ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație declarat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 257 din 17.02.2023, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2019, s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (1) și alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals intelectual, prev. de art. 323 C. pen., respectiv pentru săvârșirea a două infracțiuni de uz de fals, prev. de art. 321 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 295 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.

În temeiul art. art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat,

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 4 (patru) ani.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 295 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.

În temeiul art. art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b)din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat,

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 4 (patru) ani.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. a) din C. pen., au fost contopite pedepsele principale de câte 2 ani închisoare în pedeapsa cea mai grea - 2 ani închisoare - sporită cu o treime din cealaltă pedeapsă - 8 luni închisoare -, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., la art. 65 alin. (1) și la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (1) din C. pen. și la art. 66 alin. (1), lit. a) și b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 4 ani, ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a fost stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen.., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune Mehedinți, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Orșova sau Inspectoratului Școlar Județean Mehedinți pe o perioadă de 120 zile lucrătoare.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Împotriva sentinței penale nr. 257 din 17.02.2023 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2019, inculpatul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 415 din 4 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 257 din 17 februarie 2023 pronunțate de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. x/2019, a fost desființată în parte sentința și, în rejudecare:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului și au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente.

În temeiul art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare (fapta din 30.06.2017);

În temeiul art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen., a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare (fapta din 15.12.2017);

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. a) din C. pen., a contopit pedepsele principale de câte 1 an și 4 luni închisoare, în pedeapsa cea mai grea - aceea de 1 an și 4 luni închisoare, la care a adăugat sporul de o treime din cealaltă pedeapsă - 5 luni și 10 zile închisoare - urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an, 9 luni și 10 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (2) și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., la art. 65 alin. (1) din C. pen. și la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, ce se va executa conform art. 65 alin. (3) din C. pen., respectiv din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a fost stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune Mehedinți, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., inculpatul a fost obligat să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Orșova, județul Mehedinți, pe o perioadă de 60 zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței, care nu contravin deciziei.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, avocat B., la data de 15.04.2024.

În cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În esență, inculpatul a susținut, în ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de delapidare (prevăzute de art. 295 alin. (1) din C. pen.).

În cererea de recurs în casație, inculpatul a menționat că instanța de apel și-a însușit starea de fapt reținută de instanța de fond, Curtea reținând în privința faptelor că acesta, în calitate de primar al UAT Orșova - ordonator de credite, la data de 30.06.2017 și la data de 15.12.2017, și-a însușit în interes personal sumele de 615 RON, conform dispoziției de plată nr. x din 30.06.2017, și respectiv, 699 RON, conform dispoziției de plată nr. x din 15.12.2017, reprezentând contravaloarea diurnei pentru 3 zile și a cheltuielilor de transport pentru două deplasări fictive, dus/întors, pe ruta Orșova-Iași, fiind realizate, sub aspect constitutiv, elementele a două infracțiuni de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., astfel încât în mod corect prima instanță a dispus condamnarea acestuia.

Astfel, în raport de starea de fapt reținută de instanța de apel, inculpatul A., prin apărător ales, a susținut că, potrivit legii, în calitate de primar-ordonator de credite, nu avea în atribuțiile funcției de demnitate publică deținută atributul scoaterii (eliberării) banilor din casieria unității (emiterea dispoziției de plată și efectuarea plății), aceasta fiind exclusiv în competența serviciului financiar contabil, și nici nu se reține că a efectuat această operațiune, astfel că nu este realizată tipicitatea obiectivă pentru infracțiunea de delapidare, în modalitatea însușirii reținută în decizia de condamnare.

De asemenea, s-a precizat că instanța de apel nu a statuat că el a exercitat dispoziția asupra sumelor de bani respective, în condițiile în care, astfel cum se reține în hotărârea atacată, inculpatul nu a întocmit și nu a semnat dispozițiile de plată, în calitate de persoană având ca atribuții eliberarea sumelor de bani, pentru a le putea corelativ însuși; ele au fost întocmite, la fel ca și decontarea, și plata a fost dispusă și efectuată, conform competențelor legale, de către serviciul de contabilitate, arătând că instanța de apel reține doar că el a depus la serviciul de contabilitate niște ordine de deplasare false, în sensul că atestau deplasări fictive.

A mai susținut inculpatul că, având în vedere că infracțiunea de delapidare este prevăzută în cadrul infracțiunilor de serviciu, pentru analiza condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor pentru care a fost condamnat se impune a se raporta la prevederea în normele legale a acestor atribuții, așa cum a fost aplicată legea de instanța care a pronunțat hotărârea.

În acest sens s-a precizat că dispozițiile art. 155 din Codul administrativ, privind atribuțiile primarului, reținute de instanța de apel, nu erau în vigoare la data faptelor, întrucât la data săvârșirii acestora (iunie și decembrie 2017) nu era adoptat acest Cod - Legea nr. 57/2019 (principiul tempus regit actum); așadar, nu exista norma legală aplicată de instanță acțiunii de însușire reținută în sarcina inculpatului ca fiind realizată în calitate de primar în exercitarea atribuției de ordonator de credite.

Astfel, s-a apreciat că acest unic argument vădește neconformitatea deciziei cu normele de drept aplicabile.

În plus, a susținut și că instanța a făcut referire generică la atribuțiile de serviciu încălcate de inculpat (administrare a bugetului local, ordonator de credite), dar nu le-a individualizat expres, așa cum sunt prevăzute în actele normative.

Astfel, în art. 155 din Codul administrativ (inexistent la data faptelor) se rețin atribuțiile primarului "referitoare la bugetul local" (pagina 20) ca fiind cele de la art. 155 alin. (1) lit. c), explicitate enumerativ și limitativ la alin. (4), însă niciuna din aceste atribuții ale primarului nu vizează dispoziția asupra unor sume de bani din casieria unității, astfel cum s-a reținut în speță.

Pe de altă parte, primarul unui U.A.T. este definit conform Legii nr. 215/2001 (aplicabilă tempus regit actum), iar atribuțiile sale sunt prevăzute în art. 68 din lege, între acestea fiind aceea reținută de instanță, de ordonator principal de credite (art. 68 alin. (1) lit. c) și alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001).

Aceste atribuții sunt detaliate în Legea privind finanțele publice locale nr. 273/2006, făcând referire la art. 2 alin. (1) (definiții), art. 21 (categorii de ordonatori de credite), art. 23 (atribuțiile primarului ca ordonator principal de credite), art. 24 alin. (6) și art. 54 (execuția bugetară) din aceasta.

Astfel, a susținut că execuția bugetară se bazează pe principiul separării atribuțiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuțiile persoanelor care au calitatea de contabil.

Operațiunile specifice lichidării și ordonanțării cheltuielilor sunt în competența ordonatorilor de credite, însă plata cheltuielilor nu este dată în competența funcției de primar, în calitatea sa de ordonator de credite, ci aparține exclusiv șefului compartimentului financiar-contabil.

Totodată, a invocat și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 500/2002, prin care sunt definite noțiunile de compartiment financiar-contabil, plata cheltuielilor, conducătorul compartimentului financiar contabil.

A mai susținut că, potrivit legislației, dispoziția de plată este întocmită de compartimentul financiar contabil, acesta fiind cel care dispune și efectuează plata, adică scoate bunul și îl predă celui care îl însușește.

În speță, dispozițiile de plată au fost întocmite de serviciul contabilitate în virtutea atribuțiilor legale exclusive.

În plus, s-a apreciat că instanța nu a reținut că inculpatul ar fi încălcat atribuțiile de ordonanțare și/sau lichidare a cheltuielilor, ci doar că a depus la serviciul contabilitate cele două ordine de deplasare.

Față de aspectele legale invocate, s-a susținut că în modalitatea săvârșirii faptelor reținută de instanță, adică primirea de către inculpat a unor sume de bani pe baza dispozițiilor de plată, nu există tipicitatea obiectivă a infracțiunii de delapidare, întrucât nu se identifică o atribuție de serviciu a inculpatului în sensul dispunerii de bun corelativă acțiunii de apropriere a acestuia.

Prin încheierea din data de 14.06.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 415 din 4 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2019.

Pentru a pronunța această încheiere, Înalta Curte a reținut că susținerile inculpatului privind lipsa de tipicitate obiectivă a faptei pentru care a fost condamnat, în sensul că aceasta nu corespunde modelului abstract de incriminare, se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., recursul în casație este admisibil în principiu.

La termenul din data de 18.09.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casație declarat de inculpat, cauza rămânând în pronunțare.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, dar și încadrarea juridică dată acestora și, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un al doilea apel.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Astfel, în speță, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, prev.de art. 295 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul A., în calitate de primar al UAT Orșova - ordonator de credite, la data de 30.06.2017 și la data de 15.12.2017, și-a însușit în interes personal sumele de 615 RON, conform dispoziției de plată nr. x din 30.06.2017, și respectiv, 699 RON, conform dispoziției de plată nr. x din 15.12.2017, reprezentând contravaloarea diurnei pentru 3 zile și a cheltuielilor de transport pentru două deplasări fictive, dus/întors, pe ruta Orșova-Iași, fapte ce realizează, sub aspect constitutiv, elementele a două infracțiuni de delapidare.

În raport cu situația de fapt reținută de instanța de apel, inculpatul A. a susținut că, potrivit legii, în calitate de primar-ordonator de credite, nu avea în atribuțiile funcției de demnitate publică deținută atributul scoaterii (eliberării) banilor din casieria unității (emiterea dispoziției de plată și efectuarea plății), aceasta fiind exclusiv în competența serviciului financiar contabil, și nici nu se reține că a efectuat această operațiune, astfel că nu este realizată tipicitatea obiectivă pentru infracțiunea de delapidare, în modalitatea însușirii reținută în decizia de condamnare.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile inculpatului.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. pen., "însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică".

Infracțiunea de delapidare, în oricare dintre variantele sale normative, este inclusă de actualul C. pen. în categoria "infracțiunilor de serviciu", iar incriminarea acestei categorii de fapte tinde la apărarea relațiilor sociale ale căror normală formare, desfășurare și dezvoltare presupun, în mod necesar, asigurarea bunului mers al activității instituțiilor și apărarea intereselor persoanelor în fața oricăror abuzuri ale funcționarilor sau ale altor salariați.

Sub aspectul calității subiectului activ, cerința normei de incriminare este ca acesta să fie un funcționar public, care să aibă sarcina administrării sau gestionării bunurilor delapidate, condiție îndeplinită în cauză, inculpatul având calitatea de primar.

În ceea ce privește apărările inculpatului, în sensul că nu este realizată tipicitatea obiectivă pentru infracțiunea de delapidare, în modalitatea însușirii reținută în decizia de condamnare, întrucât inculpatul nu avea în atribuțiile funcției de demnitate publică deținută atributul scoaterii (eliberării) banilor din casieria unității (emiterea dispoziției de plată și efectuarea plății), aceasta fiind exclusiv în competența serviciului financiar contabil, Înalta Curte reține că acțiunea de însușire realizată de persoana care are atribuții de gestionare sau de administrare, pentru a constitui element material al infracțiunii de delapidare, nu este condiționată de scoaterea/eliberarea banilor din casieria unității de către inculpat, aceste acțiuni fiind în atributul compartimentului financiar contabil, fiind necesar doar ca inculpatul să-și însușească, în final, banii pe care îi administrează în interesul său, iar această însușire să fie consecința unei acțiuni întreprinse de inculpat în acest sens.

Așadar, chiar dacă inculpatul nu a întocmit și nu a semnat dispozițiile de plată, ci acestea au fost întocmite, la fel ca și decontarea, de către serviciul de contabilitate, conform competențelor legale, relevant este că întocmirea acestor dispoziții de plată a avut loc tocmai ca urmare a depunerii de către inculpat la serviciul de contabilitate a ordinelor de deplasare false, care atestau deplasări fictive. Deopotrivă, relevant este că, în final, acțiunea de însușire a banilor de către inculpat a avut loc tocmai datorită acțiunii întreprinse de acesta, că banii au ajuns în posesia acestuia și au fost folosiți în interesul său, instanța de apel reținând că acesta a acționat cu intenție directă, în modalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând că prin însușirea sumei de 1314 RON scoate definitiv această sumă din sfera patrimonială a persoanei vătămate, urmărind producerea acestui rezultat.

În același sens, în jurisprundența instanței supreme s-a reținut că însușirea realizată de cel care are atribuții de gestionare/administrare, pentru a constitui element material al infracțiunii de delapidare, nu necesită în mod obligatoriu realizarea unor acte de împosedare imediată, instantanee, de către gestionar/administrator cu bunurile ce formează obiectul material al acestei infracțiuni, ci se poate realiza și prin încheierea unor acte care au ca efect scoaterea bunurilor din patrimoniul societății păgubite și transferarea lor în patrimoniul inculpatului sau al terțului în folosul căruia se comite fapta (Decizia nr. 380/RC din 18 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2019).

Prin aceeași decizie s-a reținut că acțiunea de deposedare, de sustragere și de împosedare ulterioară nu implică în mod necesar un contact material cu suma de bani, având în vedere modalitatea în care se realizează la acest moment circulația banilor, deposedarea și împosedarea realizându-se inclusiv prin scoaterea banilor dintr-un cont și mutarea lor în altul, cel al beneficiarului actului delapidării sau al unui terț, acțiuni posibile prin completarea unor ordine de plată sau a altor documente financiare și bancare.

Așadar, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul - inculpat nu a evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 415 din data de 04 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 415 din data de 04 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2024.