ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 423/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 23.11.2020, reclamantul Ocolul Silvic Codrii Cetăților R.A. a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 222.102 RON, contravaloarea masei lemnoase adjudecată conform contractului nr. x/16.01.2019, precum și a sumei de 50.639,25 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate de la data scadenței și până la introducerea acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 401/C/26.07.2021, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 222.102 RON, contravaloare masă lemnoasă adjudecată conform contractului nr. x/16.01.2019, de 50.639,25 RON, cu titlu de penalități contractuale calculate de la 23.11.2020 până la data stingerii debitului și de 7.664 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 744/Ap/26.04.2024, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1.351 alin. (2) și (4) C. civ., referitoare la forța majoră, în contextul pandemiei Covid-19, precum și celor de la art. 1.634 alin. (1) și art. 1.507 C. civ.

Recurenta a arătat că obiectul contractului îl reprezintă adjudecarea partizilor nr. 1795 și nr. 1796, precizând că, în raport cu prevederile art. 6 și art. 22 din contract, precum și ale Anexei nr. 2.1, au rămas sume neachitate, însă care nu îi pot fi imputate.

În ceea ce privește partida nr. 1795, recurenta a susținut că intimatul-reclamant nu putea, de la sine putere și fără a o înștiința, să dispună ca din suma totală achitată de 104.000 RON doar 90.434 RON să fie considerată ca plată a facturii pentru masa lemnoasă, iar diferența de 13.677 RON să fie reținută cu titlu de garanție.

În acest context, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1.507 C. civ., potrivit căruia debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același fel are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. Or, în condițiile în care plata masei lemnoase se datorează anticipat exploatării și emiterii autorizației, intimatul-reclamant nu putea face imputația plății fără respectarea semnificației din cuprinsul ordinului de plată ce apare și în extrasul de cont.

În ceea ce privește partida nr. 1796, recurenta a arătat că a achitat cele două facturi, iar diferența rămasă de achitat de 694 RON putea fi imputată de reclamant fie din plățile efectuate ulterior, fie din executarea garanției de participare, care potrivit art. 22 din contract se transformă în garanție de cauțiune, context în care nici nu generează penalități de întârziere, cum nelegal a reținut curtea de apel.

Recurenta a mai afirmat că la art. 22 din contract părțile au stipulat achitarea eșalonată și că prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a reținut că din cei 821 mc din această partidă s-au exploatat 791 mc și au rămas pe picior 30 mc; or, intimatul nu a livrat nici măcar 1 mc din cei 821 mc, deși prima factură fusese achitată, acesta reținând masa lemnoasă ca obligație de plată garantată de rezerva dreptului de proprietate. De altfel, în cadrul partidei nr. 1796, unde masa lemnoasă era achitată, apreciază că blocarea masei lemnoase rămase în teren de 121 mc de către reclamant este nejustificată.

Următoarea critică invocată vizează nemotivarea hotărârii pronunțate de curtea de apel, recurenta susținând că în condițiile în care în cuprinsul acesteia nu există nicio referire cu privire la conținutul și concluziile raportului de expertiză, probă încuviințată de instanța de apel.

Totodată, a invocat nelegalitatea hotărârii și din perspectiva nereținerii existenței unui caz de forță majoră, generat de pandemia Covid 19, susținând că instanța de apel a făcut o confuzie gravă între activitatea de exploatare și cea de transport material lemnos; în acest sens, a arătat că în perioada respectivă, activitatea de transport a fost posibilă, însă nu și cea de exploatare a arborilor pe picior ce trebuie tăiați, curățați și deplasați de la locul în care sunt doborâți în rampa primară de către o întreagă echipă de muncitori.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 14.10.2024, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, susținând că hotărârea a fost comunicată recurentei la 29.07.2024, iar recursul a fot depus la 03.09.2024, fiind depășit termenul de 30 de zile; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare excepțiile tardivității și nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., asupra cărora reține următoarele:

Excepția tardivității declarării căii de atac este neîntemeiată, deoarece termenul de recurs de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ. a fost respectat, având în vedere că hotărârea atacată i-a fost comunicată recurentei la 29.07.2024, iar recursul a fost expediat prin poștă la 29.08.2024.

Examinând excepția nulității recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla relatare a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurenta trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea părții față de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat una din cele trei ipoteze, respectiv insuficienta motivare a deciziei, susținând că instanța de apel nu a făcut referire la conținutul raportului de expertiză, probă administrată în cauză; însă, sub aparența incidenței acestui motiv de recurs și invocarea lui formală, recurenta urmărește să pună în dezbatere chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel, în raport cu probele administrate și aprecierea acestora.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmații ale recurentei nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, aceea a lipsei motivării.

Totodată, în memoriul său de recurs, recurenta a evidențiat o serie de presupuse încălcări și aplicări greșite ale normelor de drept material în cauză; acestea vizează, în special, art. 1.351 alin. (2) și (4), art. 1.634 alin. (1) C. civ. și art. 1.507 C. civ., iar argumentele sale vizează, în esență, nerespectarea de către intimat a obligațiilor contractuale și imposibilitatea acestuia de a imputa unilateral o parte din sumele achitate de recurentă. Astfel, recurenta a susținut că facturile aferente partidei nr. 1796 au fost achitate și că acestea nu ar putea genera penalități de întârziere, iar în privința partidei nr. 1795 a afirmat că nu poate fi obligată la plata sumei de 207.731 RON, reținută de instanța de apel ca rest de plată, în condițiile în care nu i-a fost livrat nici măcar 1 mc. Totodată, invocă incidența cazului de forță majoră în contextul pandemiei Covid-19, arătând că instanța de apel a făcut o confuzie între activitatea de exploatare și cea de transport material lemnos.

Instanța supremă constată că toate aceste chestiuni se întemeiază exclusiv pe premisele situației de fapt desprinse din administrarea probatoriului - în principal raportul de expertiză și înscrisurile contabile. Recurenta nu propune un raționament care să invalideze aplicarea normelor de drept de către instanța de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmărește o reevaluare a materialului probator în cauză, exprimându-și dezacordul față de modul în care instanța de apel a apreciat probele și faptul că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de plată.

Prin urmare, aceste susțineri nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele anterior expuse, cum analiza criticilor invocate a condus la concluzia că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 744/Ap/26.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ocolul Silvic Codrii Cetatilor R.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2025.