ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, la 22 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar C.I.I. C. a solicitat instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună constatarea nulității absolute a acordului de mediere nr. 07 din 11 mai 2014, încheiat între reclamantă și pârâtă, consfințit prin sentința civilă nr. 500 din 04 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei, în dosarul nr. x/2014, cu consecința desființării actelor juridice subsecvente încheiate în baza acestuia.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1254 alin. (1) - (2), art. 1247, art. 1250 și art. 1204 C. civ., prin raportare la art. 94 pct. 1 C. proc. civ.

La 17 ianuarie 2020, D. a depus cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei, prin care a solicitat admiterea excepțiilor invocate de către această parte și respingerea acțiunii introductive, ca nefondată.

Cererea incidentală a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 23 iunie 2020, când, totodată, prima instanță a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității cererii, invocată de reclamantă, constatând că autoarea justifică interes în promovarea acesteia, întrucât este semnatară a acordului de mediere și are calitatea de creditor al pârâtei.

Prin sentința nr. 66 din 07 iulie 2020, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă și intervenienta accesorie și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, ridicată de aceleași părți, cu consecința respingerii cererii reclamantei privind anularea acordului de mediere nr. 07 din 11 mai 2014 și a actelor subsecvente acestuia, constatându-se prescris dreptul la acțiune.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr. 374 din 29 decembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis calea de atac și a anulat, în parte, sentința primei instanțe, fiind menținută soluția privind respingerea, ca nefondată, a excepției inadmisibilității cererii introductive și a admis acțiunea reclamantei, cu consecința constatării nulității absolute a acordului de mediere nr. 07 din 11 mai 2014.

Totodată, s-a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a dispus obligarea intimatei-pârâte și a intimatei-interveniente accesorie la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 52.971 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru judecata în primă instanță și în apel.

III. Judecata în recurs, în primul ciclu procesual

Împotriva deciziei primei instanțe de control judiciar, pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2678 din 08 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

IV. Soluția pronunțată în rejudecarea apelului

Ca urmare a casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019*, iar prin decizia nr. 262 din 03 noiembrie 2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea intimatei-interveniente accesorie privind sesizarea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii.

S-au respins, de asemenea, ca nefondate, cererile intimatei privind sesizarea Colegiului de Conducere al Curții de Apel Suceava și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și apelul reclamantei.

V. Judecata în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual

Împotriva deciziei pronunțate în rejudecare, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, iar, în rejudecare, admiterea apelului și anularea în totalitate a sentinței nr. 66 din 07 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, respectiv respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a reținut că la data pronunțării deciziei nr. 99 din 06 mai 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA din 28 august 2013 de numire a intimatei-interveniente accesorie în calitate de administrator al societății recurente-reclamante și inclusiv la data încheierii acordului de mediere, intimata-intervenientă nu avea cunoștință de neregularitățile privind numirea în această calitate.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, la data încheierii acordului, societatea recurentă-reclamantă cunoștea lipsa calității de reprezentant legal a intimatei-interveniente D..

Or, recurenta-reclamantă și intimata-intervenientă accesorie au fost părți în dosarul nr. x/2013, astfel că nu se poate considera că doar societatea a cunoscut, anterior încheierii acordului de mediere, că intimata-intervenientă D. nu mai deținea, în mod legal, calitatea de administrator, în condițiile în care hotărârea AGA a fost constată nulă absolută anterior încheierii acordului.

În aceste împrejurări, s-a subliniat că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie, întrucât instanța de apel recunoaște efecte diferite unei hotărâri judecătorești pronunțate între aceleași părți.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ. și art. 432 C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 99 din 06 mai 2024 a Curții de Apel Suceava.

Sub acest aspect, s-a arătat că acordul de mediere este un act subsecvent hotărârii AGA, constată nul absolut prin hotărârea evocată, deoarece acordul de mediere este succesiv temporal hotărârii AGA, iar cele două acte juridice au legătură între ele.

În continuare, se susține că deși instanța de apel nu pare a contesta caracterul subsecvent al acordului de mediere, a atribuit efecte greșite acestei calificări, reținând că nulitatea hotărârii AGA a fost constatată în temeiul unor motive ce vizează condiții de convocare, cvorum și vot, distincte de cauzele de nulitate invocate în susținerea nulității acordului de mediere.

Recurenta-reclamantă a învederat că dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, nu condiționează desființarea actului subsecvent de cauzele de nulitate care au stat la baza actului inițial, astfel că instanța de apel ar fi trebuit să constate nulitatea acordului de mediere independent de propriile vicii, chiar dacă, în acord cu îndrumările instanței de casare, și acestea ar fi trebuit supuse analizei.

Printr-o altă critică s-a arătat că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 206, art. 209 alin. (1) și (2), art. 1179, art. 1309 alin. (1), art. 2271 C. civ., precum și art. 70

1

și art. 197 din Legea nr. 31/1990 pentru lipsa voinței societare și, în subsidiar, pentru lipsa capacității de exercițiu a societății reclamante.

S-a menționat că instanța de apel a reținut că, deși există o hotărâre prin care s-a constatat lipsa calității de reprezentant legal a intimatei-intervenientă accesorie, această împrejurare nu denotă lipsa consimțământului societății la data încheierii acordului de mediere pe motiv că D. este asociat în cadrul acesteia, voința intimatei-interveniente confundându-se cu cea a societății.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar face o confuzie între asociatul persoană fizică și persoana juridică, care este distinctă de asociații care o compun, concluzie care se desprinde din dispozițiile art. 206 C. civ.. Cu toate că voința asociaților se reflectă în voința persoanei juridice, nu se confundă cu aceasta. Mai mult, se susține că raționamentul instanței de apel nu poate fi corect, întrucât D., la data încheierii acordului de mediere, deținea numai 49% din capitalul social al societății.

Așadar, intimata-intervenientă nu putea reprezenta societatea, întrucât actul constitutiv nu prevedea asociatului puteri de reprezentare, iar hotărârea AGA prin care aceasta a fost desemnată în calitate de administrator, a fost constată nulă absolut printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susține că lipsa puterii de reprezentare echivalează cu lipsa puterii de a angaja societatea într-un raport juridic, acordul de mediere fiind încheiat fără consimțământul sau voința societății reclamante.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a apreciat că lipsa calității intimatei de a reprezenta societatea A. S.R.L. la data încheierii acordului de mediere nu determină lipsa consimțământului sau a voinței societare, întrucât această chestiune afectează relația societară. În plus, potrivit certificatului constatator din 06 mai 2014, D. figura în calitate de administrator.

Autoarea recursului a conchis că din coroborarea normelor legale nesocotite, rezultă că societatea nu putea fi angajată, în mod legal, în acordul de mediere, întrucât intimata-intervenientă accesorie nu avea puteri de reprezentare, nu putea contracta în numele și pe seama societății, condiții în care nu există un consimțământ valabil exprimat pentru recunoașterea datoriei.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1166, art. 1179, art. 1250 și art. 1309 C. civ., întrucât pentru lipsa consimțământul reclamantei la încheierea acordului de mediere sancțiunea care intervine este nulitatea absolută și nu cea relativă.

A subliniat că deși nu se prevede în mod expres că sancțiunea care intervine în ipoteza lipsei consimțământului este nulitatea absolută, această concluzie rezultă din coroborarea normelor legale anterior evocate. Astfel, consimțământul fiind un acord al voințelor, per a contrario, atunci când nu există un veritabil acord, această ipoteză se circumscrie lipsei consimțământului, situație care constituie o cauză de nulitate absolută a contractului. Așa fiind, lipsind una dintre condițiile esențiale pentru validitatea contractului, interesul ocrotit este unul general prin raportare la ocrotirea principiului securității juridice.

În susținerea acestei teze, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, respectiv decizia nr. 2472 din 27 iunie 2014 și decizia nr. 2762 din 26 septembrie 2014.

Consecință a reținerii nulității relative de către instanța de apel, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 3 C. civ., potrivit cărora dreptul material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este imprescriptibil.

Sub un ultim aspect, s-a evidențiat că nelegalitatea deciziei recurate rezidă și din nesocotirea dispozițiilor art. 54 și art. 55 din Legea nr. 31/1990, nefiind aplicabilă situația de excepție privind terțul de bună-credință, ipoteză în care societatea poate opune terților neregularitățile privind numirea organelor autorizate să o reprezinte.

S-a reținut de instanța de apel că simplul fapt că D. figura în certificatul constatator al societății A. S.R.L., în calitate de administrator, la data pronunțării hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA din 28 august 2013, precum și la data încheierii acordului de mediere, denotă că intimata nu avea cunoștință de neregularitățile privind numirea acesteia în calitate de reprezentant legal al societății.

Instanța de apel aplică, așadar, teoria mandatului aparent în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă B. S.R.L., deși aceasta nu a fost de bună-credință, întrucât cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că intimata-intervenientă accesorie nu avea calitatea de administrator al societății reclamante, aspect care rezultă din cronologia faptelor și proximitatea comunicării hotărârilor defavorabile acesteia.

Recurenta-reclamantă a susținut că intimata-pârâtă nu se poate prevala de mențiunile din Registrul Comerțului, deoarece avea cunoștință de neconcordanța acestora cu situația faptică, prin intermediul intimatei-interveniente accesorii, care deținea, la 28 august 2013, data numirii în calitate de administrator al societății A. S.R.L., 90% din părțile sociale ale societății B. S.R.L., fiind, așadar, administratorul în fapt al acesteia.

Prin urmare, recurenta susține că intimata-pârâtă, în calitate de terț, nu se poate prevala de dispozițiile art. 54 și art. 55 din Legea nr. 31/1990 pentru a fi protejat de efectele nulității absolute, deoarece aparența de drept nu există. La 9 martie 2023, intimata-intervenientă accesorie a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea căii de atac, făcând trimitere și la chestiuni de fapt privind litigiul dedus judecății, s-a învederat, în esență, că motivele de recurs referitoare la nulitatea hotărârii AGA din 28 august 2013 nu pot fi primite, întrucât acestea au fost dezlegate prin decizia de casare, instanța de apel, în rejudecare, fiind învestită exclusiv cu stabilirea caracterului nulității incidente în cadrul acțiunii în constatarea nulității acordului de mediere, urmând ca în raport de această calificare să soluționeze excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a arătat, totodată, că instanța de casare a statuat și că sancțiunea nulității absolute a hotărârii AGA din 28 august 2013, ca urmare a încălcării unor norme de drept material prevăzute de Legea nr. 31/1990, nu conduce, în mod automat, la incidența nulității absolute a acordului de mediere, întrucât motivele de nulitate invocate sunt diferite, astfel că trebuie analizate distinct de instanța de apel, care a procedat în consecință, respectând îndrumările obligatorii ale deciziei de casare.

Intimata-intervenientă accesorie a subliniat că prin hotărârile pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2017, s-a stabilit cu titlu definitiv asupra caracterului relativ al nulității, raportat la natura intereselor particulare ale asociaților. Prin urmare, chestiunea privind calitatea de administrator a intimatei-interveniente accesoriu D. are ca obiect o cauză de nulitate relativă, ce trebuie analizată în termenul general de prescripție de 3 ani.

La 13 martie 2023, a depus întâmpinare și intimata-pârâtă B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a învederat că decizia recurată nu conține motive contradictorii, întrucât instanța de apel nu a reținut că intimata-intervenientă accesorie nu ar fi avut cunoștință de eventualele neregularități privind calitatea acesteia de reprezentant al societății, ci că, potrivit certificatului constatator din 06 mai 2014, eliberat de Registrul Comerțului, care face dovada oficială a acestei calități, aceasta figura ca administrator al societății.

Referitor la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept substanțial, contrar susținerilor recurentei-reclamante, încheierea acordului de mediere ulterior hotărârii AGA din 28 august 2013 nu-i conferă acestuia caracter de act subsecvent. În egală măsură, s-a subliniat că dispozițiile art. 1254 C. civ. nu vizează hotărâri ale adunării generale a asociaților, astfel că aceste norme legale nu sunt incidente în cauză.

În mod corect, s-a reținut în cauză incidența nulității relative și s-a admis excepția prescripției, atât cu privire la cauza de nulitate privind lipsa consimțământului, cât și a capacității de exercițiu, în acord cu prevederile art. 1251, art. 1252 și art. 1248 C. civ.

Intimata-pârâtă a făcut trimitere la decizia nr. 22 din 23 aprilie 2019 a Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2014, privind același părți ca cele din litigiu pendinte, în care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că, încă din iulie 2014, recurenta-reclamantă a luat cunoștința de hotărârea care consfințește acordul de mediere. În aceste împrejurări, a luat cunoștința și de data acordului de mediere, astfel că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la acea dată.

A conchis că la data încheierii acordului de mediere, decizia nr. 99 din 06 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă nu produce efecte juridice, nefiind încă comunicată părților și nici transmisă Oficiului Registrului Comerțului. De altfel, potrivit certificatului eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului, intimata-intervenientă accesorie a figurat în calitate de administrator al societății recurentei-reclamante până în data de 11 iulie 2017.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile recurentei-reclamante privind considerentele contradictorii ale deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Potrivit recurentei, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece instanța de apel a reținut, pe de o parte, că intimata intervenientă nu cunoștea la data încheierii acordului de mediere eventualele neregularități privind numirea acesteia în calitatea de administrator al societății reclamante, iar, pe de altă parte, că societatea reclamantă avea cunoștință că intimata-intervenientă nu deținea calitatea de administrator la această societate.

Or, în aprecierea recurentei, nu se poate considera că anterior încheierii acordului de mediere doar societatea a cunoscut că intimata-intervenientă nu mai deținea funcția de administrator, în condițiile în care atât reclamanta, cât și intervenienta accesorie, au avut calitatea de părți în dosarul în care a fost constatată nulitatea absolută a hotărârii AGA, soluționat anterior încheierii acordului de mediere.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de prim control judiciar a analizat motivul de anulare a acordului de mediere privind lipsa consimțământului la încheierea acestuia și a reținut că nu este aplicabil, deoarece semnarea acordului de mediere de către intimata-intervenientă, în condițiile în care anterior a fost anulată hotărârea AGA de numire a acesteia în funcția de administrator a societății reclamante, reprezintă totuși o manifestare de voință a unui asociat al reclamantei.

Totodată, instanța de apel a reținut că lipsa calității de reprezentant a intimatei-interveniente, invocată de reclamantă ca motiv de nulitate a acordului de mediere, nu poate echivala cu o lipsă a consimțământului.

În acest context, instanța de apel a reținut că de esența existenței consimțământului este și faptul că, potrivit certificatului constatator emis în data de 6 mai 2014, intimata-intervenientă figura în funcția de administrator al societății reclamante, nefiind cunoscute eventualele neregularități privind numirea acesteia.

În continuare, instanța de apel, constatând că motivele de nulitate a acordului de mediere sunt caracteristice nulității relative, a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune din această perspectivă și a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data încheierii acordului de mediere, respectiv 11 mai 2014, moment în care reclamanta cunoștea faptul că intimata-intervenientă nu mai deținea calitatea de administrator ca urmare a anulării hotărârii AGA de atribuire a calității de administrator prin decizia nr. 99 din 06 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

În consecință, considerentele relevate de recurenta-reclamantă nu sunt contradictorii, întrucât instanța de prim control judiciar nu a reținut că intimata-intervenientă nu cunoștea eventualele neregularități privind desemnarea acesteia în funcția de administrator a societății reclamante, ci a analizat motivul de nulitate al acordului de mediere pentru lipsa consimțământului și a constatat că, potrivit certificatului constatator, intimata-intervenientă figura în data de 6 mai 2014 ca administrator al societății reclamante, nefiind cunoscute la acea data neregularitățile privind desemnarea acesteia.

Mai mult, se constată că aceste critici privind cunoașterea de către intimata-intervenientă a neregularităților la desemnarea acesteia ca administrator a reclamantei nu sunt relevante din perspectiva analizei instanței de apel privind termenul de prescripție aplicabil dreptului material la acțiune, prin raportare la motivele de nulitate invocate de reclamantă prin acțiune.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate conține temeiurile pentru care s-a respins apelul reclamantei și nu cuprinde considerente contradictorii, fiind conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 1254 alin. (2) C. civ. și art. 432 C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 99 din 06 mai 2024 a Curții de Apel Suceava, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a constatat că acordul de mediere este un act subsecvent hotărârii AGA de numire în funcția de administrator a intimatei-interveniente și nu a reținut nulitatea acestuia ca efect al nulității hotărârii AGA, independent de propriile vicii.

Dispozițiile art. 1254 alin. (2) din C. civ. consacră principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis ("desființându-se dreptul celui care transmite, se desființează și dreptul celui care primește") potrivit căruia desființarea actului inițial conduce la desființarea actelor subsecvente încheiate în baza acestuia.

Este de subliniat faptul că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecință a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet) ("nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât are el însuși"), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Prin urmare, mecanismul nulității actului subsecvent se aplică doar în situația în care actul inițial este unul care produce efecte juridice în sensul constituirii sau transmiterii de drepturi ce fac obiectul actului subsecvent.

Pornind de la aceste considerații teoretice, prioritar aplicării efectelor prevăzute de dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., instanța supremă va proceda la analiza naturii acordului de mediere de act subsecvent hotărârii AGA.

Așadar, actul inițial este reprezentat în cauză de hotărârea adunării generale extraordinare a asociaților reclamantei din 28 august 2013, prin care intimata-intervenientă D. a fost numită în funcția de administrator.

Este de menționat și faptul că prin decizia civilă nr. 99 din 6 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, a fost anulată hotărârea antereferită, prin care a fost desemnată administrator intimata-intervenientă.

Prin acordul de mediere încheiat în data de 11 mai 2014, reclamanta și pârâta au agreat stingerea creanțelor existente între părți și au recunoscut că a rămas un debit în suma de 4.931.659,22 RON de achitat de către reclamantă pârâtei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acordul de mediere nu are natura unui act subsecvent hotărârii AGA, prin care au fost efectuate modificări ale persoanelor împuternicite ale societății reclamante, întrucât nu există o legătură juridică între cele două acte, respectiv drepturile de creanță ce au format obiectul acordului de mediere nu au făcut obiectul hotărârii AGA anulate.

Așa fiind, în lipsa unei legături juridice care să justifice caracterul de act subsecvent al acordului de mediere, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., instanța de apel procedând în mod corect la analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la motivele de nulitate a acordului de mediere invocate de reclamantă.

Pe de altă parte, este de subliniat și faptul că potrivit art. 501 C. proc. civ. instanța de apel era ținută de dezlegările obligatorii ale instanței de recurs din primul ciclu procesual privind analiza motivelor de nulitate ale acordului de mediere, distinct de cele constatate prin decizia de anulare a hotărârii AGA și nu să constate nulitatea acordului de mediere ca efect al nulității hotărârii AGA.

Drept urmare, se constată că în mod just instanța de prim control judiciar nu a reținut incidența situației juridice reglementate de dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ. privind desființarea contractului și a actelor subsecvente.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru încălcarea dispozițiilor art. 206, art. 209 alin. (1) și (2), art. 1179, art. 1309 alin. (1) și art. 2271 C. civ., precum și art. 70

1

și art. 197 din Legea nr. 31/1990, întrucât lipsește manifestarea de voință a societății pentru încheierea acordului de mediere.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că nu putea fi angajată, în mod legal, în acordul de mediere, de către intimata-intervenientă accesorie, întrucât aceasta nu avea puteri de reprezentare prin constatarea nulității hotărârii AGA de numire a acesteia în funcția de administrator al societății reclamante.

Drept urmare, s-a arătat că intimata-intervenientă nu putea contracta în numele și pe seama societății, astfel că nu a existat un consimțământ valabil exprimat pentru recunoașterea datoriei consemnate în acordul de mediere.

Examinând decizia recurată se constată că instanța de apel, în mod just, a reținut că nu se poate reține lipsa consimțământului la încheierea acordului de mediere întrucât, pe de o parte, intimata-intervenientă a semnat acordul de mediere în calitatea sa de asociat al societății reclamante, iar, pe de altă parte, lipsa calității de reprezentant al acesteia determinată de anularea hotărârii AGA nu poate echivala cu o lipsă a consimțământului, ci eventual aspecte legate de relația dintre societate și reprezentanții acesteia.

Așa fiind, instanța supremă nu poate reține o eventuală lipsă a consimțământului societății reclamante la încheierea acordului de mediere pe considerentul că acesta a fost manifestat prin asociatul societății reclamante, în persoana intimatei-interveniente, eventualele neconformități vizând aspecte privind raporturile dintre societate și reprezentanții săi, urmând a fi rezolvate în conformitate cu prevederile art. 197 raportat la art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79 din Legea nr. 31/1990 și calificate ca reprezentând încălcarea regulilor privind reprezentarea societății în raport cu terții (capacitatea de exercițiu).

Contrar celor susținute de recurentă, prin manifestarea de voința a intimatei-interveniente societatea a fost angajată în raporturile cu terții potrivit art. 54 și art. 55 din Legea nr. 31/1990. Neregularitatea desemnării ca administrator a intimatei-interveniente este inopozabilă terților, or o eventuală reprezentare abuzivă poate genera doar daune-interese în sarcina reprezentantului care a abuzat de puterea de reprezentare.

Prin urmare, instanța de apel nu a încălcat dispozițiilor art. 206, art. 209 alin. (1) și (2), art. 1179, art. 1309 alin. (1), art. 2271 C. civ., precum și art. 70

1

și art. 197 din Legea nr. 31/1990 prin faptul că a reținut manifestarea de voință a societății reclamante exprimată prin intimata-intervenientă.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1166, art. 1179, art. 1250 și art. 1309 C. civ., întrucât pentru lipsa consimțământul reclamantei la încheierea acordului de mediere sancțiunea care intervine este nulitatea absolută și nu cea relativă.

Astfel cum s-a arătat, manifestarea de voință a intimatei-interveniente nu poate fi calificată o lipsă a consimțământului societății reclamante la încheierea acordului de mediere astfel încât să poată fi pusă în discuție nulitatea absolută a acordului de mediere.

Este de subliniat că situația de fapt dedusă judecății privind solicitarea reclamantei de constatare a nulității absolute a acordului de mediere pentru semnarea acestuia de către intimata-intervenientă fără împuternicire, va fi calificată juridic ca reprezentând încălcarea regulilor privind reprezentarea societății în raporturile cu terții, respectiv a celor privind capacitatea de exercițiu a societății, sancționată cu nulitatea relativă (art. 1251 C. civ.).

În acest mod a procedat și instanța de apel care a analizat motivele de nulitate ale acordului de mediere din perspectiva încălcării regulilor privind capacitatea de exercițiu, calitatea de reprezentant și eventualelor vicii de consimțământ.

Potrivit art. 211 alin. (2) C. civ., "actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispozițiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că normele care reglementează capacitatea de exercițiu a persoanei juridice ocrotesc un interes particular, în cauză interesul reclamantei fiind acela de a nu recunoaște datoria existentă față de pârâtă, iar sancțiunea pentru nerespectarea acestor norme este nulitatea relativă.

Totodată, potrivit art. 1251 C. civ., lipsa capacității de exercițiu ca și capacitate de a contracta a reclamantei, astfel cum a fost calificată, precum și eventualele vicii de consimțământ nu constituie un motiv de nulitate absolută, ci dimpotrivă un motiv de nulitate relativă.

În consecință, instanța supremă constată că în mod corect instanța de apel a stabilit că lipsa capacității de exercițiu a societății reclamante, prin raportare la reprezentarea acesteia, constituie o cauză de nulitate relativă, nefiind încălcate dispozițiile art. 1166, art. 1179, art. 1250 și art. 1309 C. civ., invocate de către reclamantă în justificarea cauzei de nulitate absolută a acordului de mediere.

În continuare, întrucât instanța de prim control judiciar a stabilit în mod judicios că motivele de nulitate a acordului de mediere sunt de nulitate relativă, se constată că dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 3 C. civ. privind imprescriptibilitatea dreptului la acțiune nu sunt aplicabile în cauză.

Din coroborarea dispozițiilor art. 2501 și art. 2502 C. civ. rezultă că dreptul la acțiunea în constatarea nulității relative a acordului de mediere este prescriptibil, fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani conform art. 2517 din același cod.

Autoarea recursului a mai susținut că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 54 și art. 55 din Legea nr. 31/1990, nefiind aplicabilă situația de excepție privind terțul de bună credință-credință, ipoteză în care societatea poate opune terților neregularitățile privind numirea organelor autorizate să o reprezinte. În justificarea relei-credințe a societății intimate B. S.R.L. recurenta a prezentat situația de fapt.

Critica nu poate fi primită spre analiză, întrucât, pe de o parte, vizează fondul acțiunii, or instanțele devolutive au soluționat cauza fără a cerceta fondul cererii, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe de altă parte, stabilirea bunei sau relei-credințe a terțului, prin reinterpretarea situației de fapt, reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care este supusă analizei doar nelegalitatea deciziei recurate.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 262 din 3 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 262 din 3 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 mai 2023.