ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1457/02.09.2024 pronunțată de Judecătoria Arad, în dosar nr. x/2023, printre altele, în temeiul art. 349 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., cetățean sloven, la pedeapsa de 1 (un) an și 3 (trei) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă (faptă din 27.02.2020).

În temeiul art. 91 și art. 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 (doi) ani, care începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 94 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) din C. pen., s-a dispus a fi comunicate Serviciului de Probațiune Arad.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 93 alin. (3) și (4) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Consiliului Local al Comunei Secusigiu sau în cadrul Consiliului Local al Orașului Pecica, pe o perioadă de 100 de zile.

În temeiul art. 94 alin. (2) din C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligațiilor se fie realizată de Serviciul de Probațiune Arad.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) coroborat cu art. 96 din C. pen., s-a atras atenția inculpatului că nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse ori săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate pe parcursul termenului de supraveghere atrage revocarea suspendării și executarea pedepsei în regim de detenție.

În temeiul art. 397 alin. (1) cu referire la art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea civilă exercitată de partea civilă B..

În temeiul art. 274 alin. (1) teza întâi și alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 250 RON în cursul urmăririi penale.

În temeiul art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a inculpaților la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă B..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, între alții, inculpatul A..

Prin decizia penală 1086/A din 20 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1457/02.09.2024 pronunțate de Judecătoria Arad, în dosarul nr. x/2023.

Apelantul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A..

Indicând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, recurentul a solicitat admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casație, trimiterea cauzei completului competent, iar, pe fond, admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei instanței de apel și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prevăzute de art. 349 alin. (1) C. pen., în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 și la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

A arătat că, potrivit art. 349 alin. (1) C. pen., "neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".

Raportat la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., a susținut că fapta de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, reținută în sarcina sa, în calitate de autor, nu este prevăzută de legea penală, deoarece nu este tipică.

Sub un prim aspect, a precizat că, în cauză, nu-i poate fi reținută calitatea de subiect activ al infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prev. de art. 349 alin. (1) C. pen.

În acest sens, a arătat că potrivit literaturii de specialitate, subiecții activi ai infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă pot fi persoana juridică sau persoana împuternicită de către persoana juridică să exercite atribuțiile și răspunderile în domeniul securității și sănătății în muncă.

A precizat că față de persoana juridică C. S.R.L. s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.. (există autoritate de lucru judecat), pe considerentul că aceasta a fost anterior sancționată contravențional pentru aceeași faptă. Pe cale de consecință, a subliniat recurentul, instanța a considerat că persoana juridică este vinovată de săvârșirea infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prev. de art. 349 alin. (1) din C. pen., din moment ce nu a dispus achitarea acesteia pentru vreunul dintre cazurile de la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., ci a dispus încetarea procesului penal.

Recurentul a învederat că atât lui, cât și persoanei juridice C. S.R.L. li s-a reținut calitatea de autor la săvârșirea faptei de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă. Or, a considerat că nu poate avea această calitate, atâta timp cât i s-a reținut persoanei juridice C. S.R.L. calitatea de autor al infracțiunii.

În condițiile în care instanța a considerat că societatea comercială se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, recurentul a apreciat că răspunderea în domeniul securității și sănătății în muncă nu s-a transferat în sarcina sa atunci când C. S.R.L. l-a mandatat cu atribuțiile și răspunderile în acest domeniu.

A mai învederat recurentul că a fost un simplu mandatar al societății, iar nu administratorul acesteia, fapt care ar fi fost reținut de instanțele anterioare.

În concluzie, a susținut că persoana juridică C. S.R.L., care are un administrator distinct de persoana sa, este singura persoană care întrunește calitatea de subiect activ al infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă. prev. de art. 349 alin. (1) din C. pen. recurentul a mai precizat că nu are nicio împuternicire din partea persoanei juridice, care să transfere răspunderea în domeniul securității și sănătății în muncă, în sarcina sa.

Sub un al doilea aspect, recurentul A. a invocat că fapta de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, pentru care a fost condamnat, nu este tipică din punctul de vedere al elementului material.

A menționat că, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen. este reprezentat, potrivit doctrinei, de o inacțiune (omisiune), constând în neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă de către subiectul activ, care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă prin omisiune s-a creat un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

Recurentul a învederat că i-a fost imputat faptul că nu a luat măsurile legale de securitate și sănătate în muncă prin aceea că:

"angajatorul nu le-a precizat angajaților procedura de lucru pe care să o urmeze", "nu a dispus asupra măsurilor de protecție care trebuie luate pentru îndeplinirea sarcinii de muncă în condiții de securitate", "scara (de pe care a căzut persoana vătămată) se afla acolo în mod uzual, era folosită de toți angajații, inclusiv de conducere, și că era singurul mod în care se puteau conecta prelungitoarele la priză la momentul accidentului cu materialele pe care le aveau la dispoziție", "persoana vătămată desfășura o activitate la înălțime pentru care aceasta nu era aptă".

Or, a arătat recurentul, după cum a reținut instanța, instruirea periodică a angajaților de la nivelul societății C. S.R.L. a fost realizată. Mai mult, angajaților li s-a făcut instructajul ca, în cazul folosirii unei scări simple, să fie asistați întotdeauna de un coleg, pentru a evita riscul de cădere. Angajații cunoșteau acest lucru, iar practica la nivelul societății era ca un angajat să țină scara, atunci când un alt angajat trebuia să urce pe ea. Prin urmare, recurentul a învederat că persoana vătămată avea o instruire suficientă și adecvată pentru a-și putea îndeplini sarcinile de serviciu în siguranță.

Recurentul a mai precizat că nu i se poate imputa faptul că nu a i-a ținut persoanei vătămate scara sau că nu i-a interzis să urce pe aceasta, în condițiile în care nu a fost avertizat că dorește să procedeze în acest fel.

De asemenea, a arătat că nu i-a dat dispoziție persoanei vătămate să se urce pe scară pentru a-și desfășura activitatea, iar aceasta din urmă cunoștea că nu are pregătire pentru lucrul la înălțime și trebuia să ceară ajutorul.

În ceea ce privește lipsa de prelungitoare, necesare pentru ieșirea pe ușa de acces liberă, recurentul a subliniat că niciun angajat nu a sesizat conducerea C. S.R.L. pentru a le suplimenta.

Așadar, a considerat că victima poartă vina pentru accidentul din data de 27.02.2020, aspect ce nu a fost negat de instanță.

A reiterat că a fost doar un simplu mandatar al societății, iar nu administratorul acesteia. Or, răspunderea mandatarului nu poate echivala cu cea a administratorului, prima fiind mult mai restrânsă.

Prin încheierea din 30 aprilie 2025 pronunțată în această cauză, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1086/A din data de 20 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Înalta Curte a constatat că recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil în principiu prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) indicat de acesta, sub aspectul motivelor ce vizează elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 349 din C. pen., sub aspectul elementului material, precum și cele vizând calitatea subiectului activ al acestei infracțiuni, strict în raport de situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel a cărei hotărâre a fost atacată.

Față de motivele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs în casație, s-a impus precizarea că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., criticile privind interpretarea probatoriului sau reexaminarea conținutului mijloacelor de probă. În egală măsură, s-a precizat că, pe calea recursului în casație nu este permisă stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 433 din C. proc. pen., recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 447 din C. proc. pen., instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Așadar, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Motivele de casare invocate de recurent se raportează la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, de vreme ce în calea extraordinară de atac a recursului în casație se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în ipoteza în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație urmând să examineze - raportat la motivele invocate de recurentul inculpat A. - dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Potrivit art. 349 alin. (1) din C. pen., constituie infracțiunea de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

În speță, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, respingând, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., a reținut că fapta pentru care acesta a fost trimis în judecată, în materialitatea ei, se circumscrie infracțiunii de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen.

Elementul material al laturii obiective constă în neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Infracțiunea se comite prin omisiune.

Înalta Curte constată că, în fapt, prin decizia recurată s-a reținut, în acord cu prima instanță, că:

"inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., nu a asigurat o instruire suficientă și adecvată numitului B. și nu a asigurat mijloace fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranța personalului, fapt care a condus în data de 27.02.2020, în jurul orei 13:30, la accidentarea numitului B. în timp ce exercita sarcinile de serviciu în cadrul S.C. C. S.R.L., din cauza folosirii unei scări improprii și a unei ieșiri necorespunzătoare, care la ieșirea dintr-un siloz a alunecat cu scara de la înălțimea de aproximativ 2,5 metri, accidentându-se și fiindu-i necesare pentru vindecare 160-180 zile de îngrijiri medicale. Fapta antemenționată a fost comisă de inculpatul A. în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., iar activitatea de decompactarea și aerisirea cerealelor pusă în sarcina persoanei vătămate B. a fost săvârșită în realizarea obiectului de activitate al societății C. S.R.L. care, potrivit extrasului ORC are ca obiect de activitate cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plantelor leguminoase și a plantelor producătoare de semințe oleaginoase - corespunzător codului CAEN 0111".

Întrucât recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt, situația factuală reținută de către instanța de apel a intrat în autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a evocat, în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (în baza căruia a solicitat achitarea pentru infracțiunea de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă), chestiuni ce antamează conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, care însă contravin situației de fapt reținute, cu caracter definitiv, de instanța de apel, susținând, în esență, că a existat o instruire periodică a angajaților la nivelul societății C. S.R.L., iar persoana vătămată avea astfel o instruire suficientă pentru a-și îndeplini sarcinile de serviciu în siguranță.

De asemenea, recurentul a precizat că a fost un simplu mandatar al societății comerciale C. S.R.L., iar nu administratorul acesteia, precum și că nu poate fi tras la răspundere penală în condițiile în care pentru aceeași faptă a intervenit răspunderea societății comerciale.

În aceste condiții, recurentul a solicitat achitarea pentru fapta pentru care a fost condamnat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Se reiterează că, în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

Or, instanța de apel a mai reținut că potrivit procesului-verbal de cercetare a accidentului de muncă, nr. x/SCSSM/25.03.2021, întocmit de către Inspecția Muncii-Inspectoratul Teritorial de Muncă Arad, cauza principală a producerii evenimentului a fost neasigurarea unei instruiri suficiente și adecvate a persoanei vătămate și neasigurarea mijloacelor fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranța personalului, fapt ce a condus la accidentul victimei.

Curtea de apel a mai arătat că atâta timp cât inculpații nu au asigurat instruirea suficientă și adecvată a numitului B. cu privire la modul în care trebuie efectuat accesul în depozit și nici nu au asigurat mijloacele fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranța acestuia (precum stabilirea unei singure căi de acces, o scară stabilă, prelungitoare și alte materiale care să permită folosirea ușii de acces libere etc) nu poate fi reținută culpa exclusivă a victimei prin aceea că nu a rugat un coleg să susțină scara, în condițiile în care victima nici nu ar fi trebuit să lucreze la înălțime. În plus, se constată că după incident modalitatea de acces în depozit cu ajutorul scării nu a fost înlăturată sau înlocuită cu presupusa modalitate sigură de acces pe ușa liberă, prin cereale, ci vechea scară a fost doar înlocuită cu o scară mai stabilă, confirmând că inculpații nu au asigurat mijloacele fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranța victimei.

Deopotrivă, instanța de apel a considerat cărecurentului inculpat: îi revenea obligația de a organiza activitatea astfel încât să se asigure condiții normale de lucru, să nu expună angajații la pericol de accidentare și să îi instruiască în mod corespunzător pentru procedurile pe care erau desemnați să le efectueze, să nu permită improvizații, lipsa unor materiale sau folosirea unora insuficient de sigure. Or blocarea parțială a unei uși cu bolțari la o înălțime de 2,5 m și apoi folosirea în mod uzual a porțiunii rămase libere ca o cale de acces improvizată în/din depozit prin utilizarea unei scări simple din aluminiu de cca 3,5 m, fără a se asigura că persoanele sunt apte pentru o asemenea muncă la înălțime, insuficiența prelungitoarelor, a surselor de curent cu consecința producerii unui accident de muncă, respectiv vătămarea gravă și iremediabilă a stării de sănătate a victimei sunt aspecte care conduc la concluzia că prima instanță a efectuat o justă individualizare a modalității de executare a pedepsei, amânarea aplicării acesteia fiind considerată prea blândă.

Așadar, elementul material rezidă, conform deciziei pronunțate în apel, în omisiunea de a lua măsurile legale privind securitatea și sănătatea în muncă, în acord cu dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 319/2006, respectiv omisiunea de a decide asupra măsurilor de protecție care trebuie luate și, după caz, asupra echipamentului de protecție care trebuie utilizat, fiind stabilit de instanța de apel că urmarea imediată a constat într-o stare de pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, corespunzător naturii infracțiunii de pericol concret.

În consecință, s-a reținut că vătămarea persoanei vătămate a fost consecința directă și principală a deficiențelor de organizare a muncii.

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a mai reținut, urmare interpretării probelor, în acord cu prima instanță de fond, că recurentul inculpat A. avea calitatea de administrator al societății C. S.R.L., acesta nefiind un simplu mandatar, iar valabilitatea procurii se întindea pe o perioadă de trei ani de la data semnării, respectiv de la data de 05.07.2018, fapta fiind comisă de inculpat la data de 27.02.2020, când procura era în vigoare.

În privința calității de subiect activ al infracțiunii, împrejurarea că persoana juridică C. S.R.L. a fost trasă la răspundere contravențională, ceea ce în materie penală a impus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.., nu produce consecințe asupra situației juridice a recurentului inculpat A., dat fiind că răspunderea penală este personală și legiuitorul nu a interzis coautoratul în cazul infracțiunii prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, faptele recurentului inculpat se circumscriu elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen., iar prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul nu a evidențiat elemente de nelegalitate care să determine concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiată solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1086/A din data de 20 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1086/A din data de 20 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2025.