- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 mai 2007
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Helioplan KFT împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE HÉLIOPLÁN KFT c. HUNGARY (Depunerea nr. 30077/03) HOTĂRÂREA STASBOURG 3 mai 2007 FINAL 12/11/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul HÉLIOPÁN Kft c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința ca Camera compusă de: dna F. Tulkens, președinte, A.B.
Baka, I. Cabral Barreto, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și dna Dollé, grefierul secțiunii, care a deliberat în particular la 3 aprilie 2007, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 30077/03) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtei în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către o entitate comercială maghiară, Hélioplán Kft („reclamantul”), la 7 august 2003. Guvernul maghiar („Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agent, Ministerul Justiției și Execuției. Societatea reclamantă a fost reprezentată de directorul său executiv, dl J.T.
Détár. La 15 septembrie 2005, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp. FACTE Reclamantul, o societate de răspundere limitată cu scaunul său în Budapesta, a fost înregistrat în 1991. La 21 septembrie 1995, Crucea Roșie maghiară a adus o acțiune în daune împotriva reclamantului. După ce a avut mai multe audieri și a obținut avizele experților, la 18 noiembrie 1999, Curtea Regională de Budapesta a pronunțat o hotărâre interlocutivă ( közbenső ítélet ), constatând că reclamantul a fost responsabil pentru daunele solicitate. La 15 februarie 2001 și, respectiv, 30 aprilie 2003, Curtea Supremă, care a stat ca instanță de a doua instanță și ca instanță de reexaminare, a susținut hotărârea interlocutivă.
Procedura de prima instanție a fost reluată la 19 noiembrie 2003. După mai multe audieri, la 9 iunie 2004, Curtea regională a stabilit suma daunelor plătibile. La 15 septembrie 2004, a rectificat această decizie. La 8 martie 2005, Curtea de Apel din Budapesta, într-o hotărâre finală, a crescut suma care trebuie plătită de către solicitant. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 10. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” a art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 11. Guvernul a contestat acest argument.
12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 septembrie 1995 și s-a încheiat la 8 martie 2005. Astfel a durat aproape nouă ani și jumătate pentru trei niveluri de competență. Admisibilitatea 13. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
15. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 16. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 17. Reclamantul, care se bazează pe articolele 6, 13, 14 și 17 din Convenție, s-a plângut, de asemenea, de rezultatul procedurii.
18. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii în fața instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție.
În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare prin legislația națională și instanțele naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 19. În cazul în cauză, Curtea observă că nu există nimic în dosarul care indică faptul că instanțele interne nu erau imparțiale sau că procedurile erau altfel nejustificate sau arbitrare. De aceea, această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 20. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune, costuri și cheltuieli 21. Reclamantul a formulat o cerere globală de 1,2 milioane de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și moral și costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 22. Guvernul a contestat reclamația. 23. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această cerere.
Cu toate acestea, consideră că societatea reclamantă trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. În plus, în conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, care nu a fost reprezentat de un avocat, a sumei de 400 EUR sub acest cap. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 800 EUR (4000 opt sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 400 EUR (4 sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 mai 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Președintele grefierului Dolle Tulkens
SECOND SECTION
CASE OF HÉLIOPLÁN KFT v. HUNGARY (Application no. 30077/03) JUDGMENT STRASBOURG 3 May 2007 FINAL 12/11/2007 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Hélioplán Kft v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mrs F. Tulkens, President, Mr A.B. Baka, Mr I. Cabral Barreto, Mr V. Zagrebelsky, Mrs A. Mularoni, Ms D. Jočienė, Mr D. Popović, judges, and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having deliberated in private on 3 April 2007, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 30077/03) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian business entity, Hélioplán Kft (“the applicant”), on 7 August 2003.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Justice and Law Enforcement. The applicant company was represented by its executive director, Mr J.T. Détár.
On 15 September 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time. THE FACTS
The applicant, a limited liability company with its seat in Budapest, was registered in 1991.
On 21 September 1995 the Hungarian Red Cross brought an action in damages against the applicant.
After having held several hearings and obtained the opinions of experts, on 18 November 1999 the Budapest Regional Court delivered an interlocutory judgment ( közbenső ítélet ), finding that the applicant was liable for the damages sought.
On 15 February 2001 and 30 April 2003 respectively, the Supreme Court, sitting as a second-instance court and as a review instance, upheld the interlocutory judgment.
The first-instance proceedings were resumed on 19 November 2003. After several hearings, on 9 June 2004 the Regional Court established the amount of the damages payable. On 15 September 2004 it rectified that decision.
On 8 March 2005 the Budapest Court of Appeal, in a final judgment, increased the amount to be paid by the applicant. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
10. The applicant complained that the length of the proceedings was incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 21 September 1995 and ended on 8 March 2005. It thus lasted almost nine and a half years for three levels of jurisdiction. A. Admissibility
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see Frydlender , cited above).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION
17. The applicant, relying on Articles 6, 13, 14 and 17 of the Convention, also complained about the outcome of the proceedings.
In so far as the applicant's complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999 ‑ I).
In the present case, the Court observes that there is nothing in the case file indicating that the domestic courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention. III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
20. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage, costs and expenses
The applicant made a global claim of 1.2 million euros (EUR) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage and the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.
The Government contested the claim.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this request. However, it considers that the applicant company must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards the applicant EUR 4,800 under that head.
Moreover, according to the Court's case-law, an applicant is entitled to reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court finds it reasonable to award the applicant, who was not represented by a lawyer, the sum of EUR 400 under this head. B. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 4,800 (four thousand eight hundred euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 400 (four hundred euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 3 May 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. S. Dollé F. Tulkens Registrar President