decizia penală nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală a fost comunicată inculpatului A., la unitatea de detenție, la data de 19 martie 2025, dovada de comunicare semnată personal de acesta aflându-se la ultima filă din dosarul de apel.

Inculpatul A. a formulat însă prezenta cerere de recurs în casație, prin avocat D. (care i-a acordat asistență juridică și în apel), la data de 30 aprilie 2025 (data înscrisă pe recipisa de primire emisă de E., aflată pe verso-ul plicului de la dosarul nr. x/2024 al Curții de Apel Timișoara), cu depășirea evidentă a termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, care s-a împlinit la data de 22 aprilie 2025.

Or, conform art. 268 alin. (1) C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

În consecință, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 435 C. proc. pen., motiv pentru care aceasta este inadmisibilă.

Deși această constatare face inutilă verificarea celorlalte condiții de admisibilitate prev. de art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată însă că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește nici condiția prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen.

În acest sens, reține că recurentul inculpat A. și-a întemeiat demersul judiciar pe cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărarea a arătat că instanțele de fond au reținut o stare de fapt nereală, raportat la condițiile de tipicitate ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat recurentul inculpat, care nu sunt întrunite în cauză.

Aceasta întrucât, chiar dacă este adevărat că folosirea prezumțiilor judiciare este admisibilă în principiu, se poate proceda astfel doar într-o măsură rezonabilă, lucru care nu s-a întâmplat în speță.

A mai arătat că, potrivit art. 103 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se poate dispune atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar conform art. 396 alin. (2) C. proc. pen., instanța pronunță condamnarea dacă este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Or, este mai mult decât evident că această convingere a judecătorului despre care vorbește legiuitorul nu se rezumă la instinct și intuiția pur subiectivă, ci presupune o certitudine rezultată din probele administrate în mod rațional, care, însă, în cazul de față nu susțin acuzarea.

Practic, probele folosite de parchet sunt indirecte și singulare, iar acestea nu se coroborează cu altele, deși în speță este necesară o înlănțuire de probe indirecte, idee consacrată de doctrină și însușită de practica judiciară.

În ceea ce privește motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susținut că este posibilă analizarea de către instanța de recurs a incidenței cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 382/2002 și, implicit, a aplicării pedepsei în limitele reduse prevăzute de această normă, atâta timp cât o asemenea chestiune nu reprezintă o reanalizare a situației de fapt, ci numai o reapreciere sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, respectiv analiza unui caz de micșorare legală a pedepsei. Prin urmare, recurentul se află în situația unui motiv de nelegalitate care poate face obiectul analizei în cadrul cererii de recurs in casație.

A mai arătat că inculpatul a recunoscut în totalitate faptele comise, exact în modalitatea în care au fost ele reținute prin rechizitoriu, astfel că, având în vedere și circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor, respectiv cele referitoare la persoana recurentului, în cauză putea fi dispusă suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Ca urmare, apărarea a solicitat instanței de recurs în casație ca la stabilirea sancțiunii aplicate recurentului să aibă în vedere atât dispozițiile părții generale a C. pen., referitoare la principiul legalității sancțiunilor de drept penal prevăzut de art. 2 din C. pen., cât și criteriile generale de individualizare enumerate de art. 74 C. pen., conform căruia stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul concret de comitere a infracțiunilor, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunilor; motivul săvârșirii infracțiunilor și scopul urmărit; nivelul de educație, vârsta și altele.

Sub același aspect, a susținut că faptele comise de recurent sunt de pericol abstract, urmarea lor reprezentând-o exclusiv crearea unei stări de pericol, fără să existe alte pagube sau urmări față de alte persoane.

În plus, recurentul a avut o atitudine cooperantă, a recunoscut faptele, s-a prezentat de fiecare dată în fața organelor de cercetare și a instanței și regretă faptele comise, astfel că față de acesta poate fi dispusă o pedeapsă cu suspendare sau o pedeapsă redusă în temeiul prevederilor legale, cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

Or, chiar dacă inculpatul are înscrise în fișa de cazier infracțiuni comise în străinătate, în România este la prima abatere penală, fiind, prin urmare, un infractor primar, în condițiile în care faptele comise în străinătate nu au fost recunoscute pe teritoriul României.

Pentru argumentele prezentate, invocând probele administrate în primă instanță și în cursul cercetării penale, precum și datele privind persoana recurentului (om harnic și muncitor aflat la prima abatere penală, cunoscut în comunitate ca o persoană cuminte și respectuoasă, care niciodată nu a produs discuții sau scandaluri și care, la momentul comiterii faptelor, era angajat în muncă în Italia, pentru a-și crește și educa cei 4 copii pe care îi are în îngrijire alături de logodnica sa), apărarea a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a hotărârii primei instanțe, iar pe fond, în principal, reducerea pedepsei spre minim sau sub minimul special prevăzut de legiuitor pentru infracțiunile comise și suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în subsidiar, reducerea cuantumului pedepselor principale sub limitele minime, ca urmare a reținerii, ca circumstanțe atenuante, a împrejurărilor legate de faptele comise, gradul redus de pericol social al infracțiunilor și persoana inculpatului.

În contextul acestor argumente, raportându-se la criteriile de exigență ale condiției de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele invocate de inculpatul A. în recurs în casație și care vizează, în esență, pe de o parte, condamnarea sa pentru infracțiunile deduse judecății în lipsa unui probatoriu apt să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existența faptelor și vinovăția sa în comiterea lor, iar pe de altă parte, greșita individualizare a pedepsei principale rezultante (și, implicit, a celor componente), atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, ca urmare a nevalorificării în cauză a "cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 382/2002", a datelor favorabile privind persoana sa și a celor reale privind faptele concrete comise, nu se circumscriu, nici măcar formal, cazurilor de recurs în casație invocate.

Cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care permite cenzurarea hotărârii definitive atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau în care instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta concret săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Pe de altă parte, cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care permite cenzurarea hotărârii definitive atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", vizează exclusiv erorile care se produc urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau a unei durate a pedepsei superioare ori inferioare limitelor legale speciale.

Prin urmare, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.

Or, formulate în maniera detaliat prezentată anterior, criticile recurentului inculpat A. nu aduc în discuție chestiunea neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale faptelor pentru care a fost condamnat definitiv sau a legalității pedepselor ce i-au fost aplicate, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina sa. În realitate, recurentul ridică problema pretinsei insuficiențe a probatoriului administrat în dovedirea activității infracționale ce a făcut obiectul cauzei și a implicării sale în aceasta și, respectiv, a asprimii presupus nejustificate a pedepselor aplicate, prin raportare la circumstanțele sale personale și cele reale, chestiuni care țin exclusiv de aprecierea datelor concrete ale cauzei.

Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sub aspectul existenței infracțiunilor imputate recurentului și a vinovăției sale sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Deopotrivă, presupunând evaluarea unor împrejurări care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana inculpatului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al infracțiunii ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete, reținerea circumstanțelor atenuante sau agravante și valorificarea lor, ca, de altfel, și stabilirea modalității de executare a pedepsei - parte integrantă a procesului de individualizare judiciară a acesteia - constituie prerogativa exclusivă a instanței de fond/apel, motiv pentru care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs în casație nici prin prisma cazului de recurs în casație invocat [prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen..] și nici a celorlalte cazuri limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator.

Or, deși a invocat și pretinsa omisiune a valorificării, în favoarea inculpatului, a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 (plecând de la premisa că indicarea "art. 19 din Legea nr. 382/2002" este doar rezultatul unei erori materiale), critica apărării sub acest aspect are un evident caracter formal, în condițiile în care recurentul nu a indicat, în concret, care a fost conduita sa orientată spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, iar o atare împrejurare nu a făcut obiectul analizei instanței de apel.

Oricum, reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 constituie o chestiune de apreciere ce intră în atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, singurele în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

În concluzie, pentru considerentele anterior expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 157/A din data de 7 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 435 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 435 C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 157/A din data de 7 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2025.