ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 292/2025

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 1 aprilie 2016 sub dosar nr. x/2016, societatea reclamantă A., în contradictoriu cu pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE - DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a solicitat ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de: 381.768 RON, reprezentând investiții realizate la bunurile aduse ca aport în asociere de către pârâtă; 1.632.328 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiții efectuate pentru asigurarea drumurilor, împrejurimilor și utilităților pe terenul adus în asociere de pârâtă; 809.460 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de ridicare a unei hale multifuncționale pe terenul adus în asociere de pârâtă; 236.914 RON, reprezentând contravaloare puțuri forate și 1.022.433 RON, reprezentând contravaloare cultură lucernă înființată pe terenul adus în asociere de pârâtă. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 09.10.2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția inadmisibilității, invocată de societatea reclamantă A. S.R.L. A fost respinsă excepția de nelegalitate privind autorizațiile nr. 89/205 și 28/2015, invocată de pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA.

Prin sentința nr. 377/FCiv din 30 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, a fost admisă acțiunea restrânsă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma totală de 2.612.032 RON, reprezentând despăgubiri constând în valoarea rămasă neamortizată a investițiilor realizate în baza contractelor de asociere în participațiune nr. 691/2006 și nr. 1258/2010.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 58.022 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 105/A din 30 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA împotriva încheierii de ședință din 09.10.2019 și a sentinței civile nr. 377/FCiv din 30 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul Brăila în dosarul x/2016, în contradictoriu cu intimații A. S.R.L. Brăila și CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA.

A fost schimbată în parte încheierea de ședință din data de 09.10.2019, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul x/2016 și, în rejudecare: a fost admisă excepția de nelegalitate invocată de pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA cu privire la autorizația de construire nr. x/12.05.2015 și autorizația de construire nr. x/28.10.2015, eliberate de Consiliul Județean Brăila.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii de ședință apelate.

A fost schimbată sentința civilă apelată și, în rejudecare: a fost admisă în parte acțiunea restrânsă formulată de societatea reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 417.320 RON, reprezentând despăgubiri constând în valoarea rămasă neamortizată a investițiilor realizate în baza contractului de asociere în participațiune nr. x/22.02.2006. Au fost respinse în rest pretențiile reclamantei, ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.254,09 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate la fond.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 36.955,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând: 430,92 RON, cheltuieli de transport, 8.645 RON, onorarii experți și 27.879,29 RON, onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A fost obligat intimatul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 9.849,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând: 430,92 RON, cheltuieli de transport și 9.418,34 RON, onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și pârâții au formulat cereri de recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenta-reclamantă A. S.R.L. arată că, în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de STAȚIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLA BRĂILA, dreptul de administrare este prevăzut, în primul rând, de art. 136 alin. (4) din Constituție.

Referitor la acest drept real constituit în favoarea STAȚIUNII DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLA BRĂILA în anul 2006, având în vedere succesiunea de legi, au existat prevederi cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 69/1991, republicată, abrogată și înlocuită prin Legea nr. 215/2001, cu același obiect de reglementare, precum și în Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Ambele acte normative au fost abrogate prin Codul administrativ.

Mai susține recurenta-reclamantă că noul C. civ. reglementează dreptul de administrare într-o întreagă secțiune a Titlului VI, consacrat dreptului de proprietate publică (art. 867-870) și că entitățile juridice titulare ale dreptului de administrare au drepturi și obligații care determină însuși conținutul acestui drept.

Din acest punct de vedere, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de însuși actul de constituire a acestui subiect de drept.

Potrivit dispozițiilor art. 867 alin. (1) noul C. civ., "dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local".

Constituit pe temeiul proprietății publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept real, opozabil, ca orice drept real, erga omnes, în raporturile de drept civil.

Conținutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.

Înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., o dispoziție de principiu era înscrisă în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, text în prezent abrogat, potrivit cu care titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile în care i-a fost dat în administrare.

Astfel cum precizează recurenta-reclamantă, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare, în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.

Posesia semnifică elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său și nu diferă de cel al titularului dreptului de proprietate publică ce aparține statului. Cât privește elementul psihologic al atributului posesiei, acesta este corespunzător dreptului de administrare, și nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.

Atributul folosinței formează substanța dreptului de administrare. El permite titularului bunurilor astfel primite să își realizeze scopurile pentru care își desfășoară activitatea, ținând seama de uzul și de utilitatea publică a bunurilor încredințate.

Cât privește atributul dispoziției, în raport de art. 868 alin. (2) C. civ., recurenta-reclamantă apreciază că acesta trebuie interpretat în sensul că are în vedere dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinației lor.

Mai susține recurenta-reclamantă că dispozițiile legale anterior menționate sunt aplicabile în prezenta cauză în considerarea normelor de drept intertemporal prevăzute la art. 6 alin. (6) noul C. civ., care prevăd că dispozițiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Potrivit recurentei-reclamante, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 867 alin. (1) și art. 868 alin. (2) noul C. civ., rezultă că dreptul de administrare, ca drept real corespunzător proprietății publice, poate lua naștere prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local, permițând titularului său să folosească și să dispună material de bunul primit în administrare în condițiile stabilite de lege sau de actul de constituire.

Astfel, prin hotărâre de Guvern, care reprezintă actul de constituire a dreptului de administrare, se stabilește unilateral conținutul acestui drept real, inclusiv în privința întinderii sale.

Având în vedere că determinarea conținutului dreptului de administrare este în atribuția exclusivă a celui care îl constituie, rezultă că acest drept real poate viza un bun, în materialitatea sa, fie integral, fie parțial.

În condițiile în care prin H.G. nr. 1460/2006, recurentei-reclamante i-a fost dat în administrare imobilul din prezenta cauză, rezultă că aceasta este titulara unui drept de administrare al cărui conținut, inclusiv în privința întinderii sale, a fost stabilit prin respectivul titlu.

Având în vedere temeiurile legale invocate mai sus, prin raportare la cele două contracte încheiate de părți, recurenta-reclamantă apreciază că STAȚIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLA BRĂILA, titular al dreptului de administrare, a avut calitatea de a transmite dreptul de folosință asupra terenului către asocierea constituită cu A. S.R.L., iar în numele asocierii se putea obține autorizația de construire.

Apreciază recurenta-reclamantă că în mod nelegal instanța de apel a considerat că, deși dreptul de folosință este un drept real, titularul dreptului de administrare nu putea obține autorizația de construire.

Potrivit recurentei-reclamante, titularul dreptului de administrare nu mai avea obligația de a obține suplimentar de aprobarea obținută de la Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești" la data semnării contractului și acordul titularului dreptului de proprietate asupra terenului la data formulării cererii de emitere a autorizației de construire.

În această situație, recurenta-reclamantă apreciază că trebuia respinsă apărarea conform căreia au fost încălcate prevederile Legii nr. 50/1991, instanța de fond reținând în mod corect prevederile art. 1 alin. (1) conform căruia: "Autorizația de construire sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil teren și/sau construcții, ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare".

Cu privire la art. 61 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 aprobate prin Ordinul nr. 839/12.10.2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, reținut de instanța de apel, conform căruia pe terenul aparținând domeniului statului pot fi realizate, în interes privat, numai construcții cu caracter provizoriu autorizate în condițiile legii, recurenta-reclamantă precizează că există o strânsă legătură între conceptul de interes privat și conceptul de interes public.

Definirea conceptului de interes privat permite delimitarea acestuia de interesul public, dar și identificarea unor mecanisme/prevederi legale prin care acest interes să fie protejat.

În România, legiuitorul nu definește expres ce reprezintă interesul privat. Potrivit art. 602 din C. civ. "Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul părților".

Mai precizează recurenta-reclamantă că în doctrină este definit interesul privat ca fiind interesul protejat legal care aparține indivizilor sau grupurilor sociale, în același sens fiind interesele unui cetățean individual (individ), familie, grup de cetățeni, o organizație care nu aparține sferei publice.

Recurenta-reclamantă precizează că STAȚIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA este o unitate de interes public subordonată Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești" București, care la rândul său este subordonată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, conform H.G. nr. 727/2019.

În raport de dispozițiile art. 1 și art. 4 din H.G. nr. 727/2019 și de cele ale contractelor de asociere în participațiune, recurenta-reclamantă arată că scopul a fost de cercetare în domeniul agriculturii ameliorative și al tehnologiilor de cultura plantelor de câmp și furaje, producerea de semințe din categorii biologice superioare la culturi de câmp și furaje și producerea și creșterea animalelor de rasă pentru reproducție pentru asigurarea sprijinirii și îndrumării efective a agricultorilor din zona deservită, precum și pentru desfășurarea în zona de influență a unei agriculturi performante care să răspundă cerințelor tehnice, economice și de productivitate ale economiei de piață.

Recurenta-reclamantă face trimitere și la art. 45 din Legea nr. 45/2009 care prevede:

"1) Unitățile și instituțiile de cercetare-dezvoltare, precum și instituțiile de învățământ agricol și silvic își pot realiza obiectivele de investiții specifice și valorificarea rezultatelor cercetării acestora, în condițiile reglementate de Codul comercial cu privire la asocierea în participațiune și de Ordonanța Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările și completările ulterioare, pe terenurile pe care le au în administrare, potrivit legii".

Mai precizează recurenta-reclamantă că la baza semnării contractului nr. x/2006 s-a aflat planul de afaceri ce constituie anexă a contractului, că acesta reprezintă un studiu complex elaborat în vederea începerii afacerii, modernizării tehnologiei de lucru prin "efectuarea unor investiții", pentru ca la pct. 4. Proiectarea (evaluarea) activității viitoare să se indice necesitatea "realizării unor spatii corespunzătoare de păstrare" pentru producția de sămânță.

Recurenta-reclamantă arată că, potrivit structurii organizatorice a S.C.D.A. Brăila la data de 01.01.2023, la punctul de lucru A. se afla atât B. nr. 1, cât și Laboratorul de Agrofitotehnia culturilor pe solurile zonale, din plașele foto anexate recursului putând fi observat stadiul de degradare în care au fost lăsate toate spațiile de cercetare după data rezilierii contractelor și predării construcțiilor.

Recurenta-reclamantă susține că nici aceasta, nici Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Brăila nu avea obligația obținerii unui alt acord suplimentar de la statul român, prin instituțiile sale, în condițiile în care prin planul de afaceri și prin contract erau deja stabilite ca obiective aceste investiții în noi spații de depozitare, pentru care avea acordul de obținere a autorizațiilor și avizelor necesare.

O altă critică vizează faptul că soluția dată de instanța de apel cererii deduse judecății este nelegală, în condițiile în care pentru analizarea cauzei instanța de apel a reluat toată procedura de verificare a investițiilor realizate asupra imobilelor aduse în asociere și a celor nou ridicate prin dispunerea efectuării unei alte expertize tehnice de către un expert tehnic care nu deținea toate competențele necesare pentru a putea exprima un punct de vedere științific legal.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a respins solicitarea sa de numire a unui expert care să dețină competențe în rezistența construcțiilor și a desemnat un expert în specializarea construcții civile, industriale și agricole și evaluarea proprietății imobiliare.

Mai mult, astfel cum susține recurenta-reclamantă, expertul, cu ocazia răspunsului la obiecțiunile sale a adus la cunoștință instanței că nu deține competențe pentru a răspunde obiectivului referitor la starea drumurilor expertizate, însă instanța, și de această dată a respins solicitările sale de desemnare a unui expert cu competențe care să se poată pronunța din punct de vedere tehnic asupra investițiilor sale.

În această situație, apreciază că instanța a încălcat prevederile legale, neavând o bază științifică pentru aplicarea măsurilor juridice privind determinarea valorii rămase neamortizate.

Mai mult, recurenta-reclamantă susține că instanța nu a fost consecventă în aplicarea raționamentului juridic pentru care a admis unele cheltuieli pentru investițiile realizate și a respins altele, criteriul aplicat fiind, fie existența autorizației de construire, fie interesul apreciat de instanță. Astfel, pentru unele lucrări de investiții pentru care erau obținute autorizații de construire pe numele unei alte societăți din grup ce ulterior a facturat către Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Brăila investițiile efectuate nu a admis obligarea la plata valorii rămase neamortizate, iar pentru alte lucrări efectuate fără autorizație, pe care însă instanța le-a apreciat necesare și utile, a admis solicitarea sa de obligare a pârâtei la plata valorii rămase neamortizate.

Recurenta-reclamantă arată că, analizând fiecare obiectiv în parte, la pag. 44-47 din decizie, instanța în mod nelegal a apreciat asupra investițiilor prin raportare la asigurarea condițiilor de utilizare a imobilelor, aceasta situație fiind verificată de către expert la o perioada de 7 ani de la data la care a eliberat aceste clădiri, neavând astfel posibilitatea de a le întreține în continuare așa cum a făcut-o pe perioada de derulare a contractului nr. x/2006. După încetarea contractului, STAȚIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a abandonat întregul imobil, acesta neavând pază și nefiind utilizat nici în prezent, situație care a dus la degradarea sa, însă nu din culpa recurentei-reclamante.

Cu privire la contractul de asociere în participațiune nr. 1258/2010, recurenta-reclamantă arată că soluția este nelegală, în condițiile în care instanța de apel a dispus compensarea între două obligații având temeiuri diferite, fără să existe o solicitare pe cale de cerere reconvențională a intimatei-pârâte.

Recurenta-reclamantă arată că suma solicitată reprezenta valoarea rămasă neamortizată, iar suma analizată de instanța de apel în temeiul expertizei efectuate reprezintă valoarea unei culturi recoltate, apreciată ca abuzivă de către intimata-pârâtă.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă apreciază că valoarea rămasă neamortizată, pe care a solicitat-o nu putea fi compensată în lipsa unei solicitări formulate în limite procedurale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA sunt următoarele:

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă arată că recursul este formulat exclusiv împotriva unora dintre considerentele în baza cărora a fost admisă excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/12.05.2015 și a autorizației de construire nr. x/28.10.2015, fără a tinde la schimbarea soluției pronunțate asupra excepției de nelegalitate, precum și împotriva deciziei civile nr. 105/A din 30 martie 2023, în ceea ce privește soluția prin care a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată la plata de despăgubiri în cuantum de 417.320 RON, în temeiul contractului de asociere în participațiune nr. x/22.02.2006.

În ceea ce privește unele dintre considerentele reținute pentru admiterea excepției de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/12.05.2015 și a autorizației de construire nr. x/28.10.2015, recurenta-pârâtă susține că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și a încălcat/a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, în soluționarea excepției, instanța de apel a reținut la pag. 40 din decizia atacată că este nefondată afirmația sa conform căreia autorizațiile de construire au fost emise în mod nelegal, având ca titular pe societatea A. S.R.L., considerând că, potrivit art. 5.1.2 lit. e) din contractul de asociere în participațiune nr. 691/2006, reclamanta avea obligația de a obține aprobările, avizele și autorizațiile pentru funcționarea asociației în conformitate cu cerințele reglementărilor în vigoare, iar conform art. 44 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, solicitarea emiterii unei autorizații de construire poate avea loc și prin împuternicit.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că aprobările, avizele și autorizațiile prevăzute la art. 5.1.2 lit. e) din contract privesc exclusiv funcționarea asociației, nicidecum nu privesc operațiunile de demolare sau construire a imobilelor, astfel că intimata-reclamantă nu avea dreptul de a solicita autorizațiile de construire.

În al doilea rând, dispozițiile de drept material care au fost greșit aplicate și interpretate de instanța de apel, sunt reprezentate de art. 44 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, în raport de care recurenta-pârâtă arată că instanța a ajuns la concluzia că solicitarea emiterii autorizației se poate face prin orice împuternicit persoană juridică în numele titularului dreptului real asupra imobilului.

În realitate, în opinia recurentei-pârâte, dispozițiile legale prevăd faptul că solicitarea emiterii unei autorizații se poate face de către un împuternicit persoană juridică numai dacă aceasta are în obiectul de activitate managementul sau proiectarea lucrărilor de construcții.

În cauză, solicitantul a fost A. S.R.L., prin C., nicidecum asociația, prin A. S.R.L., deci intimata- reclamantă a acționat în nume propriu, nu în calitate de împuternicit al titularului unui drept real asupra imobilului. În același mod a fost solicitată și modificarea autorizației de construire nr. x/12.05.2015, respectiv de A. S.R.L., în nume propriu, fără nicio mențiune despre asociație.

Oricum, chiar dacă s-ar presupune că a solicitat emiterea autorizației în calitate de împuternicit al asociației, pentru a putea face acest lucru ar fi trebuit, astfel cum susține recurenta-pârâtă, să aibă în obiectul de activitate managementul sau proiectarea lucrărilor de construcții, condiție pe care instanța nu a analizat-o, aplicând în mod greșit dispozițiile legale indicate mai sus.

În plus, potrivit recurentei-pârâte, instanța a omis condiția existenței unei împuterniciri din partea titularului dreptului real, care în cazul de față nu se verifică, de vreme ce asociația nu a împuternicit pe A. S.R.L. să solicite autorizațiile de construire.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că autorizațiile de construire au fost emise în mod nelegal, având ca titular societatea A. S.R.L.

Un alt motiv de casare invocat vizează faptul că, în raport de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele instanței sunt contradictorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanța a reținut la pag. 40 din decizie că, potrivit art. 44 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, solicitarea emiterii unei autorizații de construire poate avea loc și prin împuternicit, susținând ideea că A. S.R.L. a acționat în calitate de împuternicit al Asociației. Or, pentru a fi valabilă această ipoteză, în opinia recurentei-pârâte, se impune ca cel care a împuternicit pe A. S.R.L. să poată obține și în nume propriu autorizațiile, condiție care nu se verifică, exact cum a reținut și instanța la pag. 39 din decizie.

Așadar, inițial instanța a reținut că niciuna dintre părți nu era titulara unui drept care să permită solicitarea emiterii unei autorizații de construire, astfel că nu putea fi transmis un astfel de drept către Asociație, iar la următoarea pagină din decizie, în mod contradictoriu, a reținut că A. S.R.L. a acționat în calitate de împuternicit al Asociației.

Recurenta-pârâtă invocă și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța a reținut la pag. 40 din decizie că este neîntemeiată afirmația sa prin care a susținut că autorizațiile de construire au fost emise după rezilierea contractelor, de vreme ce sentința civilă prin care s-a dispus rezilierea nu era definitivă la data de emiterii autorizațiilor.

În opinia recurentei-pârâte, acest considerent a fost reținut cu încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 430 C. proc. civ., deoarece prin sentința civilă nr. 6131/29.12.2014, pronunțată de Judecătoria Brăila, s-a dispus rezilierea contractelor de asociere în participațiune nr. 691/2006 și 1258/2010, ceea ce înseamnă că, începând cu data de 29.12.2014, în temeiul art. 430 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească prin care s-a reținut lipsa existenței unui dreptului real asupra imobilului se impunea cu autoritate de lucru judecat provizorie.

Mai precizează recurenta-pârâtă că ulterior pronunțării sentinței civile nr. 6131/29.12.2014, respectiv la data de 12.05.2015, a fost emisă autorizația de construire nr. 28 privind construirea halei multifuncționale, iar la data de 28.10.2015 a fost emisă autorizația de construire nr. 89, prin care a fost modificată autorizația de construire nr. x/12.05.2015.

La data de 17.12.2015, Tribunalul Brăila a pronunțat decizia nr. 299/17.12.2015, prin care a menținut soluția pronunțată de Judecătoria Brăila, deci s-a consolidat efectul provizoriu al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 6131/29.12.2014.

Așadar, atât la momentul depunerii cererilor pentru emiterea autorizațiilor, cât și la momentul emiterii celor două autorizații, soluția de reziliere a contractelor de asociere se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie, ceea ce înseamnă că nu era îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991.

În concluzie, instanța trebuia să dea eficiență autorității de lucru judecat (chiar dacă aceasta era provizorie) și să rețină în cadrul considerentelor că autorizațiile de construire au fost emise după rezilierea contractelor de asociere.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a dispus în mod nelegal admiterea în parte a acțiunii și obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 417.320 RON în baza contractului de asociere în participațiune nr. 691/2006.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanța a reținut la pag. 42 din decizie că, potrivit probelor administrate în cauză, intimata-reclamantă nici nu a făcut dovada ținerii evidenței contabile potrivit obligațiilor ce îi reveneau prin contract și nici nu a realizat investițiile pretinse cu acordul consiliului de administrație.

De asemenea, a reținut și faptul că intimata-reclamantă are dreptul la plata contravalorii lucrărilor de investiții cu condiția să fi servit, în mod evident, scopului asocierii. În plus, instanța a constatat că pentru investițiile identificate pe terenul aparținând societății pârâte și care au servit scopului asocierii, apelanta-pârâtă nu va putea fi exonerată de plată contravalorii acestora, în caz contrar putându-se reține îmbogățirea fără justă cauză a acesteia, chiar dacă în cauză aceste investiții nu au fost efectuate în condițiile stipulate în contract, întrucât au rămas în patrimoniul acesteia după încetarea contractului.

Analizând aceste considerente, recurenta-pârâtă susține că instanța a reținut faptul că trebuie să achite contravaloarea investițiilor în temeiul unor presupuse obligații contractuale, chiar dacă aceste lucrări nu au fost realizate conform înțelegerii părților din contract pentru că, în caz contrar, s-ar putea reține îmbogățirea fără justă cauză, de vreme ce aceste investiții ar fi rămas în patrimoniul său.

Deși intimata-reclamantă a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri în temeiul unor dispoziții contractuale, instanța a admis în baza unei alte instituții de drept, cu încălcarea limitelor învestirii și fără a fi pusă în discuția părților, încălcând, astfel dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) și art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă.

Mai susține recurenta-pârâta că hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța a reținut la pag. 43 din decizie că pârâta nu poate fi exonerată de la plata, în temeiul art. 9.5 din contract, a contravalorii investițiilor, dar a reținut și faptul că aceste investiții nu au fost efectuate în condițiile stipulate în contract.

Așadar, pe de o parte, instanța a reținut că intimata-reclamantă a efectuat presupusele investiții cu încălcarea prevederilor contractuale, deci este evident faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi obligată la plata de despăgubiri, iar, pe de altă parte, a reținut că pârâta nu poate fi exonerată de la plata contravalorii investițiilor, concluzia fiind în totală contradicție cu primul considerent reținut.

Recurenta-pârâtă expune detaliat aspectele reținute de instanța de apel cu privire la lucrările de investiții și concluzionează în sensul că, deși pentru unele dintre construcții (în mod eronat) singurul criteriu pentru care au fost considerate investiții a fost existența autorizației de construire, fără a fi luate în calcul alte circumstanțe, pentru alte lucrări, instanța, în mod corect, a reținut că existența autorizației de construire și faptul că aceste lucrări au fost executate pe terenul deținut în administrare de pârâtă nu este de natură să conducă la concluzia ca reprezintă o investiție.

O ultimă critică vizează faptul că instanța de apel nu a făcut distincția dintre venituri și fondurile proprii ale Asociației, având o reprezentare greșită a fondurilor de care a dispus Asociația în ceea ce privește investițiile, fapt cauzat de încălcarea dispozițiilor legale privind definirea veniturilor în comparație cu fondurile proprii.

În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere la Secțiunea 2.1 pct. 9 alin. (2) din Anexa 1 la Reglementările Contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate: "veniturile constituie creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de intrări sau creșteri ale activelor ori reduceri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor".

În speță, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța a considerat că noțiunea de veniturile Asociației este echivalentă cu cea de fondurile proprii ale Asociației, ignorând definiția veniturilor, astfel cum este redată supra, respectiv faptul că veniturile sunt în strânsă legătură cu activitatea economică desfășurată, pe când fondurile proprii nu.

În opinia recurentei-pârâte, instanța, prin aplicarea dispozițiilor legale din Reglementările Contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, ar fi trebuit să rețină faptul că lipsa beneficiilor din activitate nu înseamnă că Asociația nu a avut fonduri proprii, presupusele investiții având ca sursă exact aceste fonduri.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit contractului, fondurile proprii ale Asociației erau asigurate de către intimata-reclamantă.

Așadar, considerând că Asociația nu a desfășurat activitate care să producă beneficii economice (venituri) nu înseamnă că a fost lipsită de fonduri proprii, ci fondurile proprii au constat în contribuția intimatei-reclamante, astfel cum părțile au stabilit în cadrul contractului, iar tocmai din aceste sume au fost realizate investițiile invocate de reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA sunt următoarele:

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/12.05.2015 și a autorizației de construire nr. x/28.10.2015, recurentul-pârât arată că hotărârea recurată este nelegală și neîntemeiată, fiind pronunțată pe baza unor motive contradictorii și cu încălcarea, respectiv greșita interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial aplicabile în cauză, în mod special cu încălcarea prevederilor art. 551, art. 1949 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Recurentul-pârât arată că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 50/1991, "autorizația de construire sau desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil și/sau construcții, ori a unui alt act care conferă dreptul de construire sau desființare".

Din interpretarea rațională și teleologică a art. 1 din Legea nr. 50/1991, rezultă că autorizația de construire se poate obține și pe baza unui alt act care conferă dreptul de construire.

Or, din lecturarea hotărârii atacate se poate constata că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale reținute, respectiv art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, instanța de apel, în mod nelegal, s-a limitat în a analiza excepția de nelegalitate doar sub aspectul existenței titlului de proprietate, fără a avea în vedere că legiuitorul a prevăzut posibilitate obținerii unei autorizații de construire și în baza unui alt act care îi conferă acest drept.

Plecând de la acesta premisă a controlului judiciar doar sub aspectul existenței sau nu a unui titlu de proprietate, recurentul-pârât arată că, în cauză, deși instanța de apel a reținut, în principal, că potrivit legii, nu puteau fi emise autorizațiile de construire, întrucât solicitantul acestora nu avea dreptul de a le obține, totuși în considerente a apreciat că reclamanta avea obligația de a obține aprobările, avizele și autorizațiile pentru funcționarea asociației în conformitate cu cerințele reglementărilor în vigoare (alin. (2), fila x din hotărâre).

De asemenea, deși a reținut că "dreptul de folosință este un drept real potrivit C. civ..", totuși a apreciat succint că acest drept nu conferă dreptul de a obține o autorizație de construire, întrucât cel care l-a transmis este titularul unui drept de administrare, fără însă a mai cerceta și constata că asupra unei părți din terenul pentru care s-a solicitat autorizația de construire intimata A. S.R.L. deține un drept de proprietate, din totalul suprafeței terenului, doar suprafața de 1,43 ha aparținând S.C.D.A. Brăila, respectiv că obținerea autorizației de construire era de esența îndeplinirii obiectivelor din contractul de asociere în participațiune.

Pornind de la raționamentul contradictoriu al instanței de apel, potrivit căruia "chiar dacă dreptul de folosință este un drept real potrivit C. civ., cel care l-a transmis este titularul unui drept de administrare ce nu îi conferă, potrivit legii speciale, dreptul de a obține o autorizație de construire", ar însemna că, contractul de asociere dintre cele două părți este nul, întrucât, văzând principalele efecte ale asocierii în participațiune cât și scopul/obiectivele inserate în cuprinsul contractului, S.C.D.A. nu avea posibilitate să aducă aport un bun asupra căruia are doar un drept de administrare.

Mai mult decât atât, raționamentul instanței contravine înțelegerii părților, în sensul în care prin contractul de asociere în participațiune, intimata s-a obligat să obțină toate autorizațiile/avizele necesare funcționării acesteia și îndeplinirii obiectivelor pentru care s-a încheiat acest contract.

Recurentul-pârât invocă și prevederile art. 1.170, coroborat cu art. 1.270 C. civ., concluzionând în sensul că instanța de apel în mod nelegal a reținut că intimata A. S.R.L. nu avea dreptul de a obține autorizația de construire, respectiv că excepția de nelegalitate este întemeiată.

Făcând trimitere la art. 1.949 și la art. 1.953 alin. (3) din C. civ., recurentul-pârât susține că printre principalele efecte ale contractului de asociere în participațiune se numără obligația de aport, care reprezintă contribuția fiecărui asociat după cum s-a stabilit prin contractul de asociere.

Prin urmare, instanța de apel, în mod nelegal, nu a avut în vedere că nu este posibilă încheierea altor tipuri de contracte prin care să fie cedată folosința asupra bunurilor din domeniul public către societăți comerciale private, decât în modalitățile expes prevăzute de lege.

De asemenea, instanța de apel în mod greșit nu a avut în vedere că Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Șișești, în subordinea căreia a fost înființată Stațiunea de Cercetare Agricolă Brăila, și care reprezintă statul român în relațiile științifice în domeniile sale de activitate a avizat contractul de asociere în participațiune.

Contrar celor reținute de instanța de apel, potrivit cărora " (...) fiind proprietatea publică a statului, pe acesta nu putea fi edificată o contrucție definitivă, cum este hala în discuție, caracterul definitiv al acestuia rezultând atât din expertiza tehnică în construcții efectuată în apel cât și din mențiunile din cele două autorizații de construire", recurentul-pârât arată că în documentația tehnică aferentă documentației autorizației de construire nu se specifică caracterul permanet al halei multifuncționale.

Mai mult, din probatoriile administrate în cauză, respectiv în expertiza tehnică judiciară se arată că lucrările de construire au fost realizate cu respectarea autorizațiilor de construire și cu respectarea prevederilor legale. Totodată, în expertiza tehnică judiciară se arată:

"construirea halei a fost pentru mărirea suprafețelor de depozitare a produselor agricole, semințelor și materiale pentru preparare furaje în corelație cu prevederile "Planul de afaceri al Asociației constituite de SCDA Brăila și S.C. A. S.R.L. pe baza contractului de asociere în participațiune nr. x/22.02.2006 privind proiectul de exploatare în participațiune a spațiilor și terenului din perimetrul Punct de lucru A. și a programelor de afaceri aferente contractelor ulterioare".

Cu privire la considerentul instanței potrivit căruia, conform art. 61 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/12.10.2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, în condițiile legii, pe terenurile aparținând domeniului public persoanele fizice sau juridice pot realiza, în interes privat, numai construcții cu caracter provizoriu, autorizate în condițiile legii, pe amplasamente stabilite în baza reglementărilor documentațiilor urbaniste, recurentul-pârât consideră că și acesta este neîntemeiat, prevederile legale menționate nefiind incidente în cauză, întrucât pe de o parte lucrarea nu a fost realizată în interes privat, iar pe de altă parte, această lucrare s-a realizat în beneficiul unei instituții aparținând statului român.

Argumentelor de mai sus li se poate adăuga și interpretarea per a contrario din analiza cadrului normativ privind autorizarea executării lucrărilor de construcții ca nefiind identificat vreun impediment legal pentru autoritatea administrativă competentă de a elibera autorizația de construire dacă sunt îndeplinite toate cerințele tehnice și de urbanism.

În consecință, fără a aduce atingere dreptului de proprietate a statului român prin raportare la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 50/1991, cât și la art. 1.949 C. civ., autorizațiile de construire au fost eliberate în mod legal, atât timp cât S.C. A. a făcut dovada că avea dreptul de a obține autorizația de construire în baza contractului de asociere, aspect pe care instanța de apel, în mod nelegal, l-a trecut cu vederea, limitându-se doar la analiza fracționată a textului de lege incident în cauză.

Cu privire la admiterea apelului pe fondul cauzei, recurentul-pârât înțelege să critice decizia sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material în ceea ce privește obligarea sa la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 9.849,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, având în vedere calitatea pe care a avut-o în prezenta cauză, apreciază că nu se află în culpă procesuală, în acest sens nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cum în mod nelegal a dispus instanța de apel.

Potrivit recurentului-pârât, lipsa culpei procesuale reiese chiar din considerentele hotărârii, în momentul în care însăși instanța retine că, deși constată că autorizația de construire nu este legală, totuși produce efecte juridice în continuare.

În consecință, nefiind o parte căzută în pretenții, recurentul-pârât apreciază că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este vădit neîntemeiată.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile C. proc. civ. și ale Legii nr. 50/1991, la care a făcut referire în cuprinsul acesteia.

Pârâtul CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA a formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamantă și de pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA.

A solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, în principal CA inadmisibil și lipsit de interes, iar în subsidiar respingerea ca nefondat și admiterea recursului reclamantei.

În susținerea excepției inadmisibilității, pârâtul arată că, astfel cum s-au exprimat în mod constant instanțele de judecată, poate fi obiect al apelului/recursului doar dispozitivul sentinței în condițiile în care considerentele hotărârii au exclusiv rol de interpretare a dispozitivului și dețin putere de lucru judecat doar prin dispozitivul pe care îl explică, excepția fiind reprezentată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, pârâtul susține că recurenta nu a dovedit, concret, nici care sunt problemele de drept dezlegate de instanța de fond ce nu au legătură cu judecata, nici care ar fi dezlegările greșite date unor probleme de drept. De asemenea, nu se demonstrează nici care sunt acele constatări de fapt care o prejudiciază pe recurentă.

Potrivit pârâtului, singurul motiv invocat în promovarea recursului la considerentele dispozitivului sentinței de apel prin care excepția de nelegalitate a fost admisă constă în faptul că instanța de apel a reținut că autorizațiile se pot solicita și prin împuternicit, respectiv că unele susțineri invocate de S.C.D.A. Brăila sunt neîntemeiate.

Față de cele mai sus arătate, susține că argumentele invocate de S.C.D.A. Brăila în cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute în mod expres și limitativ la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. pentru a atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

În al doilea rând, pârâtul susține că recurenta nu a făcut dovada interesului său în promovarea recursului la considerentele dispozitivului hotărârii din apel, prin care excepția sa de nelegalitate a autorizațiilor de construire nr. 89 și nr. 28 a fost admisă, condiție legală, necesară și obligatorie, motiv pentru care solicită admiterea excepției lipsei de interes.

Astfel, din motivele de recurs invocate de către S.C.D.A. Brăila rezultă că, deși soluția pronunțată de Curtea de Apel Galați îi este favorabilă, recurenta este nemulțumită de considerentele sentinței pronunțate a căror schimbare o solicită.

Pe fond, susține netemeinicia recursului declarat de pârâtă.

În ceea ce privește recursul formulat de A. S.R.L., arată că aceasta invocă, față de soluția de admitere a excepției de nelegalitate a autorizațiilor de construire, aceleași critici pe care le-a susținut/dezvoltat și pârâtul în cererea sa de recurs, astfel că în situația dată, achiesează la acestea și solicită admiterea lor în sensul casării sentinței recurate, și în rejudecare să se constate temeinicia încheierii Tribunalului Brăila din data de 09.10.2019, prin care s-a dispus respingerea excepției de nelegalitate a autorizațiilor de construire nr. 28 și nr. 89, ca neîntemeiată.

Cu privire la celelalte motive de recurs invocate de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 105/2023, având în vedere poziția procesuală pe care instituția Consiliul Județean Brăila o are în cadrul prezentei cauze, solicită admiterea acestora așa cum au fost formulate.

Pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar respingerea ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA, prin care a solicitat respingerea recursului.

Pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a formulat răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat respingerea ca lipsite de interes, respectiv ca neîntemeiate a apărărilor și argumentelor invocate de CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA și de A. S.R.L. prin întâmpinările formulate și admiterea recursului pe care l-a declarat.

Pârâtul CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA și admiterea recursului pe care l-a declarat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 iunie 2024, au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză, fiind fixat termen de judecată la 30 octombrie 2024.

La 29 octombrie 2024, recurentul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA a depus precizări prin care a arătat că deține calitate procesuală pasivă numai cu privire la capătul de cerere incidental prin care s-a invocat excepția de nelegalitate a autorizațiilor de construire, prin urmare criticile sale privesc două aspecte: nelegalitatea soluției de admitere a excepției de nelegalitate a celor două autorizații și nelegalitatea soluției privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

La 29 octombrie 2024, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise.

Prin încheierea din 30 octombrie 2024, pentru a da posibilitatea recurentei-pârâte STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA să ia cunoștință de conținutul precizărilor depuse de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA, având în vedere și acordul tuturor părților, în temeiul dispozițiilor art. 221 C. proc. civ., s-a dispus amânarea judecării cauzei la 22 ianuarie 2025. S-a prorogat discutarea excepției tardivității precizărilor depuse de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA, invocată de recurenta-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA pentru termenul următor.

La 13 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a depus la dosar note scrise cu privire la precizările recurentului-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA.

Prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2025, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunțarea cauzei la data de 5 februarie 2025, iar ulterior la 12 februarie 2025.

La 3 februarie 2025, recurenta-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a depus la dosar concluzii scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele care urmează:

Prioritar se impune a se arăta că, pentru o judecată unitară, Înalta Curte va analiza recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA din perspectiva criticilor referitoare la soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la excepția de nelegalitate a autorizațiilor de construire nr. x/12.05.2015 și, respectiv, nr. 89/28.10.2015.

Totodată, față de precizările depuse de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEȚEAN BRĂILA la 29 octombrie 2024 și combătute de recurenta-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA prin concluziile depuse la dosar la 13 ianuarie 2025, Înalta Curte arată că limitele învestirii, în care va fi efectuată analiza instanței, sunt cele trasate prin motivele de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs formulată de recurentul-pârât.

Analizând decizia recurată, în ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la excepția de nelegalitate a autorizațiilor de construire nr. x/12.05.2015 și, respectiv nr. 89/28.10.2015, Înalta Curte reține că analiza efectuată de Curte este incompletă.

Dispozițiile art. 394 C. proc. civ. impun ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanța se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept ale cauzei.

Astfel, obligația instanței este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță, instanța de apel a reținut că pârâta a transmis asocierii folosința asupra unui teren pentru care deținea dreptul de administrare, fapt ce nu îi conferea calitatea de a obține o autorizație de construire și, că, mai mult decât atât, terenul fiind proprietatea publică a statului