ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Asupra cauzei penală de față, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 127/P/CP din data de 14 noiembrie 2024, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, cererile privind constatarea neregularității actului de sesizare, nelegalitatea actelor de urmărire penală și neloialitatea administrării probatoriului, formulate de către inculpații A. și B..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2023 întocmit la data de 26.04.2024 de Parchetul de pe Înalta Curte de Casația și Justiție- Serviciul Teritorial Constanța, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A. pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen., și B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 292 alin. (1) C. pen.

În temeiul acelorași dispoziții procedurale, s-a constatat legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus începerea judecății în cauza privindu-i pe inculpații A. pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 292 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reținut, în esență, că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța nr. 183/P/2023 din 26.04.2024 au fost trimiși în judecată inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen., și inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen.

În fapt, în cuprinsul actului de sesizare, s-a reținut în sarcina inculpatului A. că, în luna iulie a anului 2023, a promis suma de 160.000 RON martorului C., reprezentând un procent de 20% din suma de 800.000 RON, pe care acesta din urmă ar fi trebuit să o obțină pentru Arhiepiscopia Tomisului, în urma folosirii influenței pe care a afirmat că o deținea asupra funcționarilor cu drept de decizie în această privință din cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte.

Totodată, în sarcina inculpatului B. s-a reținut că, în luna iulie a anului 2023, l-a ajutat pe inculpatul A. să comită infracțiunea de cumpărare de influență reținută în sarcina acestuia, prin negocierea termenilor concreți în care urma să se realizeze cumpărarea de influență și să fie disimulată originea ilicită a sumei respective de bani.

Situația de fapt expusă în rechizitoriu a fost reținută de către procuror pe baza următoarelor mijloace de probă: înregistrările în mediul ambiental și procesele-verbale de redare ale acestora, declarațiile martorului C., înscrisuri, procese-verbale, fișele de cazier judiciar ale inculpaților și ale martorului.

S-a arătat că, în procedura de cameră preliminară, prin cererile și excepțiile formulate la data de 20.05.2024, inculpatul A. a solicitat, în esență, următoarele:

- constatarea lipsei loialității strângerii și administrării probelor și a nulității relative a acestora, cu consecința excluderii înregistrării audio-video preluată de martorul C. ca urmare a predării de către acesta organului de urmărire penală, a unui aparat necunoscut pe care pretins ar fi fost captate imaginile audio-video regăsite la dosarul cauzei, a excluderii procesului-verbal din 05.12.2023 de redare a înregistrărilor (ca probe derivate), precum și a excluderii procesului-verbal din 28.11.2023 de preluare a unor pretinse fișiere din posesia martorului C. de pe 2 suporți optici;

- constatarea neregularității rechizitoriului din perspectiva insuficientei descrieri a faptelor, ceea ce conduce la imposibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate între probele strânse și obiectul trimiterii în judecată, raportat la condițiile art. 282 alin. (1) C. proc. pen.

- constatarea nulității relative a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, având în vedere că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen.

- constatarea nelegalității trimiterii în judecată pe baza unei singure probe care constă în depoziția unui colaborator sub acoperire, având în vedere dispozițiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen.

- constatarea greșitei clasări a cauzei cu privire la martorul denunțător instigator C..

La data de 06.09.2024, inculpatul B. a depus la dosarul cauzei un set de cereri și excepții, prin care a adus critici similare cu cele expuse de către coinculpatul A.. Astfel, s-a reținut că acesta a solicitat, în esență, a se constata:

- nulitatea probei cu înregistrările ambientale realizate de numitul C., cu consecința înlăturării acestora și a probelor derivate (procesele-verbale de transcriere) din dosar; în acest sens, inculpatul a susținut că numitul C., prin modul ocult în care a acționat, poate fi asimilat unei persoane care a acționat pentru organul de urmărire penală, provocându-i pe cei doi inculpați să săvârșească o faptă ilicită, contrar prevederilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen. pentru aceste motive, a solicitat aplicarea Deciziei pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 64/2023 a I.C.C.J.;

- încălcarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv prin componenta privind dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, având în vedere modalitatea soluționării ori nesoluționării unor plângeri formulate de inculpat împotriva ordonanțelor procurorului de respingere a unor probe.

Analizând actele și lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară a reținut în fapt și în drept dispozițiile prevăzute de art. 342, art. 328, art. 286, art. 281 lit. e), art. 282 C. proc. pen. și a apreciat, sub un prim aspect, ca fiind nefondată critica ambilor inculpați referitoare la nulitatea probei cu înregistrările ambientale realizate de numitul C., cu consecința înlăturării acestora și a probelor derivate.

A constatat că, în motivarea acestei excepții, inculpații au susținut că proba a fost obținută nelegal, întrucât înregistrarea audio-video este în fapt o măsură de supraveghere tehnică, ce nu a fost autorizată provizoriu de către procuror și nici de către judecătorul de drepturi și libertăți, fiind deci incidentă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J., că înregistrarea a fost una premeditată, din răzbunare, iar nu spontană, precum și faptul că martorul C. a acționat ca un veritabil colaborator al D.N.A., provocându-i pe cei doi inculpați să săvârșească o faptă ilicită, contrar prevederilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen.

Curtea a reținut că în materia înregistrărilor, dispozițiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, precum și orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

Referitor la legalitatea acestei probe, curtea a reținut că nu se cere vreo condiție privitoare la natura infracțiunii ce formează obiectul cauzei, iar problema proporționalității nu se pune, întrucât autoritățile nu sunt implicate în procedeul probatoriu. Aceste înregistrări pot constitui mijloace de probă numai în condițiile în care particularii care le efectuează nu sunt, în sens european, "agenți ai statului". Se consideră că acționează sub controlul statului cel care își înregistrează propriile convorbiri telefonice beneficiind de asistență din partea organelor judiciare [spre exemplu, din partea procurorului, care sugerează procedeul, și din partea polițiștilor, care instalează sistemul tehnic de înregistrare, ambele organe fiind în exercitarea îndatoririlor de serviciu (CEDO, M.M. c. Olandei, hotărârea din 8 aprilie 2003)]. O asemenea înregistrare trebuie autorizată de către judecător; în caz contrar ea nu poate fi folosită în probațiune.

Tot astfel, în cauza Van Vondel c. Olandei (hotărârea din 25 octombrie 2007, CEDO, parag. 49-55), instanța europeană a reținut că înregistrarea convorbirilor telefonice private purtate de reclamant cu un terț (partener de afaceri), efectuată de către acesta din urmă, prin folosirea echipamentelor tehnice ale poliției, constituie o ingerință în viața privată și/sau a corespondenței, ce este imputabilă autorităților, dacă nu este prevăzută de lege. Curtea Europeană a reiterat că înregistrarea convorbirilor telefonice particulare de către partenerul de discuție și utilizarea, cu caracter privat, a acestora nu este per se incompatibilă cu prevederile art. 8, dacă este efectuată cu mijloace private. Această situație trebuie distinsă de monitorizarea și înregistrarea convorbirilor efectuate de către o persoană privată, cu conivența și suportul tehnic din partea autorităților, în scopul folosirii acestor date într-o anchetă penală.

Totodată, curtea de apel a făcut trimitere și la practica instanței de contencios constituțional în materie apreciată ca fiind relevantă și a constatat că în cauză martorul C. nu a acționat în calitate de agent al statului, neavând vreo înțelegere cu organele judiciare, ci a acționat ca un veritabil avertizor public de integritate potrivit Legii nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public și, prin urmare, nu era necesară autorizarea probei de către judecătorul de drepturi și libertăți.

În aceste condiții, contrar autorilor excepției, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu este aplicabilă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J. care privește, printre altele, procedura prevăzută de art. 148 alin. (3) din C. proc. pen. referitoare la utilizarea investigatorilor sub acoperire. De altfel, nici restul practicii invocate nu prezintă relevanță, cât timp aceasta are drept obiect martori denunțători ori acțiuni de provocare, ipoteze care nu sunt incidente în cauză.

În acest sens, a considerat că nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum se susține în apărare, câtă vreme aceste prevederi fac trimitere la organele judiciare penale ori la persoanele care acționează pentru acestea. Nici alin. (1) al aceluiași articol nu se referă la situația în care promisiunea face parte chiar din tipicitatea unei infracțiuni. Și jurisprudența constantă a CEDO a reținut că agenții provocatori trebuie să acționeze ca agenți ai statului ori pe baza dispozițiilor oficiale din partea autorităților statului (cauza Ramanauskas v. Lituania nr. 74420/01).

De altfel, dispozițiile art. 102 C. proc. pen. sancționează cu excluderea doar probele obținute în mod nelegal, iar sancțiunea nulității, care ar atrage și ea excluderea probei, ar opera numai în cazul în care nu s-ar fi respectat normele de procedură cu ocazia efectuării actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care acesta a fost administrată, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

De remarcat este și intervalul de timp semnificativ dintre data sesizării din oficiu și data publicării materialului D., de aproximativ 5 luni.

În ceea ce privește suporții optici originali, curtea a constatat că în cauză este vorba despre înregistrări deja stocate pe anumiți suporți optici puși la dispoziție de către martorul C., organul de urmărire penală efectuând în acest caz numai o operațiune de colectare a înregistrării și de accesare a comunicării prin ascultarea și vizualizarea fișierelor stocate, D.N.A. S.T. Constanța neavând înregistrările originale.

Astfel, curtea a reținut că accesarea fișierelor de pe suporții optici de către organele de urmărire penală ulterior înregistrării ori colectării acestora nu se mai află sub incidența art. 138 alin. (3) C. proc. pen.. După ce acesta a intrat în sfera de control a organului de urmărire penală (prin înregistrarea ori colectarea comunicării în cauză), acesta poate accesa în orice moment respectiva comunicare fără a fi necesară vreo autorizare din partea judecătorului de drepturi și libertăți.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că înregistrările puse la dispoziția organelor de urmărire penală nu ar fi unele autentice, curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, neexistând motive pentru înlăturarea acestor probe, ci această critică ar viza, cel mult, asigurarea fiabilității unor mijloace de probă aflate la dosarul de urmărire penală, ce nu face obiectul procedurii de cameră preliminară.

Așadar, având în vedere că proba cu înregistrările ambientale nu este lovită de nulitate, curtea nu va putea face nici aplicarea dispozițiilor art. 102 alin. (4) C. proc. pen., privind excluderea probelor derivate (procesele-verbale de transcriere).

Cu privire la criticile inculpatului A. aduse actului de sesizare a instanței, curtea a reținut că rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - S.T. Constanța sub nr. x/2023 din 26.04.2024 respectă exigențele impuse de art. 328 C. proc. pen., iar acuzația adusă inculpatului este descrisă într-o manieră care permite înțelegerea obiectului judecății, prin expunerea mijloacelor de probă și a argumentelor ce susțin încadrarea juridică a faptei.

Judecătorul de cameră preliminară a mai reținut că o altă componentă a dreptului la un proces echitabil, consfințită de art. 6 alin. (3) lit. b) din Convenție, se referă la necesitatea ca acuzatul să beneficieze de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării, or, fie și din această perspectivă, devine evident că în lipsa unei descrieri cât mai exacte a faptelor, inculpatul nu își va putea exercita în mod corespunzător dreptul de a formula declarații și de a solicita eventuale probe, instanța aflându-se, la rândul său, în ipostaza dificilă de a lămuri ea însăși conținutul precis al acuzațiilor penale.

Or, în cazul de față, acuzația penală adusă inculpatului A. nu se limitează la o simplă înșiruire a mijloacelor de probă, așa cum se susține în apărare, ci sunt analizate și evaluate în mod coroborat în capitolul În fapt, cu precizarea fiecărui element cu relevanță probatorie ce rezultă din examinarea acestora.

Totodată, pe lângă capitolul intitulat În fapt, și la capitolul denumit În drept este sintetizată situația de fapt, fiind prezentate detaliat elementele constitutive ale infracțiunii ce i se impută.

În mod evident, această construcție juridică din partea procurorului nu leagă instanța de judecată sesizată cu rechizitoriul și nici nu este de natură să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție de care inculpatul A. se bucură, esențial fiind faptul că rechizitoriul, ca act de sesizare, conține o corespondență logică și sistematică între acuzarea formulată de către procuror (faptă materială și încadrare juridică) și probele pe care se fondează raționamentul acuzării.

Or, imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății invocată de către inculpatul A. presupune că în cauză nu se poate determina, prin folosirea unor argumente logice sau sistemice, fapta și/sau persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

Așadar, curtea a apreciat că actul de sesizare nu cuprinde deficiențe ori neclarități și că acesta respectă exigențele impuse de art. 328 C. proc. pen., acuzația adusă inculpatului A. fiind descrisă într-o manieră comprehensibilă, care permite înțelegerea obiectului și limitelor judecății.

Referitor la excepția privind constatarea nulității relative a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, întrucât inculpatul A. apreciază că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen., curtea a învederat că incidența unui caz dintre cele reglementate de art. 16 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie un aspect de nelegalitate care să poată fi analizat de către judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 342 și următoarele C. proc. pen., în condițiile în care pronunțarea unei soluții de achitare este specifică rezolvării acțiunii penale în etapa judecății, potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., fiind, prin urmare, o chestiune de fond, supusă analizei instanței, în faza procesuală respectivă.

Curtea nu a primit nici excepția invocată de inculpatul A. privind constatarea nelegalității trimiterii în judecată pe baza unei singure probe care constă în "depoziția unui colaborator sub acoperire". Acesta a invocat dispozițiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd, însă, o hotărâre de condamnare, de renunțare ori amânare a aplicării pedepsei, ci nu trimiterea în judecată.

Curtea a reamintit că obiectul camerei preliminare nu cuprinde analiza temeiniciei acuzației formulate împotriva inculpatului (existența unui suport probatoriu al situației de fapt descrise în rechizitoriu), așa încât orice apreciere referitoare la temeinicia probelor, dar și la suficiența ori insuficiența acestora este exclusă, așa cum este deopotrivă exclusă aprecierea de către judecător, în camera preliminară, a concludenței sau pertinenței probelor administrate în faza de urmărire penală, căci analiza este limitată, în materie de probe, la legalitatea administrării acestora de către organele de urmărire penală.

Similar, solicitarea inculpatului A. privind constatarea greșitei clasări a cauzei cu privire la martorul C. nu poate fi primită, cu argumentarea că în procedura de cameră preliminară nu pot fi analizate aspecte care țin de netrimiterea în judecată a oricăror alte persoane, judecătorul de cameră preliminară fiind ținut să se raporteze strict la faptele și persoanele care fac obiectul trimiterii în judecată, în deplină concordanță cu art. 371 din C. proc. pen.

De altfel, exercitarea acțiunii penale față de o anumită persoană intră în competența funcțională exclusivă a procurorului, potrivit art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., singura situație în care judecătorul poate dispune procurorului să completeze urmărirea penală sau să pună în mișcare acțiunea penală fiind aceea a admiterii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, procedură diferită, însă, reglementată expres de art. 340-341 C. proc. pen.

Așadar, netrimiterea în judecată a martorului C. este un aspect care vizează aprecierea procurorului privind răspunderea sa în acest dosar, chestiune ce nu poate fi analizată prin invocarea neregularității întocmirii rechizitoriului.

S-a apreciat că nici critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, invocată de către inculpatul B., din perspectiva modalității soluționării unor cereri ori nesoluționării unor plângeri formulate conform art. 339 C. proc. pen. nu este întemeiată.

Curtea a reținut că respingerea anumitor solicitări ale inculpatului de administrare a unor probe nu reprezintă o soluție nelegală, câtă vreme procurorul a motivat dispoziția de respingere a probelor și a considerat că probele deja administrate sunt suficiente pentru a sesiza instanța cu rechizitoriul, iar din coroborarea acestora rezultă explicit, în opinia sa, comiterea faptei de către inculpat. De asemenea, procurorul a explicat și motivele pentru a apreciat că probele a căror administrare se solicită de către inculpat nu sunt de natură a sprijini urmărirea penală legal desfășurată.

Curtea a mai reținut că legiuitorul a lăsat organului de urmărire penală facultatea de a administra sau nu probe, desigur, atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, consecința unei greșite evaluări a acestuia cu privire la caracterul complet al materialului probator fiind un aspect ce va fi dezbătut în fața judecătorului fondului în etapa cercetării judecătorești și care poate fi suplinit prin completarea probelor administrate în faza urmăririi penale.

De asemenea, lipsa administrării unor probe solicitate de către inculpat nu conduce, în mod automat, la încălcarea dreptului la apărare prevăzut în favoarea acestuia și nici la violarea dreptului acuzatului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor omului și de art. 8 C. proc. pen., ci trebuie apreciat, de la caz la caz, dacă o probă este utilă cauzei astfel încât să se impună administrarea sa, apreciere pe care o face fie procurorul, în cursul urmăririi penale, fie judecătorul, în cursul cercetării judecătorești.

Dacă s-ar considera în sens contrar ar însemna ca, în cursul urmăririi penale, toate cererile de administrare de probe să fie admise, fără o evaluare asupra necesității lor, însă este evident că voința legiuitorul nu a fost aceasta, atâta timp cât dispozițiile procedurale îi acordă organului de urmărire penală și opțiunea de a respinge anumite cereri formulate de participanții la proces, atunci când le constată nefondate.

Nici susținerile privitoare la lipsa unui răspuns la plângerile formulate în exercitarea controlului ierarhic, conform art. 339 C. proc. pen., nu au putut fi primite. În consens cu parchetul, judecătorul de cameră preliminară nu a identificat în dosarul de urmărire penală plângerile formulate de către inculpatul B. împotriva ordonanței prin care s-a dispus respingerea cererii de efectuarea unei expertize ori împotriva ordonanței prin care s-a respins cererea de constatare a nulității înregistrărilor ambientale. Simpla depunere a unor copii ale așa-ziselor plângeri în fața judecătorului de cameră preliminară, fără a purta vreo mențiune din partea organului de urmărire penală ori fără a se indica în concret filele din dosarul de urmărire penală la care acestea s-ar regăsi fizic, nu sunt în măsură a dovedi veridicitatea celor invocate.

Oricum, dacă prin respingerea unor cereri de probe ori prin omisiunea soluționării unor plângeri formulate conform art. 339 C. proc. pen. s-ar produce vreo vătămare inculpatului, această vătămare nu este sinonimă cu nulitatea, deoarece această sancțiune este condiționată și de inexistența unui remediu efectiv pus la dispoziția celui interesat, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. pen., or, acest remediu este reprezentat de posibilitatea pusă la îndemâna oricărui acuzat de a cere administrarea de probe și cursul judecății, care să ajute la verificarea apărărilor formulate.

Întrucât cererile și excepțiile formulate de inculpații A. și B. s-au dovedit a fi nefondate, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, judecătorul de cameră preliminară a observat că instanța sesizată cu rechizitoriul este competentă din punct de vedere material și teritorial în soluționarea cauzei, potrivit art. 38 alin. (1) lit. e) și art. 41 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și că în speță nu se reliefează acte de urmărire penală care să fie sancționate cu nulitatea absolută sau relativă și nici probe care să poată fi excluse, rechizitoriul fiind întocmit în conformitate cu exigențele impuse de art. 328 C. proc. pen.

Întrucât în cauză nu au fost ridicate alte cereri și excepții prin care să fie valorificate eventuale cazuri de nulitate relativă, iar din oficiu judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței de judecată competente nu a identificat neregularități care ar atrage nulitatea absolută, curtea, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, cererile privind constatarea neregularității actului de sesizare, nelegalitatea actelor de urmărire penală și neloialitatea administrării probatoriului, formulate de către inculpații A. și B..

Împotriva acestei încheieri, au formulat contestație inculpații A. și B. care, atât în scris, cât și oral, la termenul de dezbateri din 29 ianuarie 2025, au reiterat fidel criticile invocate în fața judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond, susținând că soluția pronunțată de acesta este netemeinică și nelegală.

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii atacate, prin prisma motivelor de contestație invocate, în limitele conferite de dispozițiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen., art. 281 din C. proc. pen. (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 302/2017 a instanței de contencios constituțional, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017) și art. 282 alin. (2) din C. proc. pen. (având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 554/19.09.2017, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21.12.2017), Înalta Curte, apreciază nefondate contestațiile formulate, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte, reține limitele și specificul obiectului procedurii de față, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispozițiilor art. 342 din C. proc. pen., normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competența instanței sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Legalitatea sesizării implică verificarea, reală și efectivă, a îndeplinirii condițiilor de formă și conținut ale rechizitoriului, judecătorul analizând dacă actul de sesizare se conformează exigențelor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., referitoare, inter alia, la verificarea sa prealabilă de către procurorul ierarhic superior, la indicarea persoanelor trimise în judecată, a faptelor reținute în sarcina acestora, a încadrării juridice ori a probelor/mijloacelor de probă care au fundamentat opțiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În această etapă, accentul cade pe verificarea clarității acuzației, respectiv a descrierii faptelor penale - ca manifestări în sfera realității obiective - într-o manieră detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpaților înțelegerea deplină a conținutului faptic al acuzațiilor penale, iar judecătorului - individualizarea, dincolo de orice echivoc, a obiectului și limitelor judecății.

Legalitatea administrării probelor presupune verificarea, din perspectiva dispozițiilor art. 101-102 din C. proc. pen., a legalității procedeelor probatorii și a mijloacelor de probă administrate în faza inițială a procesului.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialității), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

În materia probațiunii, examenul judecătorului de cameră preliminară are o unică finalitate - excluderea probelor care au stat la baza dispoziției de trimitere în judecată, dar care au fost administrate în mod nelegal. Modul de apreciere a conținutului informativ al probelor de către procuror și cenzurarea valorii atribuite unora dintre probele administrate în detrimentul altora reprezintă chestiuni esențial circumscrise conceptului de "apreciere a probelor", în înțelesul art. 103 din C. proc. pen., care nu se subsumează obiectului legal al camerei preliminare.

Legalitatea efectuării actelor de urmărire penală presupune verificarea, în condițiile legii, a tuturor actelor de urmărire penală, examen care, similar verificării competenței, pentru a avea un caracter efectiv trebuie să îndeplinească, deopotrivă, exigențele anterior menționate.

În definirea limitelor verificărilor efectuate de judecătorul de cameră preliminară, sunt pertinente, de asemenea, dispozițiile relative la nulități, ele disciplinând atât participanții procesuali îndreptățiți a invoca încălcări ale legii în faza de urmărire penală, cât și coordonatele procedurale în care astfel de încălcări pot fi invocate în camera preliminară.

Așadar, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voința legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală, caracteristici ce imprimă acestui examen un specific inevitabil formal.

Analizând în aceste coordonate de principiu contestațiile formulate de inculpații A. și B. împotriva încheierii penale nr. 127/P/CP din data de 14 noiembrie 2024, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, reține următoarele:

În ceea ce privește neregularitatea actului de sesizare, instanța de contestație reține sub aspectul acuzațiilor aduse inculpaților, A., pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. și B., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. că, din împrejurările descrise atât într-o manieră sintetică (cu ocazia prezentării încadrării în drept), cât și detaliat, în partea expozitivă a rechizitoriului, rezultă că acuzația adusă inculpatului A. constă în aceea că, în luna iulie a anului 2023, a promis suma de 160.000 RON, martorului C., reprezentând un procent de 20% din suma de 800.000 RON, pe care acesta din urmă ar fi trebuit să o obțină pentru Arhiepiscopia Tomisului, în urma folosirii influenței pe care a afirmat că o deținea asupra funcționarilor cu drept de decizie în această privință din cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte și inculpatului B., constând în aceea că în luna iulie a anului 2023, l-a ajutat pe suspectul A. să comită infracțiunea reținută în sarcina sa, prin negocierea termenilor concreți în care urma să se realizeze cumpărarea de influență și să fie disimulată originea sa, prin negocierea termenilor concreți în care urma să se realizeze cumpărarea de influență și să fie disimulată originea ilicită a sumei respective de bani.

Așadar, în ceea ce privește modul de descriere a faptelor pentru care inculpații A. și B. au fost trimiși în judecată, se constată că actele obiective imputate au fost prezentate de o manieră clară și inteligibilă în cuprinsul rechizitoriului, fiind apte să permită inculpaților cunoașterea și înțelegerea întocmai a acuzațiilor aduse, pregătirea unei apărări corespunzătoare în raport cu acestea, dar și stabilirea exactă a obiectului judecății, astfel cum impun dispozițiile art. 371 din C. proc. pen.

Fără a face minime aprecieri asupra temeiniciei fondului acuzațiilor penale, se observă că, în partea expozitivă a rechizitoriului au fost indicate de către procuror împrejurările, modalitatea și perioada de timp în care au fost comise presupusele fapte penale, contextul în care ele ar fi fost săvârșite și succesiunea evenimentelor din care, în opinia procurorului, ar rezulta vinovăția inculpaților A. și B.. S-a realizat, totodată, o prezentare coroborată a materialului probator pe care se fundamentează dispoziția de trimitere în judecată, urmând ca instanța să stabilească, în urma cercetării judecătorești, dacă respectivele fapte, așa cum au fost prezentate de către Ministerul Public, întrunesc sau nu elementele de conținut ale infracțiunilor de care inculpații sunt acuzați.

În acest punct al analizei se impune observația că operațiunea de descriere a unor fapte sau situații cu semnificație juridică (subsumată obiectului camerei preliminare și obiectiv cenzurabilă în această fază) este distinctă de operațiunea de interpretare a semnificației juridice a acelor fapte/situații, aceasta din urmă fiind eminamente specifică actului de judecată. O descriere adecvată a faptelor sau împrejurărilor de fapt constituie o cerință nu doar necesară, ci și suficientă pentru a se concluziona în sensul legalității sesizării, analiza detaliată a relevanței juridice a respectivelor împrejurări neconstituind un criteriu distinct și suplimentar de evaluare a regularității sesizării, în procedura de cameră preliminară.

În ceea ce privește critica inculpaților A. și B. referitoare la constatarea lipsei loialității strângerii și administrării probelor și a nulității probei cu înregistrările ambientale realizate de numitul C., cu consecința înlăturării acestora și a probelor derivate (proceselor-verbale de redare), întrucât înregistrarea audio-video este în fapt o măsură de supraveghere tehnică, care nu a fost autorizată provizoriu de către procuror și nici de către judecătorul de drepturi și libertăți, fiind deci incidentă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J., precum și faptul că martorul C. a acționat ca un veritabil colaborator al D.N.A., provocându-i pe cei doi inculpați să săvârșească o faptă ilicită, contrar prevederilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Așa cum rezultă din actele dosarului martorul C. nu a acționat la indicațiile parchetului, întrucât organul de urmărire penală s-a sesizat din oficiu la data de 22.11.2023, având la bază un material publicat de către site-ul de investigații www.x.ro, de unde rezultau indicii privind săvârșirea de către Arhiepiscopul Tomisului, A., a infracțiunii de cumpărare de influență și de către C. a infracțiunii de trafic de influență.

Așadar, materialul site-lui de investigații D. a fost înregistrat la data de 30.06.2023, cu mult timp înainte de sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală și, prin urmare, nu a existat niciun fel de colaborare între Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța și D. și C..

Mai mult, textul invocat se referă la cu totul alte ipoteze, și anume atunci când organul de urmărire penală utilizează promisiuni în scopul obținerii de probe, respectiv la situația în care Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța i-ar fi făcut martorului C. promisiuni pentru ca acesta să declare într-un fel sau altul sau să poarte tehnică pusă la dispoziție de către organul de urmărire penală, ceea ce nu este cazul. Așadar, textul nu se referă la situația în care promisiunea face parte chiar din tipicitatea unei infracțiuni.

De asemenea, este neclar la ce promisiuni ale lui C. se referă inculpații, din moment ce tipicitatea infracțiunii de trafic de influență având ca făptuitor pe C. include pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii, iar nu promisiunea, care face parte din tipicitatea infracțiunii de cumpărare de influență, presupus săvârșită de inculpatul A..

Deopotrivă, în cauză nu își găsește aplicabilitatea Decizia ÎCCJ nr. 64/2023, publicată în M. Of. nr. 1047/20.11.2023 deoarece, din actele dosarului nu reiese că a existat vreo colaborare între C. și Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, primul acționând ca un veritabil avertizor public de integritate, care a avut ca scop raportarea, divulgarea publică a unor informații privind presupuse încălcări ale legii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Se poate reține că martorul C. a acționat ca particular, colaborator al unei publicații de investigații care pregătea o campanie de divulgare publică a unor presupuse acte de corupție din Biserica Ortodoxă Română, cu prezentarea mai multor cazuri concrete, din mai multe zone ale țării.

Așadar, susținerile inculpaților în sensul că C. nu ar fi avertizor de integritate conform Legii 361/2022, nu pot fi reținute, întrucât:

Potrivit art. 2 din Legea nr. 361/2022, alin. (1) lit. a), prezenta lege se aplică persoanelor care efectuează raportări și care au obținut informațiile referitoare la încălcări ale legii, într-un context profesional.

De asemenea, art. 3 pct. 9 din aceeași lege definește contextul profesional - activități profesionale, actuale sau anterioare, de orice natură, remunerate sau nu, desfășurate în cadrul autorităților, instituțiilor publice, altor persoane juridice de drept public, precum și în cadrul persoanelor juridice de drept privat, în baza cărora persoanele pot obține informații referitoare la încălcări ale legii și pot suferi represalii în caz de raportare a acestora.

Mai mult decât atât, conform art. 1 alin. (7) din Legea nr. 361/2022, această lege nu aduce atingere normelor de procedură penală.

Se constată că din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că prin Decizia nr. 2831/01.11.2003 a Episcopiei Romanului, martorul C. a fost încadrat în postul de preot paroh, la parohia Hîrja, Protopopiatul Onești. Din Decizia nr. 92/2010 din 01.09.2010 a Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, reiese că martorul C. și-a dat demisia, iar conform adresei nr. x/27.09.2023, martorului "i s-a acordat binecuvântare pentru săvârșirea lucrărilor sfinte, în calitate de îmbisericit la Parohia Heltiu - Boiștea, Protopopiatul Onești, jud. Bacău".

Prin urmare, martorul C. avea calitatea de avertizor public de integritate deoarece a făcut și făcea parte dintr-o protoierie, componentă a Bisericii Ortodoxe Române, persoană juridică de interes public, așa cum a fost recunoscută prin H.G.. 53/2008, care are în componența sa protoieriile, conform art. 40 din actul menționat.

Martorul C., în calitate sa de avertizor în interes public, a recurs la divulgarea publică prin intermediul presei, a unor informații referitoare la încălcări ale legii. Divulgarea publică este definită în art. 3 pct. 6 din Legea nr. 361/2022, ca fiind punerea la dispoziție, în orice mod, în spațiul public a informațiilor referitoare la încălcări ale legii. Potrivit art. 19 alin. (2) din aceeași lege, sesizarea privind încălcarea legii prin divulgare publică se poate adresa presei, organizațiilor profesionale, sindicale sau patronale, organizațiilor neguvernamentale, comisiilor parlamentare sau prin punerea la dispoziție în orice mod în spațiul public a informațiilor referitoare la încălcări ale legii.

Conform art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din Legea nr. 361/2022 avertizorul în interes public care divulgă public informații privind încălcarea legii beneficiază de protecție în cazul în care are motive să considere că în cazul raportării externe riscă represalii sau o probabilitate redusă ca încălcarea să fie remediată.

Așadar, martorul C. a acționat a acționat în mod legitim ca avertizor de integritate, și nu în mod provocator, ci a expus doar oportunitatea obținerii de către Arhiepiscopia Tomisului a unei finanțări în schimbul unui comision de 20%, inculpații nefiind obligați sau determinați sub vreo formă să accepte propunerea martorului.

Prin urmare, se constată că, prin încheierea contestată, în mod corect s-a reținut că nu sunt încălcate dispozițiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen. întrucât acestea fac trimitere la organele de urmărire penală sau organele ce acționează pentru acestea or, martorul C. nu a acționat în niciuna dintre aceste calități. Nici alin. (1) al aceluiași articol nu se referă la situația în care promisiunea face parte chiar din tipicitatea unei infracțiuni.

Deopotrivă, în ipoteza în care s-ar reține că provocarea trebuie analizată și în cazul unei persoane private, aceasta nu se poate realiza în etapa camerei preliminare, ci pe fondul cauzei după administrarea materialului probator.

Ca atare, se apreciază că sunt întemeiate aspectele reținute de judecătorul de cameră preliminară, în sensul că înregistrările efectuate de martorul C. se încadrează în dispozițiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen., contrar apărărilor formulate conform cărora înregistrările au caracteristicile unei măsuri de supraveghere tehnică, fiind lipsite de încuviințările și garanțiile procesului penal. În acest sens a statuat și Decizia Curții Constituționale nr. 212/09.04.2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., care, în cuprinsul considerentelor, amintește de Decizia nr. 813/9.12.2021, prin care Curtea a constatat că sintagma "înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane" la care fac referire dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen. reglementează o excepție de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din același cod, conform căreia supravegherea tehnică este dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) - c) din C. proc. pen., și este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, conform art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.. Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privința efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen., garanții suplimentare, de natură să protejeze dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al părților din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă. Astfel, textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terții. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane nu restrâng exercițiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condițiile art. 139 alin. (1) din C. proc. pen.. Mai mult, prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată, paragrafele 22 și 23, Curtea a constatat că rațiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private - invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale. De asemenea, prin Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, paragraful 27, Curtea a reținut că unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, s-a reținut că înregistrările făcute de părți pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, așa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerințe prevăzute la art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părți sau de către alte persoane și înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terții. În ceea ce privește prima condiție s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părți sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiție anterior menționată s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorității statului, o încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversației, nefiind un simplu observator, precum și faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanți ai autorităților publice(paragrafele 13, 14, 17 și 20).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că martorul C. nu a acționat în calitate de agent al statului, neavând vreo înțelegere cu organele judiciare, ci a acționat ca avertizor public de integritate potrivit Legii nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public și, de aceea, nu era necesară autorizarea probei de către judecătorul de drepturi și libertăți. În aceste condiții, în cauză, așa cum s-a anteferit nu este aplicabilă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J. care privește, printre altele, procedura prevăzută de art. 148 alin. (3) din C. proc. pen. referitoare la utilizarea investigatorilor sub acoperire.

Referitor la critica privitoare la faptul că la dosar nu se regăsesc originalele înregistrărilor audio/video, în acord cu judecătorul de cameră preliminară, se constată că în cauză este vorba despre înregistrări deja stocate pe anumiți suporți optici puși la dispoziție de către martorul C., organul de urmărire penală efectuând în acest caz numai o operațiune de colectare a înregistrării și de accesare a comunicării prin ascultarea și vizualizarea fișierelor stocate, neavând înregistrările originale, astfel că accesarea fișierelor de pe suporții optici de către organele de urmărire penală ulterior înregistrării ori colectării acestora nu se mai află sub incidența art. 138 alin. (3) C. proc. pen.. Prin urmare, având în vedere că proba cu înregistrările ambientale nu este lovită de nulitate, nefiind aplicabile dispozițiile art. 102 alin. (4) C. proc. pen., privind excluderea probelor derivate (procesele-verbale de transcriere).

În ceea ce privește critica privind constatarea nulității relative a ordonanței de punere în mișcare acțiunii penale având în vedere existența unei cauze dintre cele de la art. 16 C. proc. pen. se constată că această chestiune ține exclusiv de fondul cauzei. O ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale poate fi, cel mult neîntemeiată, adică ar conduce, împreună cu rechizitoriul x act de sesizare al instanței, la reținerea nevinovăției inculpaților sau la prescrierea faptelor și nicidecum la nelegalitatea sa. De altfel, acest aspect a fost tranșat de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 116/2022 paragraful 16: "În aceste condiții, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. Așadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale."

În ceea ce privește critica inculpatului A. privind constatarea nelegalității trimiterii în judecată pe baza unei singure probe ce constă în depoziția unui colaborator sub acoperire este o apărare ce poate face obiectul unei apărări pe fondul cauzei și nu în cadrul procesual pendinte.

Critica aceluiași inculpat privind constatarea greșitei clasări a cauzei privind martorul denunțător C., de asemenea nu poate fi atacată în procedura camerei preliminare, care se referă la legalitatea actelor de urmărire penală care stau la baza trimiterii în judecată.

Referitor la critica inculpatului A. privind lipsa ordonanțelor de delegare, această nu poate fi primită având în vedere că toate actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară reprezintă simple constatări cu caracter administrativ, iar nu toate au fost avute în vedere la întocmirea rechizitoriului, iar pentru altele nu era necesară o delegare a procurorului.

Cu privire la critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, invocată de către inculpatul B., din perspectiva modalității soluționării unor cereri ori nesoluționării unor plângeri formulate conform art. 339 C. proc. pen. nu este întemeiată, întrucât lipsa unui răspuns la o cerere formulată în cursul urmăririi penale nu poate să conducă la concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce privește aplicabilitatea cauzelor CEDO, Bulfinski contra României și Teixeira di Castro contra Portugaliei invocate de inculpatul B. se constată că acestea nu sunt aplicabile în cauza de față, întrucât martorul a acționat în virtutea dreptului său de avertizor în interes public; în cauza Bulfinski, condamnarea a survenit pe fondul necercetării suficiente a acuzației de provocare, iar în cauza Teixeira di Castro, condamnarea a survenit pe fondul insistenței nepermise a agenților statului pentru ca acesta să cumpere droguri.

În ceea ce privește celelalte critici privind nelegalitatea administrării probelor între momentul începerii urmăririi penale in rem și cel al dispunerii în continuare a urmăririi penale/lipsa datelor de identificare ale dispozitivului folosit la efectuarea înregistrării, susținându-se că procesul-verbal de transcriere înto