ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 885/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 21 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige, în solidar, pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1.012,50 RON, reprezentând contravaloarea a 5 saci de semințe soia și a sumei de 215.465,51 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a livrării unor semințe de soia neconforme calitativ, cu cheltuieli de judecată.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.904 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x din 27 aprilie 2018 și a sumei de 1.928 RON, cu titlu de penalități de 0,1% pentru fiecare de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 68/FCIV/2022 din 8 iunie 2022, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.R.L., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L. și a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată și acțiunea îndreptată împotriva pârâtei D. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca neîntemeiată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei D. S.R.L. suma de 7.837 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat în parte cheltuielile făcute de pârâta-reclamantă B. S.R.L. cu cele efectuate de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei - reclamante suma de 5.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii față de pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 286/A din 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiate apelul și cererea domnului E., expert tehnic desemnat în cauză, de majorare a onorariului de expertiză cu suma de 2.300 RON, a admis în parte cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. și a obligat apelanta-reclamantă la plata către aceasta a sumei de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În susținere, sub un prim aspect, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (2), raportate la cele ale art. 330 alin. (1), art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (6) și ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că prevederile art. 330 alin. (1) din acest act normativ lega încuviințarea probei cu expertiză de necesitatea stabilirii situației de fapt de către un specialist, chiar și în pofida altor probe și mijloace de probă, judecătorul neputându-se substitui specialistului.

A mai arătat că încuviințarea administrării în apel a unei noi expertize judiciare a semnificat că prin expertiza la fond nu s-a deslușit situația de fapt.

În acest context, a apreciat că, încuviințând proba cu expertiza agricolă, instanța de prim control judiciar a constatat că expertiza din primă fază procesuală nu este utilă și concludentă pentru soluționarea căii de atac devolutive, deoarece în lipsa oricărei dintre aceste condiții, această probă în apel ar fi fost respinsă.

Din această perspectivă, a apreciat că în speță nu se poate reține că există două expertize cu concluzii opuse, în măsura în care o astfel de situație ar fi putut exista numai în ipoteza în care acestea erau administrate în fața aceleiași instanțe, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 330, art. 337 și ale art. 338 C. proc. civ.

Mai mult, a considerat că prin încuviințarea expertizei în apel, cu consecința constatării neconcludenței și inutilității primei expertize, instanța de prim control judiciar putea ține cont numai de expertiza realizată în calea de atac, nu și de cea din primă instanță.

În aceste condiții, a apreciat că prin înlăturarea concluziilor expertizei din apel, care se corobau cu alte probe indicate, s-au încălcat normele legale și principiile reglementate de acestea.

În continuare, a arătat că în măsura în care, o dată cu încuviințarea probei cu expertiză în apel, s-a apreciat că deslușirea situației de fapt necesită o lucrare științifică și s-a apreciat că cele două expertize cuprind concluzii diferite, instanța de apel era obligată să pună în discuția părților necesitatea lămuririi situației de fapt, fie prin completarea raportului de expertiză, fie prin efectuarea unei noi expertize.

Pe acest temei, a considerat că instanța de prim control judiciar a încălcat principiul contradictorialității, dreptul la apărare și prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Nelegalitatea deciziei recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a mai fost susținută și din perspectiva nerespectării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 alin. (7) C. proc. civ. în ceea ce privește regulile și principiile de apreciere a probatoriului și practicii judiciare prescrise de Manualul de metodologie pentru o abordare unitară în soluționarea cauzelor, editat de Consiliul Superior al Magistraturii, care, în opinia recurentei, reprezintă reguli generale ale dreptului.

Un al doilea motiv de nelegalitate l-a reprezentat cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a vizat ipoteza existenței unei motivări străine de natura cauzei.

Astfel, a arătat că statuările instanței de apel privind calitatea mărfii achiziționate în temeiul contractului sunt străine de solicitarea reclamantei care a dedus judecății pretenții derivate din livrarea unor produse care nu respectau standardul de calitate prevăzut de documentul de calitate și conformitate al furnizorului nr. x/2018 care impunea stabilirea caracteristicilor pe care acestea trebuiau să le aibă conform soiului timpuriu F. cu recoltare la cca. 120 de zile, adică puritate fizică 98%, fără semințe străine.

De asemenea, a arătat că referirea instanței de prim control judiciar la răspunderea contractuală și răspunderea civilă delictuală, într-un mod nedistinct și cu încălcarea învestirii este străină de cauză.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimată, Înalta Curte o va respinge, întrucât din cuprinsul memoriului de recurs se pot desprinde critici ce pot fi subsumate motivelor de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același Cod.

În continuare, analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, în limitele de nelegalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-un prim motiv al recursului, recurenta critică măsura instanței de apel de înlăturare din probatoriul avut în vedere la soluționarea apelului a concluziilor expertizei judiciare realizate în apel, prin prisma art. 478 alin. (2), raportat la art. 330 alin. (1) C. proc. civ., apreciind, în esență, că în apel, nu putea fi valorificată decât expertiza realizată în această etapă. Aceasta, întrucât, pe de o parte, a fost încuviințată, întrucât s-a considerat că cea din primă instanță nu este utilă și concludentă pentru soluționarea cauzei, iar, pe de altă parte, a fost administrată, pentru că s-a constatat că situația de fapt nu putea fi clarificată decât de către un specialist, și nu de judecător.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reține că în primă instanță, în dovedirea pretențiilor reclamantei s-a administrat proba cu expertiză agricolă. Concluziile expertului judiciar au fost în sensul că pregătirea terenului și semănatul nu s-au făcut în perioada optimă prescrisă de tehnologia culturii și de practica agricolă din zonă, producția de soia a fost influențată de seceta înregistrată în lunile mai și august 2018. În plus, a reținut că acestea au corespuns standardelor de calitate prevăzute de legislația în vigoare și nu au influențat negativ producția de soia din 2018. Astfel, pe fond, cererea reclamantei de angajare a răspunderii contractuale a pârâtei a fost respinsă.

Soluția primei instanțe a fost contestată de reclamantă care, în dovedirea susținerilor sale din apel, a solicitat administrarea probei cu o nouă expertiză agricolă. Cererea reclamantei, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de la termenul din 28 septembrie 2022, când s-a încuviințat administrarea probei, a fost întemeiată pe adresa din 15 februarie 2022, emisă de Administrația Națională de Meteorologie din cadrul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, înscris depus pentru prima dată în apel.

Analiza încheierii relevă că și concluziile părților în privința cererii reclamantei de administrare a probei cu expertiza agricolă au fost centrate pe înscrisul nou sus-menționat și pe efectele pe care aceasta le-ar putea produce în cauză, iar încuviințarea probei de către instanța de prim control judiciar s-a realizat în condițiile art. 330 C. proc. civ., reținându-se chiar în considerentele deciziei recurate că probatoriul a fost suplimentat.

În atare condiții, criticile recurentei sunt lipsite de orice valoare juridică, de vreme ce prima expertiză nu a fost exclusă din ansamblul probator al cauzei prin invalidarea ei, iar administrarea unei noi expertize a avut la înscrisul nou depus de această parte.

De asemenea, se cuvine notat că în apel, în acord cu dispozițiile art. 478 alin. (2) și ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanțele devolutive se pot folosi în soluționarea căii de atac cu care au fost învestite, în tot sau în parte, după caz, de probele administrate în fața primei instanței, opțiunea instanței în sensul de a valorifica o probă deja dobândită cauzei într-o etapă procesuală anterioară fiind pe deplin valabilă; numai probele a căror nulitate a fost constatată în mod explicit de instanță nu ar putea fi valorificate, sancțiunea nulității probei conducând la înlăturarea ei.

Cum în speță, expertiza administrată în fața tribunalului nu a fost desființată, instanța de apel putea să o evalueze în contextul probator al cauzei, aceasta fiind o probă dobândită cauzei în mod legal.

Sfera de aplicare a principiului nemijlocirii administrării probelor în fața instanței de judecată include și probele administrate în etapele procesuale anterioare, această regulă aplicându-se pentru întregul proces, iar nu numai pentru o etapă procesuală.

De altfel, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. interzice părților să se folosească înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, afară de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

De aceea, în apel, afară de probele administrate la prima instanță, instanța de apel poate încuviința și administrarea altora, fără însă ca acest fapt să echivaleze cu o invalidare a celor în prima etapă procesuală sau lipsire de efecte în plan probator.

Nu se poate reține nici teza potrivit căreia o dată încuviințată administrarea probei cu expertiză, instanța este ținută de concluziile specialistului. Aceasta, în măsura în care, în virtutea dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în apel, conform normei de trimitere de la art. 482 din același Cod, instanța, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, o apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul în care legea stabilește puterea ei doveditoare, situație neincidentă în cauză.

Într-adevăr, proba tehnică se administrează pentru a cunoaște părerea unui specialist în privința problemelor ce fac obiect al expertizei, însă, așa cum s-a statuat anterior, valorificarea ei este lăsată la aprecierea instanței, legiuitorul neatribuind acesteia o forță probantă prestabilită sau absolută. .

Deopotrivă, existența a două lucrări de specialitate, cu concluzii opuse, poate fi reținută chiar și în contextul administrării lor în etape procesuale diferite, de vreme ce procesul de valorizare a probelor în apel le include și pe cele din primă instanță.

Înalta Curte constată că recurenta nu contestă motivul real al instanței care a determinat înlăturarea expertizelor din evaluarea faptei ilicite, ci faptul că expertiza din apel se impunea în mod obligatoriu, teză infirmată prin considerentele expuse anterior.

Nici criticile privind principiul contradictorialității, dreptul la apărare și prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, raportul de expertiză din apel a fost comunicat părților, pârâta, intimata din recurs, a solicitat refacerea probei, cerere respinsă, iar în formularea concluziilor pe fondul cauzei, părțile au făcut trimitere atât la această expertiza, cât și la cea administrată în fața primei instanțe, recurenta solicitând înlăturarea expertizei din primă etapă procesuală, iar intimata, valorificarea ei la judecata apelului.

Iar, pe de altă parte, art. 377-378 C. proc. civ. instituie doar posibilitatea, nu obligația instanței de a dispune lămurirea sau completarea expertizei sau refacerea ei, aspect ce relevă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicațiile date de experții desemnați anterior.

Așadar, de vreme ce aspectul pretins nedezbătut în proces a fost cunoscut și discutat în fața instanței de prim control judiciar, recurenta nu poate invoca, în recurs, încălcarea rolului activ al judecătorului sau a dreptului la apărare.

În continuare, Înalta Curte notează că nu vor fi evaluate susținerile recurentei privind corobarea expertizei din apel cu înscrisurile indicate, în măsura în care evaluarea acestor chestiuni implică analiza probatoriului, chestiune nepermisă în recurs, iar legalitatea opțiunii instanței de apel de înlăturare a celor două expertize este confirmată în cauză.

De asemenea, instanța supremă înlătură și criticile recurentei privind nerespectarea Manualului de metodologie pentru o abordare unitară în soluționarea cauzelor, editat de Consiliul Superior al Magistraturii, în măsura în care regulilor instituite de acesta nu li se pot atribui valoare normativă pentru a putea fi integrate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Antamând și următorul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs subliniază că este neîntemeiat, întrucât decizia recurată cuprinde raționamentul instanței de apel a fost expus pe târâmul delictului civil contractual, și nu a celui civil delictual.

Obiectul acțiunii îl constituie răspunderea contractuală a intimatei, sens în care angajarea ei nu poate fi evaluată decât în lumina condițiilor generale impuse în mod cumulativ de art. 1.357 C. civ., ținând cont de contractul părților.

Or, în cauză, analiza instanței de apel s-a realizat tocmai în aceste coordonate, inclusiv prin raportare la documentele de certificare a produselor livrate, referirile la textul de lege amintit sau la înscrisurile privind calitatea produselor neputând echivala cu o judecată străină de cauza cu care a fost învestită.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel respectă exigențele motivării impuse de garanțiile unui proces echitabil și a unei judecăți efective a cauzei și reflectă aplicarea corectă a normelor procesuale.

De aceea, constatând că în cauză, măsura casării, așa cum a fost solicitată de către recurentă, nu se justifică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei în această fază a judecății procesului, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 286/A din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 aprilie 2024.