ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 978/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă, expediată prin poștă la data de 08.06.2022 și înregistrată la 10.06.2022 pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., restituirea sumei de 154.451 RON, plătită cu OP nr. x din 09.01.2018, în contul unic de insolvență al debitoarei, ca fiind nedatorată, obligarea pârâtei: la daune interese, începând cu data de 26.04.2018, constând în: dobânda comercială achitată de către reclamantă, urmare a unui credit comercial în derulare la data plății, credit prin care s-a efectuat plata nedatorată, calculată până la data plății efective a debitului principal; să suporte beneficiul nerealizat pe perioada rezultată de la data plății și până la achitarea debitului datorat.

De asemenea, reclamanta a solicitat notarea prezentului proces în CF x Baia Mare, asupra competenței de sub foaia B, constând în teren parțial intravilan în suprafață de 3701 mp înscris sub nr. cadastral x și în CF x Baia Mare, asupra competenței de sub foaia B, constând în teren intravilan în suprafață de 2500 mp înscris sub nr. cadastral x.

In drept, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 1345 și urm. coroborat cu art. 1639 și urm. C. civ. cu aplicarea art. 233 alin. (3) și art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 189/21.02.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Maramureș, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta B. S.R.L. și în consecință, s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 2.500 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat apel împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 11.10.2022, respectiv 10.01.2023.

Prin decizia civilă nr. 427/2023 din 5 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de către A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 189 din 21.02.2023 și a încheierilor din 11.11.2022 și 10.01.2023, pronunțate în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Maramureș, pe care le-a păstrat în întregime.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care a invocat incidența motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat, în esență, admiterea recursului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, în sinteză, următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate vizează judecarea apelului numai pe excepție, instanța de control rezumându-se strict la excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a analiza fondul, prin prisma motivelor de apel, încălcându-se nu doar dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci și exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii judecătorești.

Recurenta a arătat că, deși a invocat în cuprinsul declarației de apel motivele pentru care acțiunea nu este prescrisă, faptele care întrerup cursul prescripției, totuși instanța de apel a înțeles să ignore aceste considerente și să-și însușească strict motivele hotărârii date în prima instanță.

Această abordare a instanței de apel este contrară cuprinsului declarației de apel, în care s-au arătat motivele pentru care se impune anularea soluției instanței fondului, nefiind incidentă prescripția dreptului material la acțiune, în condițiile în care recurenta a vizat o faptă juridică licită generatoare de obligații față de o societate aflată sub incidența Legii insolventei nr. 85/2014, lege care creează și un sistem de garanții în favoarea titularului creanței.

Recurenta a susținut că, deși a invocat, în primă instanță, constatarea repetată a întreruperii/suspendării cursului prescripției, dar și administrarea de probe suplimentare (prin admiterea unirii excepției cu fondul și efectuarea cercetării judecătorești în ambele situații procesuale) aceeași instanță a fondului s-a limitat în a-și forma o convingere proprie (contrar însăși susținerilor intimatei-parate), modificând starea de fapt fără sa pună în dezbatere contradictorie a părților și fără să prezinte explicații.

A mai arătat recurenta, prin referire la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., că intimata nu a avut niciun rol și nicio obligație impusă de instanță referitor la dovada momentului începerii curgerii termenului de prescripție, diferit de cel invocat în întâmpinare și în concluziile orale în fața completului de judecat, astfel că soluția instanței este nelegală.

Desigur este vorba de termenul de începere a curgerii prescripției (26.04.2018), termen de plecare contrar celui invocat și susținut de către intimată, care, ulterior, a fost însușit (nelegal) de către instanța de control judiciar, în exercitarea atribuțiilor devolutive și de control a legalității, în dezacord cu criticile aduse și probate în etapa procesuală a apelului.

In privința acestei chestiuni instanța de apel a reținut în concordanță cu tribunalul că pronunțarea deciziei civile nr. 243/26.04.2018 este momentul la care începe sa curgă termenul de prescripție.

În mod eronat, instanța de apel a neglijat norme de procedură imperative, privind probarea neechivocă a momentelor/momentului inițial a curgerii termenului de prescripție admițând doar o concluzie a instanței inferioare, ceea ce a făcut controlul legalității să nu fie extins și să nu conducă spre o dezbatere și o dezlegare a fondului.

În ceea ce privește incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că un al doilea motiv de nelegalitate vizează existența a cel puțin două cazuri de întrerupere a termenului cursului de prescripție extinctivă, pe care instanța, în hotărârea recurată, nu le-a luat în considerare, deși au fost cuprinse în motivele de apel.

În acest sens, recurenta a arătat că la data de "22.11.2021" (data trimiterii prin poștă recomandat cu confirmare de primire a adresei nr. x din 20.11.2018) s-a săvârșit prima întrerupere a cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, însă instanța de apel nu reține această cauză afectată de art. 2537 C. civ., respectiv recunoașterea dreptului de către debitoare, care s-a făcut unilateral, expres și neechivoc. Neanalizând impedimentul legal descris, instanța de apel nu a avut cum să constate și să valorifice efectele juridice ale duratei întreruperii cursului prescripției, asumate de debitoare.

Pe de altă parte, un indicator al faptului că, deși instanța de apel "(...) relevă faptul că ultima posibilă întrerupere a termenului de prescripție s-ar fi putut produce la data de 08.01.2019 (...), moment prin raportare la care oricum termenul de prescripție era împlinit la data ieșirii din pasivitate a reclamantei (...)" - 08.06.2022, denotă certitudinea că instanța de apel și-a grefat raționamentul juridic, de fapt și de drept, în apel, pe soluția instanței fondului, fără ca să producă o infirmare (în ansamblu) față de criticile expuse de recurenta-reclamanta, în apel, ci dimpotrivă.

Asta cu atât mai mult cu cât, prin B.P.I nr. 721 din 14.01.2019, intimata debitoare -în reorganizare judiciară- publică, pentru terți, înscrierea sumei de bani nerestituită, în tabelul de creanțe, și, urmare a acestui fapt, stabilește obligația de restituire a debitoarei.

Nici incidența acestui caz de întrerupere a cursului prescripției nu a fost reținut, analizat și înlăturat de către instanța de control judiciar, cu toate că a fost invocat în criticile de nelegalitate expuse în motivele de apel.

Or, potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripției prevăzută de C. civ. și neanalizată ca motiv de apel, de către instanța de apel.

Raționamentul instanței de apel în sensul că procedura de reorganizare în condițiile Legii nr. 85/2014 nu are relevanță în prezenta cauză, din perspectiva curgerii termenului de prescripție, este greșit, deoarece recuperarea sumei care face obiectul prezentului recurs, chiar dacă s-a inițiat "în afara normelor speciale ale Legii nr. 85/2014", adică în procedura dreptului comun, decizia internă (în timpul procesului pendinte) a fost luată de către intimata-falită, aflată într-una din etapele obligatorii ale derulării procedurilor fără să se aducă, la cunoștința recurentei schimbarea naturii juridice a sumei nerestituite.

Nefiind analizat acest motiv de întrerupere a cursului prescripției prin administrarea de probe absolut necesare din dosarul de fond al procedurii insolvenței denotă că raționamentul instanței de prim control judiciar este greșit și, totodată, nelegal, pentru că instanța de apel nu a furnizat nicio explicație juridică cu privire la consecințele înscrierii creanței la masa credală -menținerea acestei creanțe pe tot parcursul procedurii desfășurate sub imperiul Legii nr. 85/2014 - (art. 2541 alin. (5) C. civ.), a neincluderii acesteia în planul final de distribuire, (până la închiderea procedurii prin sentința civilă nr. 1283/23.11.2022 de către judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Maramureș), câtă vreme întreruperea/suspendarea a durat până la închiderea acesteia.

Reținerile instanței de apel în considerentele finale ale hotărârii recurate în sensul că "... termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune bazat pe îmbogățirea fără justă cauză era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată, chiar luând în considerare cauzele de întrerupere ale cursului prescripției invocate de către apelantă ..."; "... cel mai recent fiind la data de 08.01.2019." sunt în contradicție cu starea de fapt și cu dispozițiile legale în vigoare (art. 245 ind. (5) C. civ. coroborat cu art. 2544 din același Cod).

Nelegalitatea soluției recurate rezidă în nelegalitatea constatării și aplicării duratei termenului de întrerupere a cursului prescripției, de către instanța de apel, începând cu data de 09.01.2019, calculat până la data de 08.06.2022, și "in continuare" până la închiderea procedurii, prin rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 1283/23.11.2022 pronunțată de către Tribunalul Maramureș, prin publicarea acesteia în B.P.I.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-reclamantă aduc în dezbatere chestiuni privind reevaluarea situației de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, există și anumite critici de nelegalitate, care pot fi analizate de instanța de recurs prin prisma motivelor de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., însă, acestea sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Din modul de expunere al criticilor formulate în prima parte a motivelor de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui caz de casare vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În acest context, criticile recurentei prin care este exprimată nemulțumirea față de judecarea apelului numai pe excepție, susținându-se, în esență, că instanța de control judiciar, rezumându-se strict la excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a analiza fondul prin prisma motivelor de apel, a încălcat nu doar dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci și exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii judecătorești, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea, în considerente, să menționeze obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În strânsă legătură cu art. 425 din C. proc. civ. sunt și dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, se constată că, în etapa de cercetare a procesului, conform dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., instanța "va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul".

Înalta Curte subliniază că, prin sentința pronunțată în primă instanță, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Instanța de apel legal investită cu soluționarea acestei căi de atac devolutive a reținut că "în condițiile în care prima instanță de fond s-a desesizat prin admiterea unei excepții peremptorii, instanța de control judiciar are obligația procedurală de a analiza cu prioritate modul de soluționare a respectivei excepții".

Mențiunea este extrem de importantă deoarece în aceste circumstanțe, instanța de apel nu poate aprecia legalitatea sentinței de primă instanță decât prin prisma modului de analizare și soluționare a acestei excepții, fără a putea să antameze în mod direct aspecte care țin de fondul raportului juridic dintre părți dedus judecății.

Examinarea fondului cauzei prin prisma motivelor de apel, așa cum solicită recurenta, putea fi realizată, ținând cont, evident, și de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., numai în condițiile în care critica apelantei sub aspectul prescripției ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanță ar fi fost anulată.

Or, câtă vreme prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins sub acest aspect cererea de chemare în judecată, iar instanța de prim control judiciar, constatând temeinicia soluției de admitere a excepției prescripției de către tribunal, a respins apelul, cercetarea în fond a cauzei a devenit inutilă.

Așa fiind, cum instanța de prim control judiciar, în mod corect, nu a mai analizat apărările pe fondul cauzei, formulate de apelantă, ipoteza nemotivării hotărârii recurate nu poate fi reținută.

În ceea ce privește criticile recurentei, prin care s-a susținut, în esență, că termenul de începere a curgerii prescripției - 26.04.2018, (termen de plecare contrar celui invocat și susținut de către intimată) a fost "însușit", nelegal, de către curtea de apel, că aceasta a admis doar o "concluzie" a instanței inferioare, precum și cele potrivit cărora instanța de prim control judiciar ar fi considerat lipsite de relevanță argumentele expuse prin motivele de apel care au pus în discuție aspecte importante ale cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanța de control judiciar poate să-și însușească motivarea primei instanțe, întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însușirea argumentată a raționamentului juridic al primei instanțe de către instanța de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raționament juridic, iar raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Incidența unei motivări necorespunzătoare, determinată de considerarea argumentelor expuse prin motivele de apel "care au pus în discuție aspecte importante ale cauzei", ca fiind lipsite de relevanță, nu poate fi alegată cu temei, în condițiile în care instanța de apel a procedat la o analiză prioritară și concretă atât a motivelor susținute de apelantă în combaterea sentinței primei instanțe sub aspectul prescripției, cât și a modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către tribunal, și a ajuns la concluzia că acest incident procedural a fost în mod întemeiat admis, examinarea fondului pretențiilor devenind astfel redundantă.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, fiind prezentate motivele pentru care instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2517 C. civ., în raport de care a considerat că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Totodată, Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv.

În cauză, curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel încât nu se poate pretinde că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Cât privește criticile recurentei prin care se aduc în dezbatere chestiuni vizând debutul termenului de prescripție, se constată că acestea fac referire la situația de fapt, fiind aspecte de netemeinicie, care nu mai pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În considerarea celor ce preced nici încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită, câtă vreme instanța de apel a procedat la soluționarea căii de atac cu care a fost învestită în acord cu principiile fundamentale ale procesului civil și ordinea de drept procesual, arătând argumentele pentru care a reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune, nefiind, astfel, aplicabil niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce privește incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că un al doilea motiv de nelegalitate vizează existența a cel puțin două cazuri de întrerupere a termenului cursului de prescripție extinctivă, pe care instanța, în hotărârea recurată, nu le-a luat în considerare, deși au fost cuprinse în motivele de apel.

Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt nefondate.

Trebuie amintit că prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil, care constă în stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege, precum și că, potrivit art. 2537 C. civ., cursul prescripției poate fi întrerupt.

Se observă că recurenta a invocat existența unor situații juridice care afectează cursul prescripției sub aspectul întreruperii acestuia.

Astfel, s-a arătat că la data de "22.11.2021" (conform susținerilor recurentei - data trimiterii prin poștă recomandat cu confirmare de primire a adresei nr. x din 20.11.2018) s-a săvârșit prima întrerupere a cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, iar instanța de apel nu a reținut această cauză afectată de art. 2537 C. civ., respectiv recunoașterea dreptului de către debitoare, care s-a făcut unilateral, expres și neechivoc.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate faptul că acțiunea pendinte este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. și că pronunțarea deciziei civile nr. 243/26.04.2018 de către Curtea de Apel Cluj este momentul de la care începe să curgă acest termen, astfel încât el s-a împlinit la data de 26.04.2021, anterior expedierii prin poștă a cererii de chemare în judecată, la 08.06.2022.

De asemenea, s-a reținut că succesiunea cazurilor de întrerupere a termenului de prescripție în ordinea invocată chiar de către apelantă relevă faptul că ultima posibilă întrerupere a termenului de prescripție s-ar fi putut produce la data de 8.01.2019, moment prin raportare la care oricum termenul de prescripție era împlinit la data de 08.06.2022, și, prin urmare analiza incidenței cazurilor enunțate de întrerupere a termenului de prescripție devine lipsită de relevanță.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2.537 pct. 1 din C. civ., prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția.

Rezultă, așadar, că întreruperea cursului prescripției extinctive este atrasă de recunoașterea de către debitor a dreptului supus prescripției, care, în speță, potrivit susținerilor recurentei, s-a produs prin adresa nr. x din data de 20.11.2018.

Se observă că menționarea datei de "22.11.2021" (conform susținerilor recurentei - data trimiterii prin poștă recomandat cu confirmare de primire a adresei nr. x din 20.11.2018), ca fiind data la care s-a săvârșit prima întrerupere a cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune (în fazele procesuale anterioare susținându-se că prima întrerupere a termenului de prescripție a avut loc la 20.11.2018), este o critică invocată omisso medio. Chiar dacă s-ar reține că, de fapt, recurenta a avut în vedere data de 20.11.2018, aceasta ar fi presupus ca termenul de prescripție să se fi împlinit la data de 20.11.2021, tot cu mult înainte de înregistrarea prezentei cereri de chemare în judecată (8.06.2022, data poștei).

Într-o altă critică, recurenta a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripției, și cu toate acestea instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel.

Potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripția se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie."

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ. sunt de strictă interpretare și aplicare, prescripția putând fi întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Așadar, cazurile de întrerupere, ca și cele de suspendare, a cursului prescripției extinctive sunt strict și limitativ prevăzute de lege, iar acestea nu pot fi deduse pe cale de interpretare.

În speță, se constată că prin acțiunea introductivă s-a solicitat restituirea sumei de 154.451 RON, plătită cu O.P. nr. x din 09.01.2018, în contul unic de insolvență al debitoarei, dată la care pârâta se afla sub incidența procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, ca urmare a încheierii nr. 3670/2015, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. x/2015.

Așadar, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este de necontestat faptul că se solicită restituirea unei sume achitate de reclamantă în cursul procedurii insolvenței, pretinsa creanță fiind născută în timpul desfășurării acesteia.

Or, recurenta face o evidentă confuzie între suspendarea prescripției extinctive și întreruperea prescripției extinctive. Astfel, este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 85/2014 deschiderea procedurii insolvenței suspendă orice termen de prescripție, însă, așa cum se prevede în mod expres în cuprinsul articolului evocat, această suspendare operează exclusiv în privința acțiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1) din aceeași lege, dispoziții legale ce nu sunt incidente în speță, în raport cu momentul la care s-a născut creanța ce face obiectul acțiunii.

Cât privește data pretinsei înscrieri în tabelul de creanțe, ca și cauză de întrerupere a cursului prescripției, respectiv 14.01.2019, în mod corect a constatat instanța de apel că și în raport cu aceasta acțiunea este prescrisă, acțiunea fiind depusă prin poștă la data de 8.06.2022, deci la mai mult de trei ani calculați chiar și în raport cu data indicată de recurentă.

Așa fiind, cum ipoteza prevăzută de art. 2537 pct. 2 C. civ. nu se regăsește în cauza de față, criticile recurentei privind o eventuală neanalizare de către instanța de prim control judiciar a respectivului motiv de apel nu prezintă nicio relevanță, dincolo de faptul că în considerentele deciziei recurate s-a arătat care sunt argumentele în baza cărora analiza incidenței cazurilor enunțate de apelantă privitoare la întreruperea termenului de prescripție devine redundantă.

Cât privește afirmațiile recurentei în raport cu anumite considerente ale deciziei recurate prin care se arată că acestea sunt în contradicție cu starea de fapt și cu dispozițiile legale prevăzute de art. 245 C. civ. coroborat cu art. 2544 din același cod, Înalta Curte constată că nu sunt susținute de argumente concrete, ci relevă simple opinii personale care nu au valența unor critici de nelegalitate.

Nici criticile recurentei privitoare la o situație de fapt care nu a fost reținută de instanțele devolutive nu pot forma obiect de analiză în recurs, câtă vreme aduc în dezbatere aspecte factuale, fiind, așadar, chestiuni de netemeinicie.

Față de cele reținute anterior, se constată că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 427/2023 din 5 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.