ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2268/2024

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 17.08.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamant a sumelor de 9.620 euro, reprezentând daune-interese, și de 94.806 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate conform art. 8 din contract, până la data înregistrării acțiunii, precum și în continuare de la data înregistrării acțiunii și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1120/PI/22.12.2023, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 232/A/08.05.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivarea recursului, a susținut că instanțele de fond au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.530 C. civ., în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere.

Astfel, recurentul a criticat reținerea eronată de către prima instanță a faptului că penalitățile de întârziere nu se pot acorda în ipoteza în care obligația contractuală a fost executată în întregime, dar cu întârziere. În opinia recurentului, o asemenea interpretare este greșită, întrucât obligația debitorului este cea de reparare a prejudiciului cauzat creditorului prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute din contractul încheiat.

În continuare, după prezentarea unor aspecte teoretice referitoare la răspunderea civilă contractuală, recurentul a solicitat să se constate că soluția instanței de fond este pronunțată cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile prin restrângerea nejustificată la o singură ipoteză la care se aplică.

Totodată, recurentul a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra incidenței dispozițiilor art. 2.280 și art. 2.300 C. civ., în ceea ce îl privește pe pârâtul C..

Pornind de la aceste împrejurări, recurentul a afirmat că instanța de apel, fără a analiza argumentele instanței de fond și fără a sesiza temeiurile de drept invocate, a pronunțat decizia cu încălcarea principiului rolului activ; în plus, instanța de apel a reținut în mod eronat că reclamantul nu a urmărit executarea obligației de a face și că ar fi renunțat la aceasta, concluzie ce nu are corespondență cu piesele dosarului.

A mai susținut că au fost încălcate prevederile art. 1.266 alin. (1) C. civ., subliniind că principiul forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1.270 C. civ. se impune nu numai părților contractante, ci și organului de jurisdicție învestit cu soluționarea litigiului decurgând din acest act, astfel că instanțele de fond erau obligate să țină seama în interpretarea clauzelor contractuale de voința părților.

Totodată, a susținut că instanța de apel a ignorat acordul din 20.01.2022, prin care părțile au convenit expres asupra cuantumului penalităților pentru executarea cu întârziere a obligațiilor în caz de neexecutare; în acest context, a evidențiat că, în raport cu art. 1.270 alin. (1) C. civ., instanțele de fond trebuiau să țină cont de voința părților exprimată prin contract.

Recurentul a mai solicitat să se constate și încălcarea art. 1.551 alin. (1) C. civ. atunci când i s-a reproșat că nu a solicitat rezoluțiunea contractului, iar pentru a întări afirmația, a subliniat că la 31.01.2024 a comunicat societății pârâte o notificare de reziliere unilaterală a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate și pentru care se afla în întârziere.

În final, a reiterat faptul că instanțele au omis să analizeze răspunderea pârâtului C., în raport cu prevederile art. 2.280 și art. 2.300 C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, autorul căii de atac și-a întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din această perspectivă, a invocat greșita aplicare a art. 1.530 C. civ., precum și încălcarea art. 1.266 alin. (1) C. civ. și a principiului forței obligatorii consacrat de art. 1.270 C. civ., a art. 1.551 alin. (1) C. civ., respectiv ignorarea dispozițiilor art. 2.280 și art. 2.300 C. civ.

Înalta Curte observă că recurentul nu aduce critici asupra modului în care instanța de prim control judiciar a soluționat apelul în ceea ce privește petitul principal al acțiunii, prin care a statuat că pretenția reclamantului, având ca obiect restituirea prețului, are ca temei juridic restabilirea situației anterioare și că este prematur formulată; premisele pe baza cărora instanța de apel a conchis în acest sens au fost, pe de o parte, lipsa unei manifestări de voință în sensul rezoluțiunii contractului la momentul introducerii acțiunii și cu ocazia solicitării de către instanță a lămuririi neconcordanțelor din acțiune, iar pe de altă parte, faptul că notificarea de rezoluțiune comunicată intimatei la 25.01.2024, ulterior comunicării sentinței tribunalului, nu putea fundamenta admiterea apelului și schimbarea hotărârii.

Totodată, întrucât nu sunt conceptualizate într-o critică de nelegalitate a hotărârii recurate vor fi înlăturate afirmațiile recurentului prin care solicită instanței de recurs să constate încălcarea art. 1.551 alin. (1) C. civ. pe motiv că i s-ar fi reproșat faptul că nu a solicitat rezoluțiunea contractului, invocând în schimb notificarea de reziliere unilaterală transmisă intimatei la 31.01.2024, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate și întârzierea în executare; aceasta deoarece argumentele prezentate nu se circumscriu limitelor controlului de legalitate din această etapă procedurală a recursului, nefiind apte să atragă o cenzurare a hotărârii prin prisma motivelor de casare prevăzute de lege.

Referitor la soluția dată asupra capătului accesoriu privind plata penalităților de întârziere, criticile recurentului, deși subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind atât la o nouă evaluare a situației de fapt, care să conducă la o concluzie opusă celei reținute de instanțele de fond.

În examinarea Înaltei Curți, concluzia instanței de apel privind menținerea soluției de respingere a capătului de cerere referitor la penalitățile de întârziere a fost determinată de confuzia în care s-a aflat recurentul la momentul formulării cererii, între obligația de restituire a unei sume de bani și obligația de a face; astfel, evidențiind distincția dintre cele două tipuri de obligații, instanța a arătat că penalitățile de întârziere sunt datorate de partea aflată în culpă până la data plății efective numai în cazul obligațiilor de plată a unor sume de bani, în timp ce în cazul obligației de a face sunt aplicabile dispozițiile art. 1.536 C. civ., care prevăd acordarea de daune-interese raportate la valoarea în bani a prestației neexecutate, cu excepția cazului în care s-a prevăzut o clauză penală sau se dovedește un prejudiciu suplimentar.

Motivele expuse de recurentul-reclamant, însă, nu sunt opuse acestor considerente ale instanței de apel ci, dimpotrivă, evocă aspecte referitoare la interpretarea contractului și răspunderea contractuală, chestiuni asupra cărora instanța de recurs nu poate statua în condițiile în care nu au făcut obiectul examinării anterior. Așadar, instanța supremă constată că, deși prin calea de atac formulată, recurentul a invocat motivul de casare reglementat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate în memoriul de recurs nu permit încadrarea nici în ipoteza de casare de care se prevalează autorul căii de atac și nici în alte motive de recurs.

În acest caz, devine incidentă sancțiunea nulității recursului, aplicabilă atât în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, cât și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie. Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va dispune anularea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 232/A/08.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2024.