Decizia nr. 445/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 februarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei solicitând: i. obligarea pârâtului la plata creanței în sumă totală de 745.209,17 RON reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de societatea reclamantă pentru organizarea și desfășurarea participării agenților economici din România la Târgurile Internaționale/Misiunile Economice organizate de Ministrul Economiei în cadrul "Programului de Promovare a Exportului pe anul 2013, după cum urmează: pentru Târgul Internațional ISH 2013 Frankfurt care s-a desfășurat în perioada 12-16.03.2013, societatea reclamantă a prestat servicii în sumă de 675.499,22 RON, așa cum reiese din dosarele de decont și facturile depuse la sediul pârâtului; pentru Misiunea Economică de la Londra, care s-a desfășurat în perioada 04-08.03.2013, societatea reclamantă a prestat servicii în sumă de 69.709,95 RON, așa cum reiese din dosarele de decont și facturile depuse la sediul pârâtului-debitor. ii. obligarea pârâtului la plata sumei totale de 191.423,16 RON reprezentând dobânzile legale penalizatoare datorate de acesta pentru întârzierea în plata aferentă perioadei cuprinse între data scadentă a fiecărei facturi neachitate și până la data de 15.02.2016, compusă din: - suma de 170.787,36 RON reprezentând dobânzile legale penalizatoare aferente creanței de 675.499,22 RON datorate pentru perioada cuprinsă între data scadenței fiecărei facturi transmise pârâtului-debitor și neachitată până la data de 15.02.2016, așa cum rezultă din situația cuprinsă în anexa 1; - suma de 20.635,80 RON reprezentând dobânzile legale penalizatoare aferente creanței în cuantum de 69.709,95 RON datorate pentru perioada cuprinsă între data scadenței fiecărei facturi transmise pârâtului și neachitată până la data de 15.02.2016, așa cum rezultă din situația prezentată în anexa 2. iii. obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale pentru prejudiciul de imagine suferit de reclamantă față de partenerii externi cu care a colaborat pe plan local la organizarea celor două evenimente, determinat de neexecutarea culpabilă a obligațiilor de plată de către pârâtul-debitor. iiii. obligarea pârâtului la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 1164, art. 1165, art. 1186, art. 1188 alin. (1) și (2), art. 1196 alin. (1), art. 1200, art. 1240 alin. (2), art. 1516, art. 1522 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1240 alin. (2) C. civ., art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 raportat la art. 1489 alin. (1) și art. 1535 alin. (1) C. civ., art. 257 raportat la art. 1531 alin. (3) C. civ. La 7 martie 2016, reclamanta și-a precizat cererea sub aspectul modului de calcul al sumelor solicitate. Prin sentința civilă nr. 5653 din 26 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 745.209,17 RON reprezentând contravaloare servicii prestate, respingând ca neîntemeiate capetele de cerere privind plata dobânzii penalizatoare calculate de la data scadenței facturilor la data de 15.02.2016 și plata daunelor morale. De asemenea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.859,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri (reorganizat în conformitate ce prevederile O.U.G. nr. 55/2015 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative) au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 824 din 10 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. S.R.L., fiind admis apelul declarat de pârâtul Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat (fostul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri), a fost anulată sentința apelată și s-a admis excepția autorității de lucru judecat, fiind respinsă, în consecință, cererea de chemare în judecată ca având autoritate de lucru judecat.

Prin decizia nr. 268 din 09 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei declarat împotriva deciziei instanței de apel, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe de apel, ca efect al înlăturării autorității de lucru judecat.

Urmare a deciziei de casare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016*. Prin decizia civilă nr. 1834 din 18 noiembrie 2022, instanța de apel, în rejudecare, a admis apelul pârâtului Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat (fostul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri), a schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată. Prin aceeași decizie, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

La data de 15.04.2024, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei instanței de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prealabil susținerii motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a precizat că nu înțelege să conteste modalitatea de soluționare, prin considerente, a excepției prescripției extinctive, invocată de pârât prin raportare la acțiunea formulată. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a încălcat limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, omițând să se pronunțe asupra tuturor excepțiilor și cererilor formulate de reclamantă. În acest sens, a arătat recurenta că, deși a reiterat prin notele scrise depuse în fața instanței de rejudecare necesitatea pronunțării asupra celor două excepții de ordin public invocate prin întâmpinarea la apelul formulat de partea adversă, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției netimbrării și excepției tardivității apelului, încălcând astfel prevederile art. 501 alin. (1) și (3) și art. 22 alin. (2) teza întâi și alin. (6) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut titulara memoriului de recurs că instanța de apel a pronunțat hotărârea rezumându-se doar la apelul declarat de partea adversă, apreciind că nu există temei legal sau contractual pentru obligarea Ministerului Economiei la achitarea contravalorii serviciilor prestate de societatea reclamantă, reținând că în cauză este incident un contract administrativ, iar în lipsa semnării acestuia solicitările reclamantei sunt neîntemeiate. S-a mai arătat că instanța de rejudecare nu a avut în vedere niciunul dintre argumentele reclamantei, soluția pronunțată fiind rezultatul unui raționament viciat, incomplet și părtinitor. Astfel, deși prin întâmpinare reclamanta a invocat faptul că nu este vorba despre un contract administrativ per se și a solicitat pronunțarea asupra momentului încheierii acordului de voințe, instanța de apel a omis să analizeze aceste aspecte. De asemenea, nu au fost avute în vedere nici precizările privind recunoașterea de către partea adversă a serviciilor prestate de către reclamantă, că în perioada 20.02.2013 - 25.03.2013 Ministerul a avut reprezentanți delegați la cele două târguri în discuție și că, anterior emiterii Protocolului de preluare a activității C.R.P.C.I.S. din 25.03.2013, partea adversă a emis procesele-verbale de îndeplinire a obligațiilor societății reclamante. Potrivit recurentei, față de cele anterior arătate, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decizia recurată fiind nemotivată cu privire la mare parte din argumentele arătate și fără a fi examinate probele încuviințate în pronunțarea soluției. În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a invocat titulara memoriului de recurs încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012, H.G. nr. 47/2013, H.G. nr. 1.431/2009 și a dispozițiilor art. 1.178 și art. 1.182 C. civ. După expunerea prevederilor legale ale art. 4 alin. (1) și (2), art. 26 și art. 27 din O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, a arătat recurenta-reclamantă că legiuitorul a reglementat încă de la finalul anului 2012 înființarea Ministerului Economiei, preluarea de către acesta a activității C.R.P.C.I.S. după desființarea acestei autorități ce urma să aibă loc la momentul adoptării hotărârii de guvern aferente și situația financiară până la momentul semnării protocoalelor de predare-preluare, care priveau strict preluarea bunurilor mobile și imobile. De asemenea, a mai precizat titulara memoriului de recurs că, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.431/2009, Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine a fost o autoritate subordonată Ministerului Economiei, a cărei activitate a fost finanțată integral prin bugetul Ministerului, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din acest act normativ. S-a mai arătat, după expunerea prevederilor art. 15 și 18 din Hotărârea Guvernului nr. 47/2013, că din Anexa nr. 4 a acestei hotărâri, rezultă că în administrarea Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului se regăsește chiar sediul fostului C.R.P.C.I.S., ceea ce denotă preluarea atribuțiilor acestei autorități de la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 47/2013 sau chiar anterior. Recurenta-reclamantă a susținut că din analiza celor trei acte normative anterior evocate, reiese că Ministerul Economiei a preluat, în integralitate, atribuțiile Centrului Român pentru Promovarea Comerțului și Investiților Străine încă de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 96/2012, fiind în mod expres prevăzută subrogarea în drepturile și obligațiile instituțiilor ce desfășurau activitatea astfel preluată. Potrivit recurentei, contrar concluziei instanței de apel, semnarea Protocolului de predare-preluare la data de 25.03.2013, ulterior organizării celor două evenimente și prestării efective a serviciilor de către societatea reclamantă (aspect recunoscut de către pârât) nu poate produce efecte asupra obligației de achitare a acestor servicii, Ministerul Economiei subrogându-se în drepturile și obligațiile C.R.P.C.I.S. încă din data de 22.12.2012. A arătat recurenta că această concluzie este susținută chiar de către Anexele Protocolului, ce reglementează structurile deja preluate de către intimat, anterior datei de 25.03.2013. Mai mult, activitatea C.R.P.C.I.S. a fost finanțată integral de la bugetul Ministerului Economiei, astfel că preluarea activității acestei autorități nu poate constitui un refuz de plată a serviciilor prestate. Într-o altă susținere a mai învederat titulara memoriului de recurs că protocolul nu este primul act care a emanat de la Minister ulterior H.G. nr. 47/2013, la 18.03.2013 fiind emis Procesul-verbal de îndeplinire a obligațiilor nr. x/18.03.2013 (aferent târgului de la Frankfurt), iar la data de 11.03.2013, Procesul-verbal de îndeplinire a obligațiilor nr. x/11.03.2013 (aferent Misiunii economice de la Londra). În opinia recurentei-reclamante este nelegal raționamentul instanței de apel prin care s-a reținut că nu se poate dispune obligarea Ministerului la plata sumelor pretinse în absența unui contract semnat sau a unei norme legale, atâta vreme cât nu sunt întrunite condițiile Legii nr. 500/2002, nefiind suficient acordul de voințe asupra aspectelor esențiale ale contractului pentru a putea aprecia asupra obligației de plată. În acest sens, s-a arătat că art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 menționează expres că angajamentul legal presupune și constatarea prin hotărâri judecătorești a obligației de plată, aspect solicitat întocmai prin acțiunea dedusă judecății. În acest context, în temeiul dispozițiilor legale redate prin memoriul de recurs, autoritatea publică avea obligația de achitare a contravalorii serviciilor prestate. A susținut titulara memoriului de recurs că prevederile art. 1.182 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, întrucât societății reclamante i s-a comunicat în mod expres acceptarea celor două oferte la datele de 21.02.2013 și de 28.02.2013, părțile punându-se de acord asupra elementelor esențiale ale contractului. În final, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel și încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.178 și art. 1.186 alin. (1) C. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 25 aprilie 2024 sub nr. x/2016*. Recursul a fost comunicat intimatului potrivit dovezii aflate la dosar. Prin întâmpinarea înregistrată la 17 iulie 2024, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 38 și art. 78 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 147/2022, să se ia act de transmiterea calității procesuale pasive către Agenția Română pentru Investiții și Comerț Exterior dată fiind reorganizarea ca urmare a divizării parțiale a Ministerului Antreprenoriatului și Turismului. De asemenea, pentru același motiv, a fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului. Prin notele scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată prin întâmpinare și introducerea în cauză a Agenției Române pentru Investiții și Comerț Exterior ca fiind tardiv formulată potrivit art. 78 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea acestei excepții ca neîntemeiată. De asemenea, invocând prevederile art. 39 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a apreciat recurenta-reclamantă că se impune introducerea în cauză a Agenției Române pentru Investiții și Comerț Exterior și menținerea Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului în calitate de pârât, hotărârea urmând a fi opozabilă ambelor instituții. Instanța supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 29 octombrie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neexercitându-și însă acest drept. Prin încheierea din 21 ianuarie 2025 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, întrucât acest intimat face parte din cadrul procesual, fiind dispusă, în temeiul art. 38 și art. 39 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., introducerea în cauză a Agenției Române pentru Investiții și Comerț Exterior, căreia i s-au comunicat toate actele procedurale întocmite în cauză. Prin aceeași încheiere a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen de judecată la 4 martie 2025, cu citarea părților în ședință publică. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că părțile nu au înțeles să conteste modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune prin decizia recurată, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea limitelor rejudecării, întrucât după casare instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepțiilor netimbrării și tardivității apelului, încălcând prevederile art. 501 alin. (1) și (3) și art. 22 alin. (2) teza întâi și alin. (6) C. proc. civ. În legătură cu această critică, Înalta Curte reține că, potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", iar potrivit alin. (3) "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". Prin recursul formulat în primul ciclu procesual reclamanta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva reținerii greșite a autorității de lucru judecat în raport cu litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 Apreciind întemeiate criticile reclamantei și reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța supremă a înlăturat excepția autorității de lucru judecat și a casat decizia recurată, motivat de faptul că temeiul juridic al cererilor de chemare în judecată este diferit, în litigiul pendinte pretențiile privind contravaloarea serviciilor solicitate fiind întemeiate pe dispozițiile de drept comun ale C. civ. Întrucât nesoluționarea prioritară a excepțiilor netimbrării și tardivității apelului în raport cu excepția autorității lucrului judecat nu a fost criticată, nu se mai poate repune în discuție în al doilea ciclu procesual, după casare reluându-se judecata în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă nemotivarea deciziei recurate, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere susținerile și argumentele reclamantei prin care s-a arătat că pârâta a recunoscut serviciile prestate de reclamantă. S-a mai reproșat instanței de rejudecare că nu s-a pronunțat asupra momentului încheierii acordului de voință și că nu a examinat probele depuse la dosar, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte reține că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, într-o modalitate care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată. Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare. Înaltă Curte constată că sunt întemeiate criticile prin care se susține lipsa motivării, examinând totodată și susținerile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat, într-o primă critică, încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012, H.G. nr. 47/2013, H.G. nr. 1.431/2009. Potrivit recurentei, din analiza acestor acte normative reiese că Ministerul Economiei a preluat atribuțiile Centrului Român pentru Promovarea Comerțului și Investiților Străine încă de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 96/2012, respectiv la 22.12.2012, fiind în mod expres prevăzută subrogarea în drepturile și obligațiile instituțiilor ce desfășurau activitatea astfel preluată, iar semnarea Protocolului de predare-preluare la data de 25.03.2013, ulterior organizării celor două evenimente și prestării efective a serviciilor recunoscute de către pârât nu are efecte asupra obligației de achitare a acestora. Reține Înalta Curte că Ordonanța de Urgență nr. 96/2012, în vigoare de la 22.12.2012, a fost actul normativ principal prin care Ministerul Economiei a fost reorganizat și a preluat, printre altele, atribuțiile Centrului Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine (C.R.P.C.I.S.), instituție publică ce se ocupa de promovarea exporturilor și de participarea României la târguri și expoziții internaționale. Potrivit art. 4 alin. (2) din acest act normativ, la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei se desființează (...) Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine. Hotărârea de Guvern nr. 47/2013 privind implementarea tehnică a reorganizării a intrat în vigoare la data de 20.02.2013, de la acest moment fiind desființat Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine. Art. 26 alin. (3) din Ordonanță reglementează în mod expres că structurile nou înființate sau a celor care au preluat activități de la alte instituții publice se subrogă în drepturile și obligațiile instituțiilor care derulau aceste activități. Potrivit alin. (4) "În termen de 15 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârilor Guvernului prevăzute la alin. (1), se preiau pe bază de protocol de predare-preluare bunurile mobile și imobile aflate în administrarea sau, după caz, în proprietatea acestora." Protocolul de predare-primire a bunurilor dintre C.R.P.C.I.S. și Ministerul Economiei a fost încheiat la data de 25.03.2013. Litigiul dintre părți a fost generat de refuzul Ministerului Economiei de a achita contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă pentru organizarea participării agenților economici români la Misiunea Economică de la Londra (4-8 martie 2013) și la Târgul Internațional ISH 2013 de la Frankfurt (12-16 martie 2013), evenimente desfășurate în cadrul Programului de Promovare a Exportului. Până la data de 20.02.2013, programele au fost derulate de către Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine, instituție care a selectat reclamanta pentru realizarea evenimentelor, iar ca urmare a modificărilor legislative menționate anterior, pârâtul a preluat în mod legal atribuțiile Centrului, subrogându-se în toate drepturile și obligațiile acestuia. Examinând considerentele deciziei recurate din perspectiva criticilor subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., pe care le consideră întemeiate, Înalta Curte observă că instanța de apel a motivat necorespunzător decizia recurată, în sensul că nu a analizat argumentele reclamantei privind efectele actului normativ primar care a reglementat reorganizarea Ministerului Economiei, în vederea identificării corecte a momentului stabilirii raportului convențional și a titularului obligației de plată, ceea ce a condus la o aplicare greșită a legii. Astfel, interpretând formal conținutul Ordonanței de Urgență nr. 96/2012, instanța de apel a atribuit alte efecte juridice Protocolului de predare-primire a bunurilor încheiat ulterior la 25.03.2013, reținând în mod greșit că până la această dată nu s-ar putea considera că ar fi existat un angajament valid pentru obligațiile de plată rezultate din organizarea evenimentelor de către reclamantă. Instanța de apel a ignorat dispozițiile O.U.G. nr. 96/2012 care prevedea în mod expres preluarea activităților C.R.P.C.I.S. și subrogarea în toate drepturile și obligațiile acestuia, rezumându-se la argumentele privind lipsa unui contract în formă scrisă sau a unei norme legale care să justifice plata prestațiilor efectuate, în lipsa convenției. În legătură cu acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază fondate și criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin s-a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și a art. 1.178, art. 1.182 și art. 1.186 alin. (1) C. civ. În acest sens, a susținut recurenta-reclamantă că art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 menționează că angajamentul legal presupune și constatarea prin hotărâri judecătorești a obligației de plată asumate convențional, ceea ce se și solicită prin acțiunea dedusă judecății și că prevederile art. 1.182 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, întrucât societății reclamante i s-a comunicat în mod clar acceptarea celor două oferte la datele de 21.02.2013 și de 28.02.2013, părțile punându-se de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, care a și fost executat, aspect în afara disputei în recurs, lipsa unui contract scris nefiind imputabilă reclamantei, ci fiind urmarea directă a culpei pârâtei, în contextul modificărilor intervenite asupra organizării sale interne din aceeași perioadă. Înalta Curte reține că prin acțiunea dedusă judecății reclamanta, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii serviciilor prestate, a urmărit pronunțarea unei hotărâri judecătorești în scopul recunoașterii judiciare a obligației de plată, ceea ce echivalează unui angajament legal, în sensul legii. Prin demersul judiciar anterior al reclamantei, ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, s-a solicitat obligarea pârâtului la încheierea contractelor având ca obiect serviciile pentru târguri de turism, solicitarea reclamantei fiind respinsă ca lipsită de interes, dată fiind prestarea acestor servicii ce formau obiectul înțelegerii dintre părți, cu consecința executării convenției, în sensul de negotium. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut ca argument lipsa unui angajament legal, în justificarea respingerii solicitării reclamantei, de vreme ce prevederile art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 conferă posibilitatea constatării obligației de plată și prin hotărâre judecătorească. Totodată, fondat susține titulara memoriului de recurs că instanța de apel, ca instanță devolutivă, contrar îndrumărilor instanței de casare a omis să verifice susținerile reclamantei prin prisma probatoriului administrat și să statueze asupra chestiunilor de fapt privind înțelegerea părților asupra elementelor esențiale ale contractului, acceptarea celor două oferte de către pârât, recunoașterea serviciilor prestate cu titlu oneros prin desfășurarea evenimentelor, cu participarea efectivă prin delegați oficiali, existența proceselor-verbale de constatare a îndeplinirii obligațiilor, necontestarea judiciară a prestării serviciilor, astfel cum a reținut și prima instanță, precum și inexistența unor apărări în sensul executării de către reclamantă a serviciilor cu titlu gratuit. Se cuvine subliniat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 8 mai 2006), "dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt, într-adevăr, auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile convenției impunând instanțelor naționale obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților, pentru a le aprecia pertinente". Prin urmare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8, art. 496 și art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1834 din 18 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.