CASE OF KUSTAR v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KUSTÁR c. HUNGARY (Documentul nr. 42260/05) JUSTEMENT STRASBOURG 8 ianuarie 2009 FINAL 08/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kustár c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 2 decembrie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 42260/05) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Dániel Kustár („reclamantul”), la 16 noiembrie 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dna M. Hartmann, avocat practicant în Szekszárd. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agent, Ministerul Justiției și Execuției. La 17 martie 2008, Președintele secțiunii a doua a hotărât să anunte cererea guvernului. FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Dunaegyháza. La 19 martie 1999, reclamantul a introdus o acțiune împotriva unei cooperative din care a fost un acționar extern. El a susținut că o rezoluție a cooperativei care stabilește valoarea acțiunii sale a fost greșită. La 11 decembrie 2001, Curtea de district Kunszentmiklós și-a respins acțiunea și, la 31 ianuarie 2002, a încheiat această decizie cu o hotărâre privind costurile. Prin recurs, la 3 octombrie 2002, Curtea Regională a Județeanului Bács-Kiskun a anulat aceste hotărâri, a constatat în favoarea reclamantului într-o hotărâre intermediară și a anulat rezoluția în cauză. În cadrul procedurii care au urmat, la 17 martie 2004, Curtea de District a acordat reclamantului 258.000 de forinti maghiari și dobânda acumulată. La 2 septembrie 2004, Curtea Regională a susținut această hotărâre într-o hotărâre parțială. Cu toate acestea, la 12 mai 2005, Curtea Supremă a anulat hotărârea din 3 octombrie 2002 și a susținut hotărârea inițială din 11 decembrie 2001, în care a fost respinsă cererea reclamantului. Curtea Supremă a subliniat că concluziile intermediare ale Curții regionale care intenționează reclamantul – numai un acționar extern – pentru anumite plăți, rezervate pentru membrii efectivi, au fost greșite. Această decizie a fost primită la Curtea de District în vederea dezmembrarii la 17 iunie 2005. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii a fost incompatibilă cu cerința de „templă rezonabilă” a art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 10. Guvernul a contestat acest argument. 11. Perioada de luat în considerare a început la 19 martie 1999 și s-a încheiat la 17 iunie 2005. Astfel a durat șase ani și trei luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitatea 12. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 14. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 15. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea constată că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 16. Referindu-se la art. 6 § 1 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea, de asemenea, de nedreptatea și de rezultatul cazului. 17. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare prin legislația națională și instanțele naționale ( García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 18. Curtea consideră că nu există nimic în caz de procedură care să declare orice semnificație pe care instanța le-a lipsit de imparțialitate sau că procedurile erau altfel nejustificate. În plus, constată că reclamantul nu a fost privat de posesiunile sale de către o măsură de stat; mai degrabă, instanța internă a hotărât un litigiu civil între părțile private, într-o procedură lipsită de orice semn de arbitrare. În aceste circumstanțe, aceasta concluzionează că această plângere este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 20. În ceea ce privește prejudiciu material și moral. 21. Guvernul a contestat cererea. 22. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Costurile și cheltuielile 23. Reclamantul a solicitat, de asemenea, HUF 62.840 [2] pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 24. Guvernul nu a exprimat un aviz în această privință. 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil ca echivalentul în euro al sumei solicitate să fie acordat în totalitate. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 1.200 EUR (o mie două sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 230 EUR (due sute treizeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; să fie transformat în forint maghiar la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 8 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului [1] 6,840 euro (EUR) [2] 230 EUR

SECOND SECTION

CASE OF

KUSTÁR v. HUNGARY

(Application no. 42260/05)

JUDGMENT

STRASBOURG

8 January 2009

FINAL

08/04/2009

This judgment may be subject to editorial revision.

In the case of Kustár v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Françoise Tulkens,

President,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judges,

and Françoise Elens-Passos,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 2 December 2008,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 42260/05) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Dániel Kustár (“the applicant”), on 16 November 2005.

2.

The applicant was represented by Ms M. Hartmann, a lawyer practising in Szekszárd. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Justice and Law Enforcement.

3.

On 17 March 2008 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1945 and lives in Dunaegyháza.

5.

On 19 March 1999 the applicant brought an action against a cooperative of which he was an external shareholder. He claimed that a resolution of the cooperative establishing the value of his share was wrong.

6.

On 11 December 2001 the Kunszentmiklós District Court dismissed his action. On 31 January 2002 it completed this decision with a ruling concerning the costs.

7.

On appeal, on 3 October 2002 the Bács-Kiskun County Regional Court reversed these decisions, found for the applicant in an interim decision and quashed the resolution in question. In the ensuing proceedings, on 17 March 2004 the District Court awarded the applicant 258,000 Hungarian forints plus accrued interest. On 2

September 2004 the Regional Court upheld this ruling in a partial decision.

8.

However, on 12 May 2005 the Supreme Court quashed the decision of 3

October 2002 and upheld the original decision of 11 December 2001, in which the applicant’s claim had been rejected. The Supreme Court pointed out that the Regional Court’s interim findings entitling the applicant – only an external shareholder – to certain payments, which were reserved for actual members, were wrong. This decision was received at the District Court with a view to despatching on 17 June 2005.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

9.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

10.

The Government contested that argument.

11.

The period to be taken into consideration began on 19 March 1999 and ended on 17 June 2005. It thus lasted six years and three months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

12.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

13.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

14.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see

Frydlender

, cited above).

15.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

16.

Relying on Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, the applicant also complained about the unfairness and the outcome of the case.

17.

In so far as the applicant’s complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (

García Ruiz v. Spain

[GC], no.

30544/96, §

28, ECHR 1999

‑

I).

18.

The Court considers that there is nothing in the case file disclosing any appearance that the courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair. Moreover, it notes that the applicant was not deprived of his possessions by a State measure; rather, the domestic courts adjudicated a civil dispute between private parties, in a procedure devoid of any sign of arbitrariness. In these circumstances, it concludes that this complaint is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

19.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

20.

The applicant claimed 1,877,311 Hungarian forints (HUF)

[1]

in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

21.

The Government contested the claim.

22.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR 1,200 under that head.

B.

Costs and expenses

23.

The applicant also claimed HUF 62,840

[2]

for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.

24.

The Government did not express an opinion on the matter.

25.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable that the equivalent in euros of the sum claimed should be awarded in full.

C.

Default interest

26.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i) EUR 1,200 (one thousand two hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii) EUR 230 (two hundred thirty euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 8 January 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Deputy Registrar

President

[1]

6,840 euros (EUR)

[2]

EUR 230