AFFAIRE MURAT KAÇAR c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

03.05.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE MURAT KAÇAR c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MURAT KAçAR c. TURCIA Cerere nr. 32420/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 mai 2007 DEFINIF 03/08/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Murat Kaçar c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, R. Türmen, E. Fura-Sandström, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, judecători, și dlui S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la data de 5 aprilie 2007, Rend hotărârea adoptată aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 32420/03) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Murat Kaçar, a sesizat Curtea la 2 septembrie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 9 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. Reclamantul s-a născut în 1976 și locuiește în Istanbul. 7 noiembrie 1996 , a fost arestat și ținut în custodie de către agenți ai Direcției de Securitate din Istanbul, secțiunea de combatere a terorismului. La 21 noiembrie 1996, acesta a fost adus în fața judecătorului-semestru lângă curtea de securitate a statului Istanbul (denumit în continuare "carte de securitate a statului") care a dispus arestarea sa provizorie. Printr-un act de acuzare din 2 decembrie 1996, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamantul de apartenență la PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan) și că s-a angajat în activități separatiste în temeiul articolelor 168 din Codul Penal Turc și 5 din Legea 3713 privind combaterea terorismului. În timpul examinării cazului, Curtea de Securitate a statului a ținut 26 de audieri între 28 februarie 1997 și 13 iunie 2001, dintre care 13 au avut loc în absența reclamantului. În timpul audierilor dintre 18 septembrie 1998 și 2 În iulie 1999, Curtea de Securitate a statului nu a pronunțat nici menținerea sa în arest provizoriu, nici punerea sa în libertate. Numele reclamantului nu a fost citat în procesele-verbale ale acestor audieri. 10. Reclamantul a solicitat în repetate rânduri eliberarea sa provizorie în cadrul audierilor. Fiecare cerere a fost respinsă de Curtea de Securitate a statului în conformitate cu următoarea formulă globală: având în vedere natura infracțiunii, starea probelor și durata detenției, Curtea decide să mențină detenție provizorie. În unele dintre aceste audieri, Curtea de Securitate a statului dispune din oficiu menținerea reclamantului în detenție provizorie. 11. La 29 martie 2000, Parchetul a introdus un act de acuzare suplimentar și a solicitat condamnarea la închisoare pe viață în temeiul articolului 125 din Codul Penal. 12. Prin hotărârea din 13 iunie 2001, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei magistrați civili, l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa capitală pe care a aplicat-o la condamnarea pe viață. 13. La 12 februarie 2002, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pe motiv că condamnarea reclamantului se baza pe fapte care nu erau incluse în actul de acuzare. 14. La 26 iunie 2002, Curtea de Securitate a statului a reînceput examinarea cauzei și a ținut opt ședințe până la 9 iunie 2004. În cadrul audierilor, reclamantul își va reitera cererile de eliberare provizorie, care au fost respinse din același motiv ca și cererile sale anterioare. 16. La 17 februarie 2003, invocând din nou durata detenției sale, reclamantul a formulat opoziție, la o altă cameră a Curții de Securitate a statului, împotriva deciziei de menținere în detenție provizorie pronunțate în ședința din 5 februarie 2003. Cererea sa a fost respinsă din nou. 17. O altă opoziție formulată de reclamant a fost respinsă și la 21 februarie 2003 18. Ca urmare a adoptării Legii nr. 5190 din 16 iunie 2004 de eliminare a cursurilor de securitate ale statului, cauza a fost transferată la 6 octombrie 2004 Curții de Assese de la Istanbul (denumită în continuare "curtea de așezări" - 19). Cererile reclamantului privind eliberarea sa provizorie au fost, de asemenea, respinse de această instanță 20. În cadrul ședinței din 5 mai 2006, ținând seama de durata detenției sale și de elementele dosarului, Curtea de Assisi a dispus eliberarea provizorie a reclamantului. 21. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Assese din Istanbul, care a desfășurat mai mult de douăsprezece ședințe până la 23 februarie 2007. 5 alin. (3) din Convenție, a cărei parte relevantă este astfel formulată Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere. Cu privire la admisibilitatea 23. Guvernul observă că reclamantul nu a formulat o opoziție la diversele decizii de menținere în detenție provizorie pronunțate în cadrul ședințelor, în timp ce acest motiv era prevăzut în Codul de procedură penală și susține că este vorba despre o cale de atac eficientă, care trebuie epuizată pentru a fi conformă cu cerințele articolului 35 din convenție. 24. Recurentul se opune tezei guvernului. 25. Curtea constată că din dosar reiese că reclamantul a formulat în repetate rânduri cereri de eliberare provizorie în cadrul ședințelor desfășurate în fața instanțelor respective. Aceste cereri au fost examinate în mai multe rânduri de Curtea de Securitate a statului în conformitate cu art. 112 din Codul de procedură penală, care recunoaște competența instanței naționale de a se pronunța din oficiu, la fiecare ședință, cu privire la necesitatea sau nu a unei rețineri provizorii. 26. În ceea ce privește posibilitatea de a formula o opoziție în temeiul articolului 299 din Codul de procedură penală, Curtea constată că reclamantul s-a opus de două ori deciziilor de menținere în detenție provizorie. Cu toate acestea, din dosar reiese că aceste cereri au fost, de asemenea, respinse de Curtea de Securitate a statului (punctele 16 și 17 de mai sus). 27. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul a recurs la căile de atac disponibile în dreptul intern (a se vedea Temel și Tașken c. Turcia (dec.), nr. 40559/98, 14 noiembrie 2002). 28. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În plus, Curtea constată că acest motiv nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 29. Curtea amintește că termenul final al perioadei menționate la art. 5 alineatul (3) este în ziua în care se ia hotărârea cu privire la temeinicia acuzației, chiar și numai în primă instanță [a se vedea Wemhoff c. Germania, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A n 7, p. 23, § 9, și Labita c. Italia [GC], nr 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV). 30. În cazul de față, prima perioadă în litigiu a detenției reclamantului a început la 21 noiembrie 1996 și s-a încheiat la 13 iunie 2001 cu condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului. Astfel, aceasta a durat aproximativ patru ani și șase luni. După această dată, reclamantul a fost reținat după condamnarea de către o instanță competentă (a se vedea I.A. c. Franța, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1998-VII, punctul 98, și Baltac Electroluxc. Turcia, nr. 495/02, Hotărârea din 18 iulie 2006). 31. Începând cu 12 februarie 2002, data la care Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 13 iunie 2001, examinarea cauzei a preluat în fața Curții de Securitate a statului și a doua perioadă de detenție provizorie, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, a început. Mai 2006, data la care reclamantul a fost eliberat; această a doua perioadă a durat aproximativ patru ani și trei luni; prin urmare, reclamantul a petrecut în total nouă ani și aproximativ zece luni în detenție provizorie 32. Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă potrivit căreia aceasta se bazează în principal pe motivele care figurează în deciziile menționate, precum și pe faptele necontroversate indicate de partea interesată în acțiunile sale, pe care Curtea trebuie să le stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție (a se vedea, printre altele, Assenov și alții c. Bulgaria, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VIII, § 154, și Ali H ; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc a fi , nr. 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005). 34. Din elementele dosarului reiese că Curtea de Securitate a statului, precum și Curtea de Assesie care a cunoscut cauza începând cu 6 octombrie 2004 au respins cererile de extindere repetate ale reclamantului și au pronunțat menținerea sa în detenție pe baza unor formule aproape identice sau chiar stereotipate, astfel natura sau/și calificarea infracțiunii reprobabile În plus, cu ocazia audierilor care au avut loc între 18 septembrie 1998 și 2 iulie 1999, Curtea de Securitate a statului nu s-a pronunțat nici cu privire la menținerea în detenție provizorie a reclamantului, nici cu privire la eliberarea sa (punctul 9 de mai sus). 35. Or, în ochii Curții, în cazul în care: starea probelor În cazul de față, se poate înțelege ca indicând existența și persistența unor indicii grave de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speță, acestea nu pot justifica, în sine, menținerea în detenție a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă (Ali H În aceste circumstanțe și având în vedere în special durata îndelungată a detenției provizorii a reclamantului în speță, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA PRIVIND admisibilitatea 37. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 38. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fondul 39. Guvernul consideră că, având în vedere circumstanțele speței, durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă. El subliniază complexitatea cauzei și natura sarcinilor care îi revin reclamantului; procedura penală contestată a solicitat investigații lungi și greoaie; în cele din urmă, nicio perioadă de inactivitate sau de neglijență nu ar fi imputată autorităților interne. 40. Reclamantul contestă aceste argumente. 41. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 7 noiembrie 1996 cu arestarea reclamantului, iar procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne și durează până în prezent de peste 10 ani și patru luni pentru două instanțe sesizate de patru ori. 42. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDO 1999-II). 43. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi, citată anterior, setetin A În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 45. 6 alin. (2) din Convenție, orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. 47. Guvernul nu se pronunță. 48. Curtea arată că acest motiv este legat de cel întemeiat pe durata detenției provizorii, examinat mai sus pe teren la art. 5 3 (punctul 22 de mai sus) și trebuie, de asemenea, declarat admisibil. Potrivit jurisprudenței Curții, faptul de a plasa o persoană în detenție provizorie constituie în sine o limitare a principiului prezumției de nevinovăție. Cu toate acestea, art. 5 alineatul (3) din convenție aprobă continuarea încarcerării numai în cazul în care există indicii concrete care indică o adevărată cerință de interes public, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, cu privire la regula respectării libertății individuale. Prin urmare, această ultimă dispoziție protejează indirect și principiul prezumției de nevinovăție, care constituie o completare indispensabilă a acesteia și, prin urmare, nu se pune nicio întrebare separată în principiu în ceea ce privește durata detenției provizorii, întrucât, în acest domeniu, scopul de a asigura respectarea acestui principiu este atins prin art. 6 alineatul (2). 3 (a se vedea mutatis mutandis Elveția Hotărârea din 26 ianuarie 1993, seria A n 254, p. 15, § 30 și Tekin și Baltaș c. Turcia, n 42554/98 și 42581/98, § 47, 7 februarie 2006). 50. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere constatarea referitoare la art. 5 alineatul (3) (punctul 36 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă în speță a existat o încălcare a acestei dispoziții. IV. Cu privire la violarea articolului 5 alineatul (3) și a articolului 6 alineatul (1) din Convenție 51. Reclamantul se declară victima unei încălcări a articolului 5 alineatul (3) din Convenție, având în vedere durata custodiei sale. De asemenea, afirmă că instanța de securitate a statului care l-a judecat nu este o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 § 1 din Convenție din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Pe durata detenției 52. Curtea arată că reținerea reclamantului s-a încheiat la 21 noiembrie 1996, data la care a fost adus în fața judecătorului-sef lângă curtea de securitate a statului. 53. Comisia constată că reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac în dreptul turc pentru a contesta durata acesteia (a se vedea Hotărârea Sakćk și alții/Turcia din 26 noiembrie 1997, Rec., 1997 VII, § 53). 54. Or, în absența unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe de la actul incriminat în cerere (a se vedea, printre altele, Ayșe Öztürk c. Turcia (dec.), 59244/00, 20 noiembrie 2001 și M.J. c. Regatul Unit, n 10389/83, Decizia Comisiei din 17 iulie 1986, Decizii și rapoarte (DR) 47, p. 72). 55. În această privință, Curtea constată că, în speță, păstrarea în vederea reclamantului a luat sfârșit la 21 noiembrie 1996, în timp ce cererea a fost depusă la 2 septembrie 2003, adică aproximativ șapte ani mai târziu. 56. În consecință, acest motiv al reclamantului trebuie declarat inadmisibil în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 57. Curtea constată de la început că procedura penală împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Assese din Istanbul. Prin urmare, aceasta consideră că acest motiv este prematur (Kavak c. Turcia (dec.), nr. 13723/02, 1 aprilie 2004). 58. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 61. Guvernul contestă aceste pretenii. 62. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. El nu produce nicio justificare sau notă de plată care să poată susține cererea sa. 64. Guvernul contestă aceste pretenții. 65. În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că reclamantul nu a depus nicio justificare cu privire la cheltuielile și cheltuielile suportate de procedurile interne și cele în fața Curții. Cu toate acestea, Curtea este de părere că acesta, reprezentat de un avocat în fața sa, a trebuit să angajeze în mod necesar anumite costuri. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că este rezonabil să îi aloce 1 000 EUR în acest sens. Interese moratoriu 66. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe durata detenției provizorii, pe durata procedurii și pe încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție și inadmisibilă pentru surplus A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția CITE 5 alin. (3) din art. 6 alin. (2) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care poate fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 3 mai 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier adjunct președinte