ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 126/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 140 din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția nulității recursului, fiind respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 326 din 1 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B., C. S.R.L., D. S.A., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR E.. și F. și cu intimații-chemați în garanție DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEȚEANĂ TELEORMAN și MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare A. S.R.L., arătând că instanța de recurs, dezlegând cauza, a omis să cerceteze unul dintre motivele de casare invocate.

În acest sens, contestatoarea a susținut că, prin recursul declarat, a invocat nelegalitatea deciziei recurate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 vechiul C. proc. civ., motivat de faptul că prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman sub nr. x/2017, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 174.408,7 RON, reprezentând contravaloarea alocației bugetare de 50% din valoarea facturilor fiscale emise la data de 01.08.2003 de către S.C. A. S.R.L. către S.C. D. S.A., ca urmare a aprobării date de către Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman.

În fapt, astfel cum a precizat contestatoarea, în baza dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 801/2003 pentru aprobarea programului privind sprijinirea producătorilor agricoli și asociațiilor utilizatorilor de apă pentru irigații, pentru achiziționarea de instalații de irigat noi, din producția internă cu finanțare de la bugetul de stat, în baza aprobărilor primite de către beneficiari, în calitate de producător, a realizat și a livrat instalațiile agricole pentru irigații, prin dealerul S.C. D. S.A., întocmind procesul-verbal de recepție și emițând facturile fiscale la data de 01.08.2003.

A mai arătat contestatoarea că, potrivit H.G. nr. 801/2003, sursa de finanțare este bugetul de stat prin bugetul Ministerului Agriculturii - titlul "transferuri" subcapitolul 40 "sprijinirea producătorilor agricoli", 50% din costul instalațiilor de irigat fiind suportate de către beneficiar, restul de 50% prin alocație bugetară. Beneficiarii pot fi proprietarii de terenuri agricole, asociațiile utilizatorilor de apă pentru irigații, societățile agricole cu personalitate juridică.

Potrivit art. 5 din H.G. nr. 801/2003, beneficiarii se adresează uzinelor producătoare sau distribuitorilor autorizați ai acestora din teritoriu, denumiți în continuare furnizori, prezentând avizul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Județene, în vederea achiziționării instalațiilor pentru irigat conform programului.

Contestatoarea a susținut că, potrivit acestor reglementări, a avut calitatea de producător-furnizor, iar intimata S.C. D. S.A. a avut calitatea de distribuitor autorizat.

A mai arătat, de asemenea, că pentru efectuarea plăților, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Județeană transmitea Ministerului Agriculturii necesarul de fonduri pentru acoperirea volumului alocațiilor aprobate și că a urmat întocmai dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 801/2003 privind modul de decontare, respectiv a întocmit facturi, procese-verbale de recepție și le-a depus la Direcția Agricolă Județeană Teleorman.

Dezvoltând argumentele, contestatoarea a precizat că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 801/2003, se acorda fermierilor un ajutor de stat, sub titlu de alocație, astfel, aceștia plăteau doar 50% din prețul pentru mașina de irigații, restul de 50% fiind plătit direct de către stat, producătorului, sursa fondurilor fiind bugetul de stat prin bugetul ministerului.

A mai arătat contestatoarea că, în calitate de producător, a produs mașinile de irigat, le-a predat fermierilor, urmând ca jumătate din preț să fie plătit de către fermier, iar cealaltă jumătate prin subvenția alocată prin programul aprobat prin H.G. nr. 801/2003.

A mai precizat contestatoarea că, deși mașinile au fost livrate și puse în funcțiune (există la dosar documente justificative în acest sens), 50% din preț, cel pe care trebuia să îl încaseze din programul aprobat prin H.G. nr. 801/2003, nu a mai fost plătit, astfel că s-a adresat justiției în vederea recuperării sumelor cuvenite, parcurgând până în prezent 4 cicluri procesuale.

În raport de aceste aspecte, contestatoarea a subliniat că, deși starea de fapt a fost preluată corect de instanța de recurs din multitudinea de dosare anexate, Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs invocat, referitor la faptul că raportul juridic dedus judecății este cel reglementat de H.G. nr. 801/2003, iar nu de legislația referitoare la răspunderea contractuală. În cele patru cicluri procesuale, unele instanțe au apreciat că suma solicitată i se datorează și au obligat pârâta și chemații în garanție la plata acestor sume, altele au apreciat că în cauză este vorba de o răspundere civilă contractuală, situație în care între reclamantă și cei chemați în garanție nu există raport juridic, respingând acțiunea.

A mai susținut contestatoarea că, în dosar există două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea raportului juridic dedus judecății, respectiv deciziile nr. 1280/2010 și nr. 520/2021, ambele intrate în puterea lucrului judecat. În prima decizie menționată, s-a apreciat că raportul juridic este reglementat de H.G. nr. 801/2003, iar în cea de-a doua, s-a reținut că raportul juridic dedus judecății este unul guvernat de regulile răspunderii civile contractuale, iar prin decizia recurată s-a considerat că cea de-a doua decizie (520/2021) este cea care apreciază corect raportul juridic dedus judecății, astfel că din nou a fost respinsă acțiunea.

Potrivit contestatoarei, deși Înalta Curte a realizat o analiză elevată a instituției autorității de lucru judecat, nu a răspuns la critica formulată prin motivele de recurs, referitor la faptul că raportul juridic trebuia să fie judecat potrivit dispozițiilor H.G. nr. 801/2003.

A mai susținut contestatoarea că, deși intimata S.C. D. S.A. a fost radiată în cursul anilor care au trecut de la data nașterea obligației și până în prezent, ca urmare a falimentului, răspunderea inițiatorului programului aprobat prin H.G. nr. 801/2003, Ministerul Agriculturii, respectiv Direcția Agricolă Teleorman, nu a încetat odată cu radierea intermediarului, acestea având obligația de a-i vira banii direct, pentru că a fost inclusă în program în calitate de producător.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

La 18 noiembrie 2024, contestatoarea A. S.R.L. a depus la dosar note scrise.

La 17 decembrie 2024, intimatul MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca tardiv formulată, iar în subsidiar ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată. Cu privire la excepția tardivității, intimatul a arătat că solicită admiterea acesteia în cazul în care se constată că formularea cererii s-a făcut cu încălcarea termenului imperativ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, intimatul a apreciat că se impune a fi admisă, întrucât contestatoarea invocă susțineri nefondate cu privire la judecata pe fond a cauzei, fără a arăta motivele de fapt pe care se bazează.

La 16 ianuarie 2025, intimata DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEȚEANĂ TELEORMAN a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Contestatoarea nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318 din vechiul C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând sau admițând numai în parte recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Argumentele referitoare la incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Raportat la recursul declarant împotriva deciziei civile nr. 326 din 1 martie 2023, contestatoarea a invocat faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la faptul că raportul juridic dedus judecății este cel reglementat de H.G. nr. 801/2003, iar nu de legislația referitoare la răspunderea contractuală.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală din vechiul C. proc. civ., este necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenți, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, reținând că, dacă în dosarul nr. x/2006, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 801/2003, în prezentul litigiu, pretențiile reclamantei A. S.R.L. se fundamentează pe clauzele contractului de livrare instalații de irigații încheiat cu pârâta D. S.A., iar față de chemata în garanție DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEȚEANĂ TELEORMAN în baza obligației de plată, care, în opinia reclamantei, rezultă din aprobările emise în temeiul H.G nr. 801/2003 pentru beneficiarii C. S.R.L., F. S.A. și B..

A mai reținut instanța de recurs că, așa cum a indicat chiar recurenta în fața instanțelor anterioare, cererea sa de chemare în judecată nu are ca temei H.G. nr. 801/2003, ci datoria pârâtei D. S.A. stabilită în urma unei relații comerciale (decizia nr. 3694 din 27 septembrie 2012 a Înaltei Curție de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în cel de-al doilea ciclu processual).

Totodată, din perspectiva criticilor ce vizau încălcarea prevederilor H.G. nr. 801/2003, justificat de faptul că beneficiarii alocației erau îndreptățiți în baza acestei norme legale să solicite plata în contul furnizorului și că între recurentă și DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEȚEANĂ TELEORMAN exista un raport juridic direct, Înalta Curte a arătat că întreaga construcție juridică a ipotezei sesizate este fundamentată pe aspecte de fapt și elemente probatorii, care, față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, nu mai pot fi restabilite sau reevaluate în această etapă procesuală, controlul instanței de recurs fiind limitat la aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinicie, cum este cazul în speță.

Reiese astfel, că instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susținerile recurentei-reclamante.

În consecință, Înalta Curte constatând neîndeplinite condițiile art. 318 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 140 din 25 ianuarie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.