ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 157 din data de 25.04.2024 pronunțată de Tribunalul Suceava a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen. s-a scăzut din durata pedepsei închisorii perioada reținerii, arestării preventive și arestului la domiciliu, de la data de 19.01.2023 până la data de 14.03.2023, inclusiv.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. i s-a interzis inculpatei, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea următoarelor drepturi, pe o perioadă de 5 ani: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a exercita profesia de medic în sistemul public de sănătate și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pedeapsa complementară ce se va executa în condițiile prevăzute la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la ramanerea definitiva a prezenței hotărâri.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. i s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen., a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării, sub supraveghere, a pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Suceava la datele stabilite de această instituție;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatei obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Suceava sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 zile in cadrul uneia dintre următoarele două entități: Primăria Municipiului Suceava sau Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Conform art. 94 C. pen., supravegherea s-a dispus să se realizeze de Serviciul de Probațiune Suceava.

În temeiul art. 96 alin. (1) C. pen. s-a atras atenția inculpatei asupra faptului că nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse atrage revocarea suspendării sub supraveghere și executarea pedepsei.

În temeiul art. 96 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatei cu privire la faptul că, în situația săvârșirii unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere, descoperite până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și de inculpata A..

Prin decizia penală nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 157 din data de 25.04.2024 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpata apelantă A. la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva sentinței penale nr. 157 din data de 25.04.2024 a Tribunalului Suceava.

A desființat, în parte, sentința penală sus menționată, și în rejudecare:

A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 91, art. 92, art. 93 și art. 94 C. pen.

A majorat cuantumul pedepsei la care a fost condamnată inculpata A. de la 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare la 3 (trei) ani închisoare, pedeapsă ce se va executa în regim de detenție.

A modificat continutul pedepsei complementare și pedepsei accesorii prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen. aplicate inculpatei în sensul că a interzis inculpatei A. dreptul de a exercita profesia de medic pe durata stabilită de prima instanță.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casație inculpata A., la data de 16 octombrie 2024.

În susținerea cererii de recurs în casație formulată, inculpata a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

În esență, a solicitat admiterea recursului în casație formulat, casarea deciziei penale atacate și, pe cale de consecință, achitarea inculpatei în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În opinia recurentei inculpate, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă pentru existența infracțiunii de luare de mită în formă continuată pentru următoarele motive:

a) Acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii de luare de mită trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase necuvenite, "deci să aibă un caracter de retribuție, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea executării unui act determinat, un act arătat în mod explicit" privitor la îndatoririle sale de serviciu; "pretinderea sau primirea foloaselor ... trebuie să constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate".

"Caracterul de retribuție este exclus atunci când funcționarul care pretinde sau primește folosul, ori acceptă sau nu respinge promisiunea folosului, are credința că este vorba de manifestarea unui sentiment de afecțiune ... iar nu de o retribuție. De aceea nu constituie infracțiune de luare de mită și nu trebuie să fie considerate ca atare primirea de mici daruri ocazionale (de ex. cadouri de anul nou), precum și primirea de daruri care exprimă (din partea celui care oferă sau promite) un sentiment de recunoștință ori de respect personal." (Vintilă Dongoroz, ș.a. - "Explicații teoretice ale C. pen. român", vol. IV, partea specială, Ed. Academiei RSR, București, 1972, pag. 133).

De asemenea, a învederat că și instanța de contencios constituțional, în jurisprudența sa a statuat că noțiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc întrucât își are explicațiile doctrinare conturate de-a lungul anilor și reflectă faptul că folosul astfel obținut este "legal nedatorat", are caracter de retribuție, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracțiunii ..." (Curtea Constituțională - Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, pct. 24; Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, pct. 31; Decizia nr. 422 din 15 iunie 2017, pct. 16).

În cauză, verificând dacă faptele definitiv stabilite de instanța de fond întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, recurenta inculpată a apreciat că nu există o corespondență deplină cu norma de incriminare, nefiind îndeplinită cerința esențială a elementului material al infracțiunii, respectiv aceea ca banii și alte foloase care formează obiectul acțiunii de primire sau acceptare să aibă un caracter de retribuție.

Astfel, conform situației de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond se "reține că nu a existat în nicio situație din partea inculpatei condiționarea exercitării atribuțiilor de serviciu în raport de primirea/promisiunea sumelor de bani sau alte foloase"... "în nicio situație nu a existat condiționarea îndeplinirii actului medical din partea inculpatei", iar "motivele pentru care pacienții!aparținătorii ofereau sume de bani sau bunuri în momentul în care intrau în contact cu medicul, în exercitarea profesiei acestuia, se referă la dorința de a fi tratați cu atenție, recunoștință pentru conduita acestuia în raport cu pacientul, ori cu ocazia sărbătorilor sau cu ocazia zilei de naștere a medicului". (sentința penală nr. 157/25 aprilie 2024, pag. 279/280).

În raport de aceste aspecte, a arătat că situația de fapt definitiv stabilită exclude caracterul de retribuție; primirea de sume și alte foloase exprimând, din partea celor care le-au oferit, un sentiment de recunoștință, de respect profesional, de empatie și afecțiune.

b) Aplicarea principiului "ultima ratio"

A precizat că utilizarea dreptului penal trebui să reprezinte numai un ultim mijloc în realizarea controlului social. Astfel, incriminarea, unui comportament și aplicarea de sancțiuni penale trebuie să intervină doar atunci când, pentru protejarea unor interese legitime fundamentale, nu există o altă modalitate de remediu mai puțin vătămătoare, iar măsurile de drept penal sunt necesare și esențiale pentru atingerea obiectivului urmărit.

În acest sens, a apreciat că este relevantă "Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliului European către o politică a Uniunii Europene în materie penală" care afirmă aplicarea principiului ultima ratio ca principiu fundamental al politicii penale.

Or, incidența acestui principiu în prezenta cauză ar trebui analizată în deplin acord cu jurisprudența Curții Constituționale și mai ales prin raportare la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 283/17 mai 2023, pct. 39-55. Aceste considerente, deși privesc infracțiunile de abuz în serviciu, au aplicabilitate generală, vizând incriminarea oricărei fapte ca infracțiune:

"40 . . . . . . . . . .în prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare.

...Este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. în caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară".

"47. ...în jurisprudența sa, Curtea a adus în discuție principiul ultima ratio în materie penală, ceea ce înseamnă că incriminarea se impune numai dacă este singurul mijloc prin care poate fi atins scopul urmărit, respectiv protejarea valorii în discuție. încriminarea trebuie să fie necesară, de natură să salvgardeze principii, valori sau exigențe ce derivă din textul Constituției. Ea nu poate fi folosită arbitrar, pentru că, în acest caz, mijloacele de drept penal ar deveni injuste în raport cu cetățeanul, ceea ce ar transforma dreptul! norma într-un instrument represiv la adresa libertății individuale, pierzându-și caracterul proiectiv al drepturilor și libertăților fundamentale. O asemenea paradigmă este contrară statului de drept";

"54. ...chiar dacă legiuitorul nu a reglementat un anume prag valoric al pagubei sau o anumită intensitate a vătămării intereselor legitime ale persoanelor fizice/juridice, pentru reținerea infracțiunilor ... acțiunea instanțelor judecătorești - concordantă cu jurisprudența Curții Constituționale - este de natură să mențină și să consolideze prezumția de constituționalitate a textului, care trebuie să îmbine într-un mod armonios aspectele de tipicitate obiectivă și subiectivă a infracțiunii. Astfel, caracterul serios al pagubei materiale (n.n. - dar și a folosului necuvenit, precum și a intensității vătămării intereselor legitime (ce poate fi determinat pe cale interpretativă de la caz la caz), coroborat cu poziția subiectivă a funcționarului public ..., reprezintă aspecte de tipicitate obiectivă și subiectivă care delimitează forma de răspundere penală de formele de răspundere nonpenale. Din această perspectivă, respectiv a unei practici judiciare consecvente referitoare la principiul ultima ratio, sunt îndeplinite standardele de securitate juridică fixate în jurisprudența Curții Constituționale, astfel că problema de drept ridicată devine una de interpretare și aplicare a legii".

De asemenea, a arătat că Înalta Curte, secția penală, având în vedere deciziile Curții Constituționale, a reținut că incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca un ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio".

Cu alte cuvinte, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc, fiind improprii în realizarea acestui deziderat. în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual (Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 46/RC din 12 februarie 2019).

Totodată, Înalta Curte a mai subliniat că în contextul în care o anumită faptă este incriminată ca infracțiune, nu orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, trebuie încadrată în sfera normei de incriminare.

Așadar, chiar și atunci când exista o încălcare a dispozițiilor legii, ea trebuie trecută prin filtrul proporționalității. Legiuitorul a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghii pentru înlăturarea consecințelor unor fapte care, potrivit reglementării penale, se pot circumscrie unei infracțiuni, dar în privința cărora, trebuie evaluat gradul de intensitate/gravitate pentru a stabili daca este necesară aplicarea unei pedepse (Î.C.C.J., secția penală, deciziile nr. 92/RC din 15 februarie 2024; nr. 270/RC din 25 aprilie 2024).

În cauză, a susținut că față de situația de fapt stabilită de instanța de fond (primirea de sume de bani "relativ mici", de cadouri cu ocazia sărbătorilor de iarnă și a zilei de naștere, care nu au avut caracter de retribuție, ci au fost oferite/acordate în considerarea sentimentelor de recunoștință, afecțiune și respect; faptul că "în nicio situație nu a existat condiționarea îndeplinirii actului medical din partea inculpatei de primirea/promisiunea sumelor de bani sau alte foloase", având în vedere și principiul proporționalității, a apreciat că faptele constatate, "fiecare în parte", nu prezintă gradul de intensitate, de gravitate pentru a justifica atragerea răspunderii penale și aplicarea unei pedepse penale.

Starea de fapt stabilită definitiv de instanța de fond nu relevă nevoia calificării acesteia ca infracțiune, lipsind tipicitatea faptelor stabilite, fiind incident un alt tip de răspundere, respectiv răspunderea administrativ-disciplinară reglementată de dispozițiile Codului administrativ (art. 563-571).

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În susținerea acestui caz de casare, recurenta inculpată a arătat că pedeapsa principală fiind aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în calitatea medicului de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., pedeapsa complementară nu poate excede limitelor acestei calități.

Prin urmare pedeapsa complementară trebuie să fie aplicată strict în limitele activității funcției în exercitarea căreia s-a săvârșit fapta, ceea ce înseamnă că interzicerea exercitării profesiei de medic se dispune, în acest caz, exclusiv în sistemul public de sănătate, infracțiunea fiind comisă în îndeplinirea unei funcții publice.

În opinia recurentei inculpate, a aplica pedeapsa complementară a interzicerii profesiei de medic în totalitate și în afara activității desfășurate de aceasta în calitatea sa de funcționar public, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, înseamnă a aplica o pedeapsă dincolo de limitele prevăzute de lege, o pedeapsă care, producând efecte și în sectorul/sistemul privat, are caracterul unei pedepse neprevăzute de lege.

Este de reținut și faptul că latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. pentru care s-a dispus condamnarea și aplicarea pedepsei principale, constă în primirea de bani sau foloase "în legătură cu îndeplinirea" unui act ce intră în îndatoririle de serviciu, în timp ce fapta incriminată de dispozițiile art. 289 alin. (2) C. pen. vizează persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), iar acțiunile/inacțiunile ce constituie latura obiectivă a acestei infracțiuni constau în "neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri".

Așadar, din moment ce primirea de bani și alte foloase, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu, nu este incriminată de dispozițiile art. 289 alin. (2) și nici în alte cazuri în care activitatea se desfășoară în sectorul privat, rezultă în mod evident că instanța de apel, extinzând aplicarea pedepsei complementare și la sectorul privat a încălcat principiul legalității pedepselor prevăzut de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Depășind limitele legalității aplicării pedepsei complementare, Curtea de Apel Suceava a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel încât a apreciat că se impune, casarea deciziei penale sub acest aspect și înlăturarea din dispozitivul acestei hotărâri a mențiunii "modifică conținutul pedepsei complementare și accesorii prevăzută de art. 66 lit. g) C. pen. aplicate inculpatei în sensul că interzice inculpatei A. dreptul de a exercita profesia de medic pe durata stabilită de prima instanță".

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurenta inculpată A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, recurenta inculpată A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurenta inculpată trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, în susținerea cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. recurenta inculpată A. a formulat critici subsumate, în esență, următoarelor chestiuni:

- inexistența unei proporții între actul prestat de aceasta și valoarea redusă a foloaselor primite, apreciind că acestea nu pot fi asimilate noțiunii de retribuție, ci erau oferite din recunoștință față de medic, fără a se urmări contraprestarea unor servicii;

- aplicarea principiului ultima ratio atât în ce privește infracțiunea de luare de mită in integrum, dar și prin raportare la fiecare acțiune ce face parte din latura obiectivă, având în vedere caracterul continuat al infracțiunii reținute.

Preliminar, Înalta Curte reține că situația de fapt valorificată cu titlu definitiv de instanțele de fond constă în aceea că în calitate de medic primar oncologie medicală în cadrul Ambulatoriului Oncologie Medicală al Spitalului Județean de Urgență "Sfântul Ioan cel Nou" Suceava, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv pentru îndeplinirea actelor medicale referitoare la tratamentul și asistența anti-cancer care trebuiau realizate gratuit, în luna aprilie 2022 a acceptat promisiunea de a primi o sumă de bani, iar în perioada 12.12.2022-19.01.2023, a primit diferite sume de bani (în cuantum de 20.660 RON și 750 euro) și alte foloase (miere de albine, cașcaval, cafea, bomboane de ciocolată, brânză, parfumuri, băuturi alcoolice, carne de porc etc.) de la pacienți sau de la aparținătorii acestora.

În și pe aceste coordonate, Înalta Curte va analiza susținerile recurentei inculpate referitoare la neîntrunirea cerinței esențiale, constând în existența unei disproporții între foloasele primite și serviciile prestate de aceasta.

Așadar, reține Înalta Curte că norma de incriminare nu condiționează existența infracțiunii de luare de mită de existența unei proporții între actul (serviciul) prestat de către funcționar și banii sau foloasele pretinse, primite sau promise acestuia, pe de o parte pentru că legea nu o prevede, iar pe de altă parte, pentru că banii ori foloasele reprezintă evaluarea pe care funcționarul, beneficiar al actului o face cu privire la ele, în cadrul și limitele unor fapte periculoase social.

Darurile oferite funcționarului ori promisiunea lor acceptată de către acesta determină existența infracțiunii de luare de mită dacă sunt în legătură cu actul (serviciul) pe care le dă sau promite ori solicită și urmărește.

Atât timp cât legea nu distinge, fapta de luare de mită este tipică și în ipoteza unor daruri de valoare mică, atunci când darurile au un caracter necuvenit și se fac în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Expresia "alte foloase", inserată fără alte distincții, precizări ori limitări de legiuitor în textul de incriminare a infracțiunii de luare de mită înglobează orice fel de avantaj, de natură patrimonială ori nepatrimonială pe care subiectul activ al infracțiunii de luare de mită îl pretinde, primește, acceptă sau nu îl respinge, atunci când îi este oferit. În sfera acestei noțiuni sunt incluse, fără îndoială, darurile sau foloasele cu o valoare nesemnificativă.

Sub acest aspect, instanța supremă a pronunțat o dezlegare de principiu statuând prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, că "fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza I din C. pen.

Chiar dacă s-ar admite existența unui drept al medicului de a primi plăți suplimentare sau donații, corelativ dreptului pacientului de a oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit plăți suplimentare ori donații, cu respectarea legii, este evident că "respectarea legii" se referă atât la "pacient", cât și la "angajații unității", atunci când, pe de o parte, pacientul oferă plăți suplimentare sau donații, iar, pe de altă parte, "angajații" unității medicale primesc aceste plăți suplimentare sau donații.

Este posibil ca pacientul să ofere plăți suplimentare sau donații, cu respectarea legii (împrejurare care poate fi de natură să excludă orice răspundere penală), însă primirea acestora să nu se facă de către "angajați" cu respectarea legii, deoarece chiar legea interzice primirea unor plăți suplimentare sau donații de către aceștia din urmă."

Practic, chiar și în situația în care s-ar admite că sumele de bani sau foloasele au o valoare redusă, atât timp cât acestea au fost primite în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale inculpatei, sunt întrunite toate exigențele cerute de lege pentru reținerea infracțiunii de luare de mită. Ritmicitatea, frecvența cu care primea foloasele, numărul mare de acte materiale (280 de acte), cuantumul sumei totale primite (aproximativ 20.000 RON și 750 de euro), toate aceste elemente coroborate sunt de natură a susține pe deplin acuzația penală adusă inculpatei din perspectiva elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită.

În considerarea aspectelor reliefate anterior, Înalta Curte va proceda și la evaluarea celui de-al doilea motiv subsumat cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv incidența principiului ultima ratio atât în ce privește infracțiunea de luare de mită in integrum, dar și prin raportare la fiecare acțiune ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii, având în vedere caracterul continuat al acesteia.

Cu titlu prealabil, notează Înalta Curte că principiul ultima ratio are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit, însă acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, fiind improprii în realizarea acestui deziderat.(în acest sens Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. și ale art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016.)

În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.

Analizând în aceste coordonate criticile formulate de recurenta inculpată, sub aspectul gravității atingerii aduse în speță relațiilor sociale ocrotite de lege și a măsurii în care sancționarea recurentei inculpate prin mijloace penale corespunde exigențelor principiului "ultima ratio", astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 405/2016 menționată supra), Înalta Curte constată că susținerile recurentei aduc în discuție, în realitate, o chestiune de reinterpretare a situației de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs în casație și nu țin de o interpretare a principiului ultima ratio.

Practic, ceea ce solicită în concret recurenta inculpată este o reevaluare de către instanța de casare a caracterului sumelor de bani primite de la pacienți, de retribuție sau de simplu act de recunoștință, or o asemenea apreciere implică în mod necesar un proces de analiză a particularităților factuale ale activității infracționale reținute în sarcina sa și a consecințelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravității vătămării și a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor, lucru nepermis în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

În absența, de lege lata, a unei limitări normative privitoare la intensitatea vătămării cauzate prin fapta incriminată de art. 289 C. pen., rezultă că, în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate cenzura tipicitatea infracțiunii de luare de mită doar prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reținute prin hotărârea definitivă, fără a supune unei reaprecieri proprii elementele pe baza cărora instanțele inferioare au concluzionat că acest rezultat a avut, în cazul concret, o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autoarei.

În cadrul procesual limitat specific recursului în casație, controlul de legalitate al instanței de casație se limitează, așadar, la verificarea existenței rezultatului infracțiunii, ca cerință de conținut obiectiv - chestiune de legalitate, nu și a întinderii sau gravității concrete a acestui rezultat - chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a instanțelor de fond și de apel.

Jurisprudența instanței supreme evidențiază că aplicabilitatea sau inaplicabilitatea principiului ultima ratio, nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului în casație, în cadrul cazului reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., deoarece implică reinterpretarea unor elemente de fapt.

Or, în speță, atingerea adusă prestigiului, credibilității profesiei de medic și, implicit, intereselor legitime ale pacienților, prin modalitatea contrară legii în care inculpata a înțeles să își îndeplinească atribuțiile de serviciu, individualizează cu precizie rezultatul infracțional, fiind realizate și sub acest aspect cerințele de conținut obiectiv ale infracțiunii de luare de mită.

Deopotrivă, notează Înalta Curte că în ipoteza infracțiunii continuate, astfel cum este reglementată de C. pen., acțiunile/inacțiunile individuale reprezintă, prin ele însele, fiecare în parte trăsăturile specifice ale aceleiași infracțiuni, pentru că unitatea de hotărâre infracțională primează față de pluralitatea actelor săvârșite și determină considerarea ansamblului lor ca un tot, ca o infracțiune unică.

Astfel, a proceda în sensul celor solicitate de către inculpată, de a analiza fiecare act material din conținutul infracțiunii de luare de mită și a aprecia asupra caracterului sumelor de bani sau darurilor primite, ar echivala cu o reapreciere, o reevaluare a situației de fapt deja reținute cu titlu definitiv de instanțele ierarhic inferioare.

În ceea ce privește cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurenta inculpată a susținut că pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării profesiei de medic trebuia a fi dispusă exclusiv în sistemul public de sănătate, pentru că infracțiunea a fost comisă în îndeplinirea unei funcții publice și în considerarea activității desfășurate de aceasta în calitatea sa de funcționar public, fără a putea produce efecte și în sectorul/sistemul privat.

În raport de susținerile recurentei inculpate, Înalta Curte notează că dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. prevăd pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, fără a face distincție cu privire la limitele activității funcției sau profesiei.

În cauză, s-a dispus aplicarea acestei pedepse complementare în considerarea profesiei de medic a recurentei inculpate, indiferent de sistemul de sănătate în care își desfășura activitatea și în care se presupune că a săvârșit presupusa activitate infracțională, privat sau public.

Plecând de la prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., potrivit cărora funcționarul public este persoana care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remunerație exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură, Înalta Curte amintește că noțiunea de "funcție publică" se află în strânsă corelație cu noțiunea de "interes public", ambele urmărind satisfacerea aspectelor de interes general în baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze interesul public față de cel privat.

Or, funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției are îndatorirea de a considera acest interes mai presupus decât cel privat.

Noțiunea de "serviciu public" desemnează o formă de activitate prestată în folosul interesului public, iar din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale societății.

Deopotrivă, se reține că unitățile medicale sunt de utilitate publică, indiferent dacă sunt de stat sau private, în interpretarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, respectiv:

Art. 2 alin. (6):

"Asistența de sănătate publică este coordonată de către Ministerul Sănătății și se realizează prin toate tipurile de unități sanitare de stat sau private, constituite și organizate conform legii",

Art. 165. -(1) Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale.

(2) Spitalul poate fi public, public cu secții sau compartimente private sau privat. Spitalele de urgență se înființează și funcționează numai ca spitale publice.

(3) Spitalele publice, prin secțiile, respectiv compartimentele private, și spitalele private pot furniza servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, în condițiile stabilite în Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, din alte tipuri de asigurări de sănătate, precum și servicii medicale cu plată, în condițiile legii.".

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentei inculpate, apreciază Înalta Curte că medicul este funcționar public, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., indiferent dacă își desfășoară activitatea în cadrul unei unități sanitare de stat sau private, astfel că aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării profesiei în totalitate, atât în sistemul public cât și în cel privat, apare ca legală și necesară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2023.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2025.