ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 09.01.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. - Sucursala Brașov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de facilitate de linie de credit revocabilă nr. x/23.06.2011 și a contractului de fidejusiune nr. x/23.06.2011, pentru lipsa cauzei și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a invocat art. 961 și art. 966 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 274/C/09.06.2021, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea; totodată, a dispus că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 9.605 RON, acordată reclamantului cu titlu de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de plata taxei judiciare de timbru, conform încheierii din 02.06.2020, rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1302/Ap/28.09.2022, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de facilitate de linie de credit revocabilă nr. x/23.06.2021 și a contractului de fidejusiune nr. x/23.06.2011; totodată, în temeiul art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat intimata B. S.A. la plata către Statul Român a sumei de 14.407,5 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru aferente judecării cauzei în primă instanță și apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a formulat recurs.

Prin decizia nr. 1278/18.05.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma încălcării dispozițiilor art. 22 alin. (4), art. 13 și ale art. 14 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului, dreptul la apărare și principiul contradictorialității, întrucât curtea de apel nu a pus în discuția părților calificarea juridică exactă a cauzei de nulitate a convențiilor, respectiv eroarea obstacol, asupra căreia a statuat doar prin considerentele deciziei pronunțate.

Rejudecând calea ordinară de atac, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 851/Ap/21.05.2024, prin care a respins apelul promovat de reclamantul A., a stabilit că suma de 4.802,50 RON, pentru care acesta a beneficiat de ajutor public judiciar, sub forma scutirii în faza apelului, rămâne în sarcina statului și a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.902,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza recursului în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința admiterii apelului său și a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a susținut, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 954 și ale art. 966 din C. civ. de la 1864, reținând, în mod greșit, că niciunul dintre motivele de nulitate pe care le-a invocat nu a fost dovedit în cauză.

A imputat curții de apel omisiunea de a cerceta obstacolul survenit la momentul semnării contractelor prin prisma condițiilor legale impuse pentru valabilitatea consimțământului, întrucât nu a prezentat argumente în susținerea concluziei că împrumutatul a înțeles tipul de contract de credit încheiat.

A subliniat faptul că, opus celor reținute de instanțele de fond, s-a aflat în eroare asupra naturii contractului pe care l-a semnat, având convingerea că accesează un credit pentru fonduri nerambursabile. În susținerea acestei afirmații, a prezentat contextul factual din perioada premergătoare încheierii contractelor, situația sa personală și a societății creditate, împrejurările concrete în care au fost semnate cele două convenții și a indicat probatoriul relevant administrat în cauză.

Recurentul a susținut că prevederile art. 954 și ale art. 966 din C. civ. de la 1864 au fost aplicate cu ignorarea contextului larg, dovedit prin probatoriul administrat, împrejurare ce rezultă din actele pe care instanța de apel le-a reținut pentru a justifica înțelegerea de către împrumutat a naturii contractelor încheiate, însă raționamentul prezentat relevă faptul că nu a avut în vedere modalitate de formare a consimțământului și nu a observat că esențial pentru împrumutat a fost caracterul nerambursabil al împrumutului și faptul că soții C. urmau să preia firma, pe care, de altfel, o controlau de facto.

Titularul căii de atac a subliniat importanța dosarului penal nr. x/2015, în care inculpatul C. era cercetat pentru fapte penale decurgând din accesarea mai multor credite acordate în împrejurări similare celui care face obiectul prezentei cauze, prin aceeași modalitate de a înființa societăți pe numele altor persoane, cu concursul angajaților băncii intimate.

În opinia sa, contrar statuărilor instanței de apel, întreg contextul factual în care a semnat contractul de credit, dovedit prin probele administrate în cauză, demonstrează, fără echivoc, faptul că a dorit să încheie un contract de finanțare nerambursabilă.

Recurentul a subliniat că aplicarea greșită a art. 954 din C. civ. de la 1864 rezultă din modul de interpretare a acestei norme de drept, în sensul cerinței ca eroarea să cadă doar asupra unor contracte complet diferite (precum contractul de vânzare și cel de întreținere), fără a recunoaște incidența erorii obstacol în ipoteza contractului de împrumut de consumație și a împrumutului nerambursabil.

A mai arătat că, față de specificul erorii obstacol, care vizează ceea ce și-au dorit părțile la data încheierii contractului în mod subiectiv și concret, instanța de apel a omis cercetarea și evaluarea unor elemente de fapt, dovedite, esențiale pentru dezlegarea pricinii, precum: calificarea sa profesională fără nicio legătură cu firma înființată, obiectul de activitate al acesteia și destinația creditului, pentru activități diferite de cele incluse în obiectul de activitate al societății creditate, precum și împrejurarea că banii împrumutați nu au ajuns niciodată la această firmă, ci au fost transferați, într-o singură tranșă, direct în contul garantului real, S.C. D. S.R.L. A subliniat că modalitatea de transfer a banilor l-a convins, suplimentar, că este vorba de un credit nerambursabil, întrucât societatea pe care o reprezenta nu primise și nu utilizase fondurile respective.

Autorul recursului a menționat că, fiind în situația de a nu cunoaște natura convenției încheiate, incidența erorii obstacol este evidentă, întrucât a crezut că semnează un contract de împrumut nerambursabil, iar aceasta este o formă de eroare distrugătoare de voință, care cade asupra substanței obiectului convenției și împiedică formarea consimțământului, consecința fiind nulitatea absolută a actului juridic încheiat în asemenea împrejurări.

În continuare, a arătat că orice convenție întemeiată pe o cauză falsă este nulă, deoarece scopul urmărit este altul decât cel la care s-ar fi ajuns dacă părțile ar fi avut în vedere adevărata cauză, deoarece partea contractantă se obligă în considerarea scopului urmărit, iar în speță, acesta a fost împrumutul nerambursabil, singurul pentru care și-ar fi dat consimțământul.

Referitor la contractul de fidejusiune, semnat în nume propriu, iar nu în calitate de administrator al S.C. E. S.R.L., a susținut că, asumarea clauzelor privind renunțarea la beneficiul de diviziune și discuțiune a fost consecința reprezentării pe care o avea, datorită circumstanțelor concrete de la momentul semnării actelor, că va încheia un contract de credit nerambursabil, iar în situația în care ar fi înțeles natura reală a actului asumat, nu ar fi acceptat respectiva clauză, în lipsa căreia, putea fi antrenată răspunderea celorlalți garanți reali, care au dovedit, cu înscrisuri, că dețin bunuri cu care să garanteze restituirea sumei împrumutate.

A subliniat că, în acest contract, are calitate de consumator în sensul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 193/2000 și că a dovedit, prin proba testimonială, împrejurarea că nu a avut posibilitatea să influențeze clauzele lui, fiind eronată statuarea instanței de apel care a apreciat că simpla citire permitea înțelegerea naturii juridice a actelor semnate.

În opinia sa, decizia recurată este nelegală și din perspectiva examinării motivelor de nulitate exclusiv prin prisma voinței persoanei juridice împrumutate, deoarece nu se poate pierde din vedere modalitatea de formare a voinței acesteia, în concret cea impusă de către familia C., nici faptul că recurentul, în calitate de garant, răspunde pentru restituirea creditului.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat prezentul litigiu derivă din încheierea, între B. S.A. și S.C. E. S.R.L., societate al cărei asociat unic și administrator era reclamantul A., a contractului de facilitate de linie de credit revocabilă nr. x/23.06.2011, având ca obiect acordarea unei finanțări cu un plafon maxim de 600.000 RON, și a contractului de fidejusiune nr. x/23.06.2011, dintre aceeași bancă și A., în calitate de fidejusor.

Susținând că aceste contracte nu reflectă voința sa reală, care ar fi fost în sensul obținerii de către societate a unui împrumut nerambursabil, recurentul a inițiat demersul judiciar de față.

Prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit că, în speță, reclamantul - recurent a invocat două cauze de nulitate absolută, respectiv lipsa cauzei și eroarea obstacol, întemeiate pe dispozițiile art. 954 și ale art. 966 din C. civ. de la 1864, însă a reținut că acesta nu a făcut dovada motivelor de nulitate indicate, aspectele invocate conturând mai degrabă viciul de consimțământ al dolului. Totodată, a reținut că probele administrate nu au relevat eroarea în care s-ar fi aflat reclamantul cu privire la actul juridic încheiat sau lipsa intenției acestuia de a se obliga juridic.

Înalta Curte precizează că rejudecarea apelului, prin prisma dezlegărilor deciziei de casare și a cerințelor art. 501 C. proc. civ., nu trebuie să reprezinte aplicarea formală a statuărilor instanței de recurs - în speță punerea în discuția părților a calificării juridice exacte a cauzei de nulitate a convențiilor, respectiv eroarea obstacol - ci instanța devolutivă are obligația de a judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate prin memoriul de apel.

Din această perspectivă, motivele de nelegalitate formulate de recurent, circumscrise ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează și aspecte referitoare la modalitatea în care instanța de apel a răspuns motivelor sale de apel, în baza probatoriului relevat și a normelor de drept material pretins încălcate, așadar chestiuni care privesc motivarea hotărârii judecătorești și care vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Consecvent, Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile vizând nerespectarea condițiilor imperative ale art. 425 C. proc. civ. privind conținutul hotărârii judecătorești, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătorești un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

Înalta Curte reamintește, cu acest prilej, că motivarea hotărârii judecătorești este un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent, iar hotărârea judecătorească cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părților, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția.

Aceste cerințe sunt confirmate și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea art. 6 pct. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a statuat asupra obligației instanțelor de a-și motiva deciziile, reținând că noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Examinarea hotărârii atacate, prin prisma cerințelor imperative evocate, impuse hotărârii judecătorești de art. 425 C. proc. civ. și de jurisprudența C.E.D.O, impune concluzia că nu corespunde acestor exigențe, întrucât instanța de apel nu a răspuns argumentelor reclamantului privind împrejurările care l-au împiedicat să cunoască natura actului juridic încheiat și intenția sa de a încheia un alt act juridic, prezentate în memoriul de apel în susținerea incidenței erorii obstacol și, în consecință, a lipsei cauzei actului juridic încheiat.

Înalta Curte amintește că eroarea obstacol, numită și eroare distructivă de voință, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăși formarea actului juridic, iar în ipoteza în care falsa reprezentare a realității cade asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium) - în sensul că partea crede că încheie un alt act decât cel materializat prin înscrisul doveditor - intervine sancțiunea nulității actului juridic astfel încheiat. Cererea referitoare la constatarea nulității impune în sarcina reclamantului îndatorirea de a dovedi condițiile erorii asupra naturii juridice a actului încheiat, existența convingerii sale greșite că încheie un anumit act juridic, iar nu pe cel încheiat în realitate, iar instanța sesizată este obligată să cerceteze voința internă reală a celui al cărui consimțământ a fost viciat în acest mod, așadar un element de natură psihologică.

În speță, reclamantul a relatat împrejurările în care a semnat contractul de împrumut și pe cel de garanție, arătând contextul în care a constituit societatea al cărei unic asociat și administrator a fost și modul în care a fost informat despre cuprinsul actelor juridice semnate, subliniind că a avut convingerea că a contractat un împrumut nerambursabil și că, dacă ar fi cunoscut obligația de restituire a sumei împrumutate, nu ar fi încheiat contractul. Totodată, a prezentat faptele ulterioare semnării contractului, modalitatea în care a aflat despre caracterul rambursabil al finanțării, prezentând dovezi în susținerea argumentelor sale.

În acest context, instanța de apel avea obligația de a cerceta atent susținerile reclamantului și, pe baza probatoriului administrat, dar și a oricăror alte probe necesare, de a stabili în mod neechivoc situația de fapt și de a motiva de ce probele sunt sau nu apte să conducă la aflarea adevărului și legala soluționare a procesului.

Contrar acestei îndatoriri, curtea de apel, în rejudecare, deși a suplimentat probatoriul, luând apelantului interogatoriul, a dezlegat problema de drept dedusă judecății într-o manieră desprinsă de probatoriul administrat și susținerile reclamantului, fără a cerceta, în realitate, voința reală a acestuia și scopul urmărit la încheierea actelor juridice contestate, lipsind din considerentele deciziei recurate motivele pentru care împrejurările relevate de apelant și probele invocate în susținerea acestora nu au fost reținute.

Astfel, circumstanțele personale ale reclamantului, gradul său de pregătire profesională dovedit cu înscrisuri, posibilitatea concretă de a înțelege clauzele și efectul contractelor încheiate, raporturile de muncă pe care le avea cu persoana indicată a fi coordonat operațiunea de accesare a finanțării, procedura rapidă de înființarea a societății, dar mai ales de obținere a creditului, obiectul de activitate al societății în raport cu destinația finanțării, circuitul banilor împrumutați, condamnările penale ale persoanelor care au semnat, în numele băncii, contractele atacate, pentru fapte similare de acordarea a unor împrumuturi, legătura dintre persoanele indicate de reclamant că l-au convins, să semneze, fără a citi, contractele asigurându-l că a contractat o finanțare nerambursabilă, reprezintă chestiuni superficial evaluate de către instanța de apel.

Fără temei însă, aceasta a justificat consimțământul recurentului notând că actele semnate puteau fi înțelese chiar de o persoană fără cunoștințe juridice, că acesta a semnat, în calitate de reprezentant al societății împrumutate, și alte acte premergătoare, precum și cererea de acordare a împrumutului care cuprindea toate detaliile, iar argumentul de a nu fi citit actele înainte de semnare a fost calificat drept invocare de către acesta a propriei culpe.

Totodată, curtea de apel a reținut că motivele de nulitate invocate de reclamant nu rezultă din probele administrate, întrucât depozițiile martorilor audiați în cauză și răspunsul acestuia la interogatoriu nu au relevat faptul că în formarea voinței părților la încheierea celor două contracte ar fi intervenit vreun element hotărâtor care să-l împiedice pe reclamant să realizeze consecințele propriilor acțiuni, iar chestiunile cercetate în cauza penală privind înțelegerea frauduloasă care ar fi existat între angajații B. S.A. și numitul C., care l-ar fi influențat pe A. să semneze contractele în litigiu, nu sunt de natură a demonstra eroarea în care s-ar fi aflat cu privire la natura actului juridic încheiat.

Statuările vizând valoarea juridică a probelor administrate în cauză relevă caracterul pur formal al lipsirii lor de putere doveditoare, întrucât în considerentele deciziei recurate nu au fost expuse motivele care susțin concluzia că dovezile nu ar fi apte să demonstreze eroarea în care s-ar fi găsit reclamantul.

Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța devolutivă de control judiciar nu a cercetat corespunzător fondul cauzei, examinând doar sumar motivele de nulitate prezentate de reclamant, fără a evalua și corobora minuțios probele administrate, în contextul în care sarcina judecătorului era aceea de a identifica voința reală, internă, a acestuia la încheierea actului și măsura în care aceasta a fost alterată astfel încât s-ar fi ajuns la un alt rezultat decât cel urmărit.

De aceea, în rejudecare, instanța de apel va trebui să facă o astfel de analiză pentru a stabili, fără echivoc, natura actelor juridice pe care reclamantul a urmărit să le încheie, luând în considerare atât circumstanțele personale ale semnatarului, potrivit dovezilor din dosar, cât și contextul factual concret în care au fost semnate, verificând inclusiv posibilitatea de a se da eficiență deciziei penale nr. 63/2022, prin prisma prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Desigur instanța de apel va avea posibilitatea de a administra orice alte probe necesare pentru o corectă și completă examinare a cauzei, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor esențiale invocate de reclamant prin memoriul de apel.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte, găsind fondate criticile de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată și să trimită cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, subliniind că cererea recurentului, de reținere a cauzei, spre judecare, este o soluție nereglementată de dispozițiile art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 851/Ap/21.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2025.