ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 716/2025

Ședința publică din data de 8 aprilie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 aprilie 2024 pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub număr de dosar x/2024, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., OO., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Olt, Curtea de Apel Craiova și Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 1596 din 11 septembrie 2024 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Dâmbovița a reținut că în materia soluționării litigiilor de muncă competența teritorială a instanțelor judecătorești este de ordine publică. Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., competența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

La primul termen de judecată, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița.

S-a constatat că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Tribunalului Olt.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) - conflicte individuale sau colective de muncă - se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Dat fiind că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Olt (aflat în circumscripția Curții de Apel Craiova) și au formulat cererea în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Olt și Curtea de Apel Craiova, în cauză sunt însă incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. privind competența facultativă care prevăd că dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, dispoziții care se aplică în mod corespunzător și în cazul grefierilor.

Reiese astfel că, în ipoteza în care nu ar fi fost incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., tribunalul competent să soluționeze cererea ar fi fost Tribunalul Olt.

Tribunalul notează că legiuitorul a înțeles să instituie competența de soluționare a cererilor formulate de un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. în favoarea uneia "dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii".

În consecință, partea care invocă o situație care cade sub incidența art. 127 C. proc. civ. are alegerea între instanțe de același grad, aflate în circumscripția curților de apel învecinate, nefiind permis să aleagă o instanță din circumscripția unei curți de apel care nu se învecinează cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.

În concret, reclamanții aveau posibilitatea să aleagă un tribunal aflat în circumscripția următoarelor Curți de Apel: București, Pitești, Alba-Iulia sau Timișoara, deoarece acestea se învecinează cu Curtea de Apel Craiova.

Curtea de Apel Ploiești, în circumscripția căreia se află Tribunalul Dâmbovița, nu se învecinează cu Curtea de Apel Craiova.

Așa fiind, s-a reținut că Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial să judece prezenta cauză.

Învestit prin declinare, Tribunalul Argeș, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 127 alin. (1), alin. (2), alin. (2)

2

și alin. (3) C. proc. civ., a reținut, în esență, că dispozițiile alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. sunt de ordine publică în ceea ce privește necompetența instanțelor din raza teritorială a curții de apel unde se află instanța care are calitatea de reclamant într-o cerere de competența acesteia sau a unei instanțe inferioare în grad, aceasta având obligația de a sesiza una din instanțele menționate de legiuitor.

Însă, în situația în care instanța are calitatea de pârât, a apreciat Tribunalul Argeș, reclamantul are posibilitatea de a sesiza și instanța competentă potrivit legii, norma de competență fiind, în acest caz, de ordine privată, astfel cum reiese și din interpretarea gramaticală a art. 127 alin. (2) C. proc. civ., care folosește sintagma "poate sesiza".

S-a reținut că reclamanții au înțeles să sesizeze o altă instanță de judecată decât cea de la domiciliul lor, respectiv Tribunalul Dâmbovița, care nu se regăsește însă în circumscripția unei curți de apel care să fie învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanțele ce au calitatea de pârât, iar o atare situație se circumscrie unei excepții de necompetență de ordine privată.

Față de această calificare juridică a excepției necompetenței teritoriale, Tribunalul Argeș a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Astfel, raportat la împrejurarea că pârâții prin întâmpinările formulate nu au invocat excepția necompetenței teritoriale, s-a constat că instanța nu o putea ridica din oficiu, fiind ținută să soluționeze litigiul dedus judecății, motiv pentru care, Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 3705/2024 din 26 noiembrie 2024, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență și a suspendat judecata cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Argeș, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 232 din Codul muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

La data introducerii acțiunii (3 aprilie 2024), legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă (Legea dialogului social nr. 62/2011) era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25 decembrie 2022. Însă, noua lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, limitându-se la reglementarea procedurii de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

În consecință, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii: art. 266 - art. 275) și ale C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

În cauză însă, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a căror rațiune o constituie asigurarea caracterului efectiv al imparțialității judecătorilor, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, calitatea reclamanților de personal auxiliar și conex în cadrul Tribunalului Olt determină aplicabilitatea textelor de lege anterior evocate conform cărora:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

În acord cu dispozițiile legale sus citate, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate celei în raza căreia își desfășoară activitatea.

Deși art. 127 alin. (1) C. proc. civ. instituie dreptul reclamantului de a opta pentru oricare dintre curțile de apel vecine celei în circumscripția căreia își desfășoară activitatea, normele cuprinse în acest articol au caracter imperativ, interesul ocrotit fiind unul general, în considerarea necesității de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei datorită calității părții.

Înalta Curte constată că reclamanții nu aveau posibilitatea de a sesiza Tribunalul Olt, instanță a cărei competență teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ci oricare alt tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel București, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Alba-Iulia sau Curtea de Apel Timișoara, deoarece acestea sunt învecinate Curții de Apel Craiova.

Cu toate acestea, reclamanții a sesizat Tribunalul Dîmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, care nu se învecinează Curții de Apel Craiova, instanța sesizată nefiind competentă potrivit legii și neputând deveni competentă nici prin voința părților, deoarece normele privitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun și de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin convenția lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că nu trebuie pus semnul echivalenței între normele de competență de ordine privată și normele de competență alternativă.

Competența este de ordine privată atunci când părțile, în virtutea acordului lor acord de voință, pot să își aleagă o altă instanță, din punct de vedere teritorial, care să le soluționeze conflictul, alta decât instanța sau instanțele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părțile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părților de dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Pe de altă parte, competența este de ordine publică atunci când ea este exclusivă, în sensul că un anumit litigiu poate fi soluționat numai de instanța sau instanțele determinate de lege, iar părțile nu au facultatea de a alege o altă instanță de același grad pentru a le soluționa conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).

Legea de procedură stabilește uneori mai multe instanțe care sunt deopotrivă competente să soluționeze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competență alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competența instanțelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

O astfel de ipoteză se regăsește și în pricina de față, întrucât norma de stabilire a competenței într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, este o normă specială, derogatorie și imperativă, care stabilește o competență de ordine publică și exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calității părților (unul dintre pârâții chemați în judecată este chiar instanța competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) și prin incidența art. 127 din C. proc. civ. devin competente și alte tribunale, aflate în circumscripția curților de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în fața unei situații de competență teritorială alternativă a mai multor instanțe de același grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenței instanței în cazul unui litigiu de muncă, care este o competență de ordine publică.

Prin urmare, instanța inițial sesizată de către reclamanți - Tribunalul Dâmbovița - este o instanță necompetentă absolut a soluționa litigiul dedus judecății, în cauză fiind vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. conform cărora necompetența este ordine publică și "în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Fiind vorba despre o necompetență de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost invocată, din oficiu, de către Tribunalul Dâmbovița la primul termen de judecată.

Totodată, instanța supremă constată că Tribunalul Argeș - una dintre cele două instanțe aflate în conflict și în favoarea căreia Tribunalul Dâmbovița a declinat competența teritorială de soluționare a litigiului - este una dintre instanțele judecătorești competente alternativ, potrivit legii, fiind o instanță de același grad cu Tribunalul Olt (instanța competentă, potrivit legii, de la locul de muncă al reclamanților), aflată în circumscripția unei curți de apel (Curtea de Apel Pitești) învecinate curții de apel (Craiova) în a cărei circumscripție se află instanța competentă, potrivit legii (Tribunalul Olt), motiv pentru care, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea prevederilor 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2025.