ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1877/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtele B., C., D. și E., în calitate de moștenitori ai defunctului F., G. și H. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige, în solidar, pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 13.117.375 euro, reprezentând rate restante de plată aferente perioadei Q2 2013-Q1 2016, în baza contractului de cesiune de creanțe încheiat între reclamantă și pârâta G. la 30.04.2012.

În drept au fost invocate dispozițile art. 1350 și urm., ar. 1114, art. 1115, art. 1443, art. 2321 C. civ.

La termenul din 20.06.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a desemnat, în temeiul art. 167 alin. (3) C. proc. civ., pe I., în calitate de curator special al pârâtei C. și pe J., în calitate de curator special al pârâtei D..

Prin încheierea din 28.11.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, curatorul special J. a fost înlocuit cu doamna K..

Prin încheierea din 24.04.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâta B. de suspendare a judecății cauzei, în principal, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și art. 207 din Legea federală din Elveția, față de deschiderea procedurii de insolvență împotriva pârâtei H. S.A., iar în subsidiar, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin încheierea din 26.05.2021, instanța a respins ca neîntemeiate obiecțiunile formulate de pârâtele B. și C. la raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, precum și cererea acestora de refacere a raportului.

Prin sentința civilă nr. 1940/2021 din 07 iulie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta G. pentru lipsa capacității procesuale de folosință, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele H. S.A., C., B., D. și E. și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 54.528.172,89 RON, reprezentând rate restante aferentei perioadei Q2 2013-QI 2016, precum și suma de 1.258.820,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a declarat apel împotriva încheierilor din 24.04.2019, 26.05.2021 și a sentinței civile pronunțate de tribunal.

Prin încheierea din 10.05.2023, Curtea de apel București, secția a VI-a civilă a amânat pronunțarea la 24.05.2023.

Prin decizia civilă nr. 859A/2023 din 24 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. și C. și D. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel, cu cheltuieli de judecată.

Sub un prim aspect, recurenta B. a susținut că decizia recurată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază, sens în care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că instanța de control judiciar devolutiv nu a analizat și nu a răspuns motivului său de apel privind nesocotirea de către prima instanță a prevederilor art. 1.267-1.269 C. civ., motiv pentru care decizia recurată nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context, a afirmat că analiza instanței de prim-control judiciar s-a realizat exclusiv prin raportare la dispozițiile art. 2.321 C. civ. și numai pentru a argumenta calificarea garanției ca fiind autonomă, fără nicio referire la textele de lege indicate, deși în apel a susținut faptul că interpretarea contractului de cesiune și garanție trebuia realizată în mod sistematic, în acord cu prevederile legale invocate, ținând cont de clauzele contractuale în ansamblul lor, de natura convențiilor și de împrejurările în care acestea au fost încheiate, iar în caz de neclaritate, prevederile contractuale trebuiau interpretate în favoarea celui care se obligă, în speță, a garantului F..

Potrivit recurentei, considerentele instanței de apel referitoare la clauzele contractului nu puteau fi expuse fără aplicarea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1.267-1.269 C. civ., din moment ce ambele părți au contestat elementele contractului de cesiune și ale scrisorii de garanție personală.

De asemenea, a susținut că dacă instanța de prim-control judiciar ar fi considerat că normele legale anterior enunțate nu erau aplicabile, aceasta ar fi trebuit să indice în cuprinsul hotărârii motivele care au determinat această concluzie, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la garanțiile autonome și fideiusiune - art. 2.321 și art. 2.380 și urm C. civ. - și a celor privind regulile de interpretare a clauzelor contractuale art. 1.267-1.269 C. civ. -, sens în care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a afirmat că instanța de apel a reținut în mod eronat că în speță ar fi întrunite condițiile pentru calificarea garanției personale ca fiind o garanție autonomă, potrivit art. 2.321 C. civ. și că unele elemente prezentate de recurentă pentru calificarea corectă a garanției ar fi nefondate, nepertinente sau speculative, unele nefiind analizate.

Astfel, cu privire la cerința existenței unei obligații de plată imediate, a apreciat că, în mod greșit, s-a considerat că este îndeplinită, în contextul în care ipoteza de la art. 4 lit. c) din scrisoarea de garanție personală era aplicabilă numai situației în care obligația garantată, respectiv obligația principală, devenea sau era inaplicabilă, invalidă sau ilegală din orice motiv.

În opinia recurentei, curtea de apel a extins în mod nepermis mecanismul acestei clauze la toate obligațiile regăsite în aceasta, în măsura în care executarea imediată "la prima solicitare a beneficiarului și renunțând la orice obiecții sau contestații și fără a examina relația legală existentă între beneficiar și cesionar" a fost asumată numai pentru obligația de indemnizare prevăzută în cuprinsul ei.

A mai arătat că art. 4 din scrisoarea de garanție personală reglementează două tipuri de obligații, cu conținut distinct, respectiv obligația de a garanta efectuarea plăților de către G. și, eventual, de a efectua plata nerealizată de aceasta, în condițiile stabilite - art. 4 lit. a) și b), și obligația de a indemniza intimata A. S.A. pentru ipoteza în care orice obligație devine sau este inaplicabilă, invalidă ori ilegală - art. 4 lit. c) din garanție.

De asemenea, a susținut că ultima clauză contractuală indicată stabilește expres că indemnizația reprezintă contravaloarea oricărui "cost, pierdere sau responsabilitate rezonabilă suferită de beneficiar", iar nu o executare a prestației aferente obligației de garantare prevăzută de art. 4 lit. a) și b) din garanție, așa cum pretinde intimata prin cererea de chemare în judecată.

De aceea, a apreciat că instanța de apel, în mod nelegal, a stabilit că obligația pretinsă de intimata A. S.A. trebuia executată în condițiile menționate de art. 4 lit. c) din scrisoarea de garanție personală, respectiv pentru situația în care G. nu își îndeplinea obligația de plată asumată prin contractul de cesiune.

Totodată, a susținut că, potrivit art. 4.4 din contractul de cesiune de creanțe, care a stat la baza emiterii scrisorii de garanție personală de către F., obligația asumată de acesta era de conveni asupra plății, chestiune ce nu echivalează cu obligația de a plăti imediat și că executarea ei impunea parcurgerea unei proceduri constând în transmiterea unei notificări, în ipoteza în care G. nu achita ratele, desfășurarea unor negocieri pe parcursul unei perioade de maxim de 10 zile, iar în situația încheierii unei înțelegeri între părți, stabilirea unui nou termen de plată, contractul urmând a fi modificat în consecință, fără a se considera că a intervenit o culpă contractuală din partea vreuneia dintre părți în executarea lui.

Astfel, a apreciat că intimata A. S.A. putea solicita plata debitului din partea garantului F. numai după parcurgerea acestei proceduri și că din această perspectivă, obligația garantului nu putea fi irevocabilă, imediată și necondiționată.

Prin urmare, a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că această procedură reprezintă o procedură prealabilă executării obligației de plată a societății G..

În completarea criticilor expuse în justificarea incidenței motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile și în privința statuărilor instanței de apel referitoare la caracterul autonom al garanției, recurenta a afirmat că mențiunile de la art. 8 din garanție privind renunțarea garantului la beneficiul de discuțiune și diviziune nu fac decât să confirme natura juridică a fideiusiunii.

Recurenta a mai susținut că, în mod eronat, s-a reținut că aceasta ar fi invocat că obligația de garanție este incidentă numai în ipoteza descrisă de art. 4 lit. c) din scrisoarea de garanție, în contextul în care autoarea căii de atac a susținut că această prevedere contractuală vizează doar situația în care obligația garantată devine sau este inaplicabilă, invalidă ori ilegală din orice motiv.

Autoarea căii de atac a arătat că raționamentul instanței de prim-control judiciar contravine dispozițiilor art. 2.321 alin. (1) C. civ., precum și doctrinei de specialitate pe care a prezentat-o, de vreme ce între G. și F. nu există un raport care să-i confere celui din urmă un drept de regres împotriva ordonatorului G. pentru sumele achitate.

A mai precizat că un astfel de raport se naște dintr-un contract bancar și că scrisoarea de garanție, ca instrument de garantare, este cunoscută și utilizată în practica bancară și că aceste elemente reprezentau veritabile uzanțe în domeniu, conform art. 1.268 alin. (2) C. civ., de care instanța de prim-control judiciar nu a ținut cont, de vreme ce nu a analizat motivul de apel privind incidența acestui text de lege.

Recurenta a mai criticat legalitatea deciziei recurate și din perspectiva dispozițiilor art. 2.321 alin. (7) C. civ., arătând că, în mod greșit, s-a apreciat că termenul garanției reprezintă un element secundar, a cărui menționare nu este necesară pentru valabilitatea scrisorii de garanție, iar în cuprinsul acesteia nu exista stipulat niciun element în raport cu care să poată fi determinată durata de valabilitate a scrisorii.

Totodată, a susținut că analiza elementelor fideiusiunii era obligatorie, având în vedere opiniile divergente ale părților cu privire la natura juridică a garanției personale în litigiu și faptul că acestea permiteau calificarea contractului ca fiind de fideiusiune. În acest sens, a arătat că mențiunile din cuprinsul scrisorii de garanție privind renunțarea la beneficiul de diviziune și discuțiune sunt specifice doar instituției fideiusiunii.

În acest context, a solicitat, ca, în ipoteza admiterii recursului, prin dezlegările date chestiunilor deduse judecății să se acorde garanției calificarea corectă, de fideiusiune, cu toate consecințele ce derivă din acesta și, în consecință, să fie rejudecate și excepțiile invocate în cauză.

Autoarea căii de atac a susținut nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.267-1.269 C. civ., arătând că interpretarea clauzelor contractuale trebuia realizată sistematic, începând cu prevederile art. 4 lit. a) și b) din scrisoarea de garanție personală, care stabileau obligațiile principale ale garantului.

A mai afirmat că voința părților rezulta din cuprinsul scrisorii de garanție și din dispozițiile art. 4.4 din contractul de cesiune, care a stat la baza emiterii acesteia și care reglementa o procedură clară pentru executarea garanției.

În opinia recurentei, interpretarea sistematică a contractului presupunea analiza cu prioritate a art. 4 lit. b) din scrisoare, al cărei conținut nu a fost verificat în niciun fel și abia ulterior a art. 4 lit. c). Or, extinzând situația de excepție de la clauza ultim indicată la întregul contract, instanța de apel a încălcat voința părților de a aplica acest articol numai la cazul expres prevăzut în cuprinsul acestuia.

De asemenea, autoarea căii de atac a precizat că la interpretarea scrisorii de garanție instanța de prim-control judiciar nu a ținut cont de natura și împrejurările în care a fost încheiat, prin raportare la scrisoarea de garanție corporativă emisă de H. S.A. care, într-adevăr, putea fi calificată ca o scrisoare de garanție irevocabilă și necondiționată, spre deosebire de cea în litigiu.

În final, a arătat că motivele dezvoltate în susținerea incidenței motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pot fi circumscrise și cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin prisma principiilor legalității și disponibilității, reglementate de art. 7 și 9 C. proc. civ., în contextul în care soluția instanței de apel are ca premisă greșita calificare a garanției ca fiind autonomă prin raportare la prevederile art. 4 lit. c) din contract, inaplicabile în speță în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată - executarea prestației aferente obligației de garanție.

Recurentele C. și D. au arătat că decizia recurată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea normelor de procedură privind citarea și a celor de drept material; astfel a invocat incidența ipotezelor de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Evocând dispozițiile art. 167 alin. (2) teza I C. proc. civ., au afirmat că la dosarul cauzei nu se regăsesc dovezile privind îndeplinirea procedurii de citare a recurentei C. pentru termenul din 10.05.2023, fie prin afișarea citației la ușa instanței, fie prin afișarea acesteia pe portalul instanței ori prin comunicarea citației la ultimul domiciliu cunoscut al acesteia.

Mai mult, au precizat că afișarea citației nu s-a realizat pe portalul Curții de Apel București, aspect ce rezultă din înscrisul anexat memoriului de recurs.

De asemenea, au afirmat că afișarea citației nu s-a realizat în acord cu textul de lege evocat, respectiv timp de 15 zile în cele 3 modalități cumulative, sens în care au apreciat că procedura de citare a recurentei C. nu a fost legal îndeplinită.

Sub un alt aspect, autoarele căii de atac au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 167 alin. (3), coroborate cu cele art. 58 C. proc. civ., întrucât, în condițiile în care recurenta C. a fost citată prin publicitate, instanța de prim-control judiciar ar fi trebuit să desemneze un curator special pentru această parte în apel, aceasta apreciind în mod greșit că mandatul curatorului special desemnat în primă etapă procesuală este valabil și în fața instanței de apel.

Potrivit recurentelor, din interpretarea textelor de lege sus-enunțate rezultă că desemnarea curatorului special era obligatorie în etapa devolutivă, iar sintagma "instanța care judecă procesul" vizează instanța învestită cu soluționarea cauzei în etapa procesuală curentă, în speță, curtea de apel.

De altfel, au arătat că raționamentul instanței de prim-control judiciar nu este susținut de nicio dispoziție legală și că atât timp cât durata mandatului curatorului special din prima fază procesuală nu fusese indicată, în acord cu prevederile art. 80 și art. 87 alin. (1) C. proc. civ., acesta a încetat, durata lui neputând fi extinsă și la judecata în fața instanței de control devolutiv.

Mai mult, au susținut că această concluzie derivă chiar din jurisprudență, pe care au evocat-o, dar și din faptul că rațiunea desemnării curatorului special de către instanța care judecă procesul constă în înștiințarea persoanei desemnate în calitate de reprezentant și comunicarea drepturilor și obligațiilor ce îi incumbă.

Au mai arătat că, în apel, curatorul special al recurentei C. nu a îndeplinit niciun act de procedură, prezentându-se la finalul dezbaterilor, conform mențiunilor din cuprinsul încheierii din 10.05.2023 și că în lipsa unei dispoziții din partea instanței de apel de menținere a mandatului curatorului special, lipsa asigurării reprezentării recurentei C. reprezintă un viciu de procedură de natură să atragă nulitatea actelor de procedură întocmite, respectiv a încheierii din 10.05.2023 și a deciziei recurate.

În acest context, recurentele au apreciat că nu s-a asigurat efectivitatea dreptului la apărare al pârâtei C., de vreme ce închiderea cercetării judecătorești, acordarea cuvântului pe fondul cauzei și reținerea cauzei în pronunțare s-a realizat fără ca pârâta să fie reprezentată efectiv la termenul de dezbateri de către curatorul special.

De asemenea, au susținut că nici procedura de citare a recurentei D. pentru termenul din 10.05.2023 nu a fost îndeplinită cu respectarea art. 155 alin. (1) pct. 6 și 13 C. proc. civ., respectiv la reședința sa cunoscută din străinătate, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, de vreme ce aceasta a fost citată la domiciliul din România înscris în evidențele Direcției de Evidență a Persoanelor.

În continuare criticând decizia recurată, recurentele au arătat că instanța de apel nu a analizat criticile pârâtei B. referitoare la natura juridică a obligațiilor de garanție prevăzute de art. 4 lit. a) și b), pe de o parte și art. 4 lit. c), pe de altă parte, cuprinse în garanția personală asumată de F., respingerea argumentelor fiind vădit străină de natura cauzei.

Astfel, au afirmat că, deși a fost învestită cu un motiv de apel privind caracterul complex al acestei garanții prin prisma prevederilor contractuale sus- menționate, numai obligația de indemnizare de la art. 4 lit. c) putea fi interpretată ca fiind autonomă, aspect ce nu putea atrage același regim juridic și obligației de la art. 4 lit. b), instanța de prim-control judiciar nu a răspuns motivat acestor critici.

Au mai susținut că argumentele instanței de apel potrivit cărora textul scrisorii este foarte clar, în sensul asumării de către garant a obligației de plată a sumelor datorate de cesionar, în mod irevocabil și necondiționat este vădit străină de natura cauzei, de vreme ce prin cererea de apel s-a susținut că doar pentru ipoteza de la art. 4 lit. c) era prevăzută plata necondiționată, iar pretențiile intimatei A. S.A. nu privesc o asemenea obligație.

Prin urmare, au apreciat că instanța de apel a aplicat prevederi contractuale neincidente situației de fapt deduse judecății și, în consecință, dispoziții de drept material inaplicabile în cauză, astfel că motivarea hotărârii atacate este străină de critica de apel invocată.

Pentru aceste considerente, au considerat că în cauză este incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate au mai arătat că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la soluția instanței de apel de respingere a criticii apelantei vizând caracterul esențial al termenului de valabilitate a garanției autonome, conform art. 2.321 alin. (7) C. civ.

Potrivit recurentelor, motivarea instanței de apel sub acest aspect este formală, iar decizia recurată nu prezintă raționamentul logico-juridic care a condus instanța la concluzia că menționarea termenului de valabilitate a garanției nu este de esența garanției autonome și că lipsa stipulării termenului în cuprinsul garanției nu poate conduce la calificarea garanției analizate ca fiind o fideiusiune.

De asemenea, au precizat că motivarea hotărârii atacate este contradictorie, în contextul în care, pe de o parte, prin motivele de apel s-a invocat că în lipsa stipulării unui termen, garanția personală nu putea fi valabilă ca și o garanție autonomă, iar pe de altă parte, în motivarea sa instanța de apel reține că obligația de garanție este o garanție autonomă, pentru că părțile au posibilitatea să prevadă că aceasta este valabilă și fără indicarea unui anumit termen.

Au mai susținut că judecata apelului s-a realizat și cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la interpretarea actelor juridice, precum și cele referitoare la garanții autonome și fideiusiune.

Astfel, au arătat că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că existența unei obligații de plată imediate și necondiționate rezidă din prevederile art. 4 lit. c), în măsura în care acestea erau aplicabile numai ipotezei în care obligația garantată, respectiv cea din contractul de cesiune, devenea sau era inaplicabilă, invalidă sau ilegală din orice motiv, nu și obligațiilor regăsite în garanție, în ansamblul ei, respectiv situației de la art. 4 lit. b) din scrisoarea de garanție personală.

În acest context, în justificarea naturii juridice diferite a celor două tipuri de obligații prevăzute de art. 4 din garanție, recurentele au prezentat argumente identice cu cele ale recurentei B., subliniind că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor de drept material referitoare la garanțiile autonome atât ipotezei de la art. 4 lit. c) din garanție, cât și celei de la art. 4 lit. b), pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.

Au mai arătat că normele de drept material privind cerința stipulării unui termen de valabilitate a scrisorii de garanței, potrivit art. 2.321 alin. (7) C. civ., au fost interpretate în mod greșit, în măsura în care instanța de apel a calificat garanția dedusă judecății ca fiind autonomă în baza unei ipoteze nereglementate de textul de lege, respectiv cea în care părțile nici nu au prevăzut expres altfel și nici nu au stabilit un termen pentru valabilitatea scrisorii de garanție personală.

În susținere au evocat considerentele Deciziei nr. 43/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În final, au precizat că interpretarea instanței de apel încalcă principiul potrivit căruia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și conduce la concluzia că scrisoarea de garanție impune obligații perpetue, chestiune incompatibilă cu instituția garanției autonome.

Recurentele nu au precizat că sunt de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursurile să fie soluționate de completul de filtru.

La 23.10.2023 intimata E. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea recursurilor declarate în cauză.

La aceeași dată intimata A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16.05.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., cu mențiunea că vor fi luate în dezbatere doar criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., conform opțiunii expres exprimate de părți, acestea înțelegând să achite taxa de timbru doar în limita acestor motive.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare:

Având în vedere că unele critici sunt comune celor două memorii de recurs, Înalta Curte va răspunde acestora printr-o analiză și argumentare comună, urmând ca ulterior să fie analizate punctual motivele de nelegalitate invocate în mod distinct prin căile de atac exercitate.

Cu referire la critică comună întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., formulată atât de recurenta-pârâtă B., cât și de recurentele-pârâte C. și D., vizând presupusele vicii de motivare ale deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acesteia.

Recurentele au susținut, în esență, că instanța de apel nu ar fi analizat toate argumentele formulate în apel privind calificarea juridică a garanției ca fiind fideiusiune. Astfel, B. a invocat lipsa examinării motivului său de apel referitor la nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1267-1269 C. civ., în timp ce C. și D. au arătat că instanța de apel nu a motivat corespunzător calificarea juridică a actului dedus judecății și a aplicat dispoziții contractuale neincidente în speță, soluția fiind astfel străină de criticile invocate, inclusiv în ceea ce privește caracterul esențial al termenului de valabilitate a garanției autonome, considerentele fiind apreciate contradictorii în privința lipsei indicării acestui termen.

Înalta Curte reține că obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și a punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și prezentarea raționamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Obligația instanței de motivare a hotărârii se înscrie între garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absența motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Această interpretare nu poate, totuși, să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat și detaliat fiecărui argument invocat de părți, măsura în care obligația de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcție de natura deciziei și de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura argumentului invocat, de importanța acestuia în soluționarea cauzei.

În considerarea acestor repere de examinare, verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a arătat într-o manieră suficient de lămuritoare argumentele pentru care a respins apelul pârâtei, analizând în detaliu clauzele scrisorii de garanției și contractului de cesiune deduse judecății pentru a stabili natura juridică a obligațiilor asumate, respectiv dacă sunt autonome sau, dimpotrivă, accesorii.

În urma interpretării prevederilor contractuale, instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe, în sensul că scrisoarea de garanție emisă de F. are natura juridică a unei garanții autonome, iar obligația garantului de a plăti sumele datorate de cesionar este irevocabilă și necondiționată, fără a putea invoca excepțiile aferente obligației principale, spre deosebire de fideiusiune. A mai reținut instanța de control devolutiv că diferențele de formulare față de alte garanții sau mecanismele prealabile de notificare nu afectează caracterul autonom al garanției și că nu există elemente care să transforme garanția într-o fideiusiune, iar lipsa unui termen de valabilitate nu îi afectează validitatea.

Nu pot fi reținute nici criticile privind existența motivelor străine de natura pricinii în conținutul deciziei recurate cu referire la aplicarea de către instanța de apel a unor prevederi contractuale neincidente situației de fapt.

Ipoteza motivelor străine conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei; aceasta relevă că nu inserarea oricărui considerent, pretins străin de natura pricinii, este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, în mod real nemotivată, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Totodată, decizia recurată nu conține nici considerente contradictorii, întrucât motivarea contradictorie presupune existența unor constatări de fapt distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. Or, în cauză, instanța de control, în urma analizării motivelor de apel invocate de pârâtă, a constatat că sunt neîntemeiate și a respins apelul, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că nu se poate reține faptul că raționamentul instanței ar fi lipsit de suport legal și contradictoriu, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să își argumenteze soluția pronunțată.

În concluzie, considerentele instanței de apel sunt clare, argumentele sunt enunțate într-o succesiune logică de natură a justifica soluția pronunțată ce face posibilă verificarea silogismului juridic de către instanța de control judiciar. Faptul că opțiunea clar manifestată de instanță pentru o anumită interpretare a actului dedus judecății lipsea de justificare analiza unor susțineri ale părților nu poate constitui motiv de desființare a hotărârii pronunțate, instanța acționând potrivit competenței ce i-a fost atribuită în cadrul procesului civil.

Prin recursul formulat, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a invocat încălcarea principiilor legalității și disponibilității consacrate de art. 7 și 9 din același cod, arătând că instanța de apel ar fi calificat în mod eronat garanția ca fiind autonomă prin raportare la art. 4 lit. c) din contract, dispoziție care nu ar fi aplicabilă cauzei întemeiate pe lit. a) și b) ale aceluiași articol.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează, însă, exclusiv neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din același cod, iar nu aspecte legate de interpretarea sau calificarea actului juridic. Or, criticile formulate nu au în vedere vicii de procedură, ci țin în realitate de modul în care instanța de apel a apreciat natura raportului juridic, chestiune ce intră în sfera motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Acest motiv nu poate fi însă analizat în prezenta cale extraordinară, dat fiind că, prin încheierea din 16 mai 2024 privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, s-a stabilit limitarea controlului judiciar doar la criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte C. și D., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au criticat încheierea de ședință pronunțată la 10 mai 2023 sub aspectul pretinsei încălcări a normelor procedurale referitoare la citare și reprezentarea procesuală.

Astfel, într-o primă critică, s-a susținut că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 167 alin. (2) C. proc. civ., întrucât citarea prin publicitate a pârâtei C. pentru termenul din 10.05.2023 nu s-ar fi realizat în modalitățile prevăzute de lege (afișarea citației la ușa instanței, pe portalul instanțelor de judecată și la ultimul domiciliu cunoscut).

Susținerea titularelor memoriului de recurs este însă neîntemeiată. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, în executarea rezoluției instanței de apel din 01.03.2023, citarea intimatei-pârâte C. s-a efectuat prin toate cele trei modalități prevăzute de art. 167 alin. (2) teza I C. proc. civ., respectiv: afișarea citației la ușa instanței la data de 06.03.2023 (conform procesului-verbal de la fila x, vol. II), afișarea citației pe portalul instanțelor de judecată la aceeași dată (extrasul de la fila x, vol. II) și afișarea la data de 07.03.2023 la ultimul domiciliu cunoscut al pârâtei din București (proces-verbal aflat la filele x, vol. II).

În plus, instanța de apel a dispus citarea intimatei-pârâte și la sediul curatorului special desemnat de instanța de fond, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila x, vol. II.

Contrar recurentelor-pârâte, procedura de citare a respectat termenul de 15 zile instituit de art. 167 alin. (4) C. proc. civ., citația emisă pentru termenul din 10 mai 2023 fiind publicată pe portal și afișată la ușa instanței la data de 06.03.2023, respectiv afișată la ultimul domiciliu cunoscut al pârâtei la data de 07.03.2023, cum anterior s-a arătat.

Sub un alt aspect, recurentele au susținut că, pentru termenul de judecată din 10 mai 2023, instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 167 alin. (3) coroborate cu art. 58 C. proc. civ., întrucât, deși a dispus citarea pârâtei C. prin publicitate, nu a procedat și la desemnarea unui curator special pentru reprezentarea sa în această etapă procesuală. În consecință, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare, recurentele arătând că instanța de apel a închis cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul pe fond în lipsa curatorului special, care s-ar fi prezentat anterior reținerii cauzei în pronunțare.

Critica nu poate fi primită. Potrivit dispozițiilor art. 58 și art. 167 alin. (3) C. proc. civ., desemnarea curatorului special are ca finalitate asigurarea reprezentării pârâtului citat prin publicitate și garantarea dreptului său la apărare. În cauză, prima instanță, în temeiul pe art. 167 alin. (3) C. proc. civ., a desemnat pentru pârâta C. curator special pe avocatul I., fără a restrânge mandatul acordat la etapa procesuală a fondului. Or, instituția curatorului special are un caracter de continuitate, mandatul său subzistând pe întreaga durată a procesului, inclusiv în căile de atac, până la încetarea motivului care a determinat numirea sa ori până la înlocuirea printr-o altă dispoziție a instanței.

În acest sens, trebuie subliniat că desemnarea curatorului special constituie o formă de reprezentare legală, care operează ope legis, spre deosebire de reprezentarea convențională, ce presupune încheierea unui mandat de reprezentare de către parte. Din acest motiv, mandatul curatorului nu este condiționat de existența unui acord expres al persoanei reprezentate și nici nu se epuizează odată cu soluționarea unei faze procesuale, ci se menține pe întreaga durată a litigiului.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod legal citând același curator desemnat de prima instanță, acesta fiind convocat la dezbateri conform rezoluției din 01.03.2023, iar mandatul său a fost confirmat prin încheierea pronunțată la 10 mai 2023. De altfel, actele dosarului atestă prezența efectivă a curatorului special la dezbaterile asupra fondului, acesta punând concluzii, ceea ce dovedește că dreptul la apărare al pârâtei C. a fost efectiv garantat în cadrul judecății apelului.

În consecință, susținerile recurentelor-pârâte privind pretinsa nerespectare a normelor de procedură referitoare la reprezentarea prin curator special și încălcarea dreptului la apărare se dovedesc nefondate.

În fine, nefondată este și critica privind încălcarea normelor de procedură privind citarea pârâtei D., care a susținut că ar fi trebuit să fie citată la adresa de reședință din străinătate, în temeiul prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că instanțele de fond au depus ample diligențe pentru identificarea domiciliului sau reședinței pârâtei D.. Întrucât comunicarea actelor de procedură nu a fost posibilă la adresa menționată în declarația de acceptare a moștenirii, fiind incorectă sau incompletă, instanța de apel a pus în vedere apelantei B. să indice o adresă de domiciliu din România și, concomitent, a solicitat informații Direcției Generale pentru Evidența Persoanelor. În lipsa unui alt domiciliu cert, citarea s-a efectuat la singura adresă cunoscută - București, șos. x, sector 1 - conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (proces-verbal aflat la fila x, vol. II), ceea ce demonstrează respectarea dispozițiilor legale privind citarea părții.

Mai mult, în prezenta cauză, deși instanțele de fond au efectuat numeroase demersuri pentru identificarea adreselor de domiciliu sau de reședință ale pârâtelor C. și D., în vederea comunicării actelor de procedură, apelanta-pârâtă B. a declarat că nu are cunoștință de aceste informații. Totuși, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă contrariul, respectiv menținerea legăturii între pârâte pe durata procesului, dovadă fiind dispoziția de plată a sumei de 21 euro pentru comunicarea cererii de apel în Cipru, achitată direct din contul pârâtei C. .

Această împrejurare demonstrează că pârâtele au avut cunoștință de desfășurarea litigiului și comunicau între ele, iar invocarea necunoașterii adreselor a reprezentat un demers vădit dilatoriu, menit să tergiverseze soluționarea cauzei. O asemenea conduită nu este în acord cu principiul bunei credințe consacrat de art. 12 C. proc. civ. și confirmă caracterul nefondat al criticilor.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. și de pârâtele C. și D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 859/A/24.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și de pârâtele C. și D. împotriva încheierii din 10.05.2023 și aceleiași decizii, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. și intimatele-pârâte H. și E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2024.