ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2328/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului principal și a recursului incident, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2009/21.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, instanța a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții C. și B., ca neîntemeiată.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, iar pe calea apelului incident au solicitat menținerea soluției cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 2009/21.07.2021, pronunțate în această cauză și schimbarea, în parte, a considerentelor acestei hotărâri, respectiv admiterea excepției inadmisibilității acțiunii/apărării de fond referitoare la imposibilitatea anulării parțiale a Acordului Asociaților în raport cu dispozițiile art. 1.255 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 1913 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

3.1. Împotriva acestei decizii a formulat recurs principal reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut că sentința apelată este nulă, fiind dată cu nerespectarea regulilor de procedură sancționate cu nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 175-176 C. proc. civ.

Astfel, deși prin motivele de apel și prin precizările făcute în fața instanței de control judiciar devolutiv în data de 14.10.2022 a arătat că, așa cum rezultă din cererea principală și din răspunsul la întâmpinare, instanța a fost învestită cu analiza a 7 motive de nulitate în privința clauzei de la art. 6 din Acordul asociaților, respectiv lipsa totală de consimțământ, nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii, frauda la lege, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, nevalabilitatea obiectului obligației, nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat toate aceste motive/cauze de nulitate distincte.

Mai mult, instanța de apel nu a examinat deloc nici motivele de nulitate analizate de prima instanță, rezumându-se să ofere o motivare extinsă doar în privința chestiunii mandatului special (hotărârea AGA) al societății A. S.R.L., a cărei lipsă a fost invocată prin cererea introductivă.

A mai precizat recurenta-reclamantă că devoluțiunea a fost totală în privința apelului principal, întrucât a criticat atât neanalizarea și nepronunțarea asupra tuturor cauzelor de nulitate invocate, cât și soluția dată asupra a ceea ce a analizat, soluție netemeinică și nelegală.

Titulara memoriului de recurs a mai adăugat faptul că în apel a criticat și că prima instanță a refuzat să se pronunțe asupra motivelor constând în nevalabilitatea obiectului și nevalabilitatea obiectului obligației, iar în privința caracterului ilicit al obligației de divizare nu se poate înțelege dacă prima instanță a avut în vedere motivul constând în cauza ilicită sau cel privind nevalabilitatea obiectului obligației ori nevalabilitatea obiectului.

De asemenea, a susținut recurenta-reclamantă că nu poate fi vorba despre încălcarea principiului contradictorialității, cum eronat a motivat prima instanță, aceasta încălcând însă principiul disponibilității (art. 9 C. proc. civ.), limitele învestirii și principiul aflării adevărului (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).

Printr-o altă critică s-a arătat de către autoarea cererii de recurs că, în ciuda faptului că prin concluziile scrise de la prima instanță a dezvoltat și explicitat mai mult motivele de nulitate invocate inițial (insistând pe frauda la lege la solicitarea judecătorului), pârâții având posibilitatea să formuleze apărări, refuzul de analiză al primei instanțe este nejustificat, o denegare de dreptate și nu doar o situație de minus petita.

Totodată, s-a mai precizat că reclamanta nu s-a putut folosi de procedura completării hotărârii potrivit art. 444 C. proc. civ., întrucât nu era vorba despre o simplă omisiune de pronunțare asupra tuturor cererilor, ci despre una voită, intenționată, astfel încât numai instanța de control judiciar o poate cenzura și remedia.

În ceea ce privește norma prevăzută de art. 193 C. civ., adăugată suplimentar prin concluziile scrise la motivul privind frauda la lege, s-a arătat că aceasta nu constituie un temei propriu-zis al cauzelor de nulitate invocate, ci este vorba despre o normă cu caracter de principiu general, al cărei conținut trebuia observat și din oficiu de către prima instanță.

O altă critică a recurentei-reclamante face referire la faptul că instanța de fond a făcut confuzii între instituții complet diferite, respectiv între operațiunea de divizare și operațiunea de transfer al unei activități reglementate de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

S-a mai susținut că, atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au observat că motivarea de fapt de la filele x din acțiune vizează 3 cauze de nulitate diferite, respectiv: nerespectarea formei ad validitatem, nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii și lipsa consimțământului.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a menționat că neanalizarea tuturor motivelor de apel reprezintă o încălcare a limitelor învestirii instanței (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), a principiului disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), a principiului dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.. și art. 24 din Constituția României), a principiului dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ., art. 6 par. 1 și 3 CEDO) și a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 20 și art. 22 C. proc. civ.).

Astfel, nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil constituie încălcări ale normelor legale sancționate cu nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a precizat, într-o primă critică, faptul că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel și argumentele invocate, rezumându-se să abordeze lapidar și expeditiv probleme de drept de esență, fără a le da vreo motivare.

Astfel, instanța de control judiciar devolutiv nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra a 5 dintre cele 7 cauze de nulitate pe care era întemeiată cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a mai adăugat autoarea memoriului de recurs că atât decizia instanței de apel, cât și sentința primei instanțe încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nearătându-se motivele pentru care s-au înlăturat chestiunile de drept invocate.

În acest sens, a arătat recurenta-reclamantă că instanța de control judiciar devolutiv a redus motivul de apel referitor la noțiunea de "motive contradictorii" la un singur aspect, fără a răspunde criticii invocate la lit. c) din motivul 2 de apel, inclusiv criticile referitoare la "motive străine de pricină".

S-a mai învederat că ceea ce a contestat reclamanta nu a fost, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, exclusiv asumarea obligației de a încheia subsecvent procesului de divizare o nouă operațiune de schimb de părți sociale, ci mecanismul (angajamentul de divizare într-o formă atipică, urmat de încheierea contractului de schimb), care în esența lui reprezintă o modalitate de eludare atât a dispozițiilor imperative din C. civ. privind încheierea contractelor, cât și a dispozițiilor legale aplicabile divizării și a celor de drept fiscal.

A mai susținut recurenta-reclamantă că este eronată și străină reținerea faptului că divizarea stabilită, ca și conținutul său descris prin art. 6 din Acordul Asociaților, nu ar presupune modificarea actului constitutiv al societății.

Având în vedere că toate chestiunile invocate în fața primei instanțe, mai cu seamă mecanismul fraudulos, ce atrage incidența nulității pentru fraudă la lege, nu au făcut obiectul analizei instanței în sentința pronunțată, acest fapt echivalează atât cu nemotivarea hotărârii, fiind încălcate prevederile art. 9 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și cu soluționarea procesului fără a se intra în judecata fondului (art. 480 alin. (3) din același cod), ceea ce impune anularea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată, în sensul că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale substanțiale și convenționale.

A susținut autoarea memoriului de recurs că, la fel ca și prima instanță, instanța de apel a apreciat în mod greșit că dispozițiile art. 1255 C. civ., invocate de reclamantă ca temei al nulității parțiale a actului juridic, ar fi aplicabile doar în măsura în care ar fi întemeiată frauda la lege, iar nu și pentru alte cauze de nulitate. Astfel, instanța de control judiciar devolutiv s-a referit la inaplicabilitatea normei în ipoteza lipsei de consimțământ și a lipsei formei ad validitatem.

Prin urmare, a susținut recurenta-reclamantă că ambele instanțe de fond au avut o înțelegere eronată a instituției nulității actului juridic, interpretând greșit unele norme legale din cuprinsul acestei instituții.

Printr-o altă critică s-a precizat că ambele instanțe de fond au ignorat regulile aplicabile concursului dintre norma specială și norma generală, precum și prevederile art. 10 C. civ.. Astfel, instanța a ignorat dispozițiile speciale ale Legii nr. 31/1990, aplicând normele generale ale C. civ. din 2009, dând prioritate și convenției părților.

Față de normele speciale ale Legii nr. 31/1990 invocate în cuprinsul acțiunii introductive, în mod eronat instanța de fond a înlăturat cauza de nulitate constând în lipsa consimțământului societății A. S.R.L. la clauzele art. 6 din Acordul asociaților, considerând că împuternicitul administratorului societății, în baza mandatului său general, avea abilitatea de a încheia un asemenea act.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că societatea A. a acordat mandat numai pentru încheierea contractului de cesiune de părți sociale, nu și pentru divizare, care nu se putea realiza fără acordul asociaților, fapt de natură a atrage nulitatea parțială a clauzei de la art. 6 referitoare la divizare, pentru care nu putea interveni ratificarea.

De asemenea, s-a mai adăugat faptul că mandatul special acordat pentru cesiunile de părți sociale nu are legătură cu mandatul dat doamnei D. la semnarea convențiilor-cadru dintre părți.

Autoarea memoriului de recurs a mai apreciat că instanța nu poate reține în cauză nici faptul că societatea reclamantă și-ar fi asumat o obligație de "a face", adică de a diviza în viitor societatea E., drept pentru care în vederea asumării obligației specificate la art. 6 nu ar fi fost nevoie de o hotărâre AGA a societății A.. Cerințele stricte prevăzute de lege în materia divizării, respectiv a transferului de părți sociale, nu pot fi considerate asumate legal în numele asociaților unei societăți prin simpla obligație de "a face".

În ceea ce privește apărarea pârâților referitoare la faptul că reclamanta își invocă propria culpă, s-a menționat că sancțiunea nulității absolute primează în fața principiului nemo invocare suam propria culpa, în acest sens fiind invocate textele legale ale art. 1246 alin. (1), art. 1247 alin. (1) și art. 1250 C. civ.

Distinct de argumentația calificării eronate de către instanța de apel a clauzei art. 6 ca fiind "act de gestiune", recurenta-reclamantă a solicitat ca instanța de recurs să aibă în vedere că divizarea unei societăți (E.) în care recurenta A. este asociat, nu are legătură cu realizarea obiectului de activitate al societății reclamante, cum nici înființarea unei noi societăți, nu are legătură cu realizarea obiectului de activitate al reclamantei.

3.2 La 12 mai 2023, pârâții B. și C. au transmis la dosar recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1913 din 9 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat menținerea soluției cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 2009/21.07.2021, pronunțată în cauză și schimbarea în parte a considerentelor din această hotărâre, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii/apărării de fond referitoare la imposibilitatea anulării parțiale a Acordului asociaților în raport de prevederile art. 1255 C. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. recurenții-pârâți au susținut că decizia recurată este parțial nelegală, fiind dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1255 C. civ., care reprezintă regula din dreptul comun, respectiv nulitatea parțială, cea totală intervenind exclusiv în ipoteza unor clauze esențiale, atunci când scopul esențial al acordului este afectat. Se arată că art. 1255 C. civ. completează art. 10.5 din Acordul Asociaților și stipulează că în ipoteza clauzelor esențiale contractul nu poate fi anulat în parte.

Prin urmare, au solicitat recurenții-pârâți, având în vedere caracterul esențial al art. 6 din Acordul Asociaților, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident.

Au mai arătat titularii recursului incident că reclamanta A. ar fi trebuit să formuleze o acțiune în anularea totală a tranzacției, respectiv a tuturor documentelor de tranzacție: contract-cadru de vânzare, acord asociați și contracte de cesiune subsecvente, având în vedere că între acestea există o legătură de interdependență, întrucât prefigurează, așa cum a reținut și prima instanță, o singură tranzacție în 3 pași de cedare a businessului principal al E. către reclamantă, cu păstrarea celui secundar de către asociații inițiali.

Recurenții-pârâți au mai adăugat faptul că în lipsa asumării obligației de divizare și de schimb de părți sociale, părțile nu ar mai fi încheiat nici contractul-cadru de vânzare, nici acordul asociaților.

Mai mult, faptul că divizarea și schimbul de părți sociale sunt esențiale pentru structura tranzacției rezultă și din faptul că părțile au condiționat, la art. 4.1 lit. c) din contractul-cadru, transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale către reclamanta A. de încheierea unui acord al asociaților prin care să fie reglementate drepturile și obligațiile acestora legate de societatea E..

Pârâții B. și C. au transmis la dosar întâmpinare la recursul principal al reclamantei, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea la recursul incident transmisă la 6 iunie 2023 reclamanta A. S.R.L. a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 februarie 2023, prin rezoluție fiind acordat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 octombrie 2023, cu citarea părților în ședință publică, termen preschimbat din oficiu prin încheierea de ședință pronunțată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin motivele de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă vizează ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile constând în greșita înlăturare a motivelor de apel privind nulitatea sentinței, pentru lipsirea de eficiență a art. 9, precum și a art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ. ce reglementează principiul disponibilității, dreptul la apărare, principiul contradictorialității și rolul activ al instanței sunt fondate.

Recurenta-reclamantă arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 9 C. proc. civ., instanțele de fond au fost învestite cu analiza nulității clauzei stipulate la art. 6 din Acordul asociaților încheiat la 25 iulie 2014, prin care părțile în litigiu au stabilit modul etapizat și condițiile de desfășurare a unui proces de divizare socială și de schimb de părți sociale.

În opinia recurentei-reclamante, clauza aduce atingere înțelegerii părților materializate în contractul-cadru privind preluarea de către aceasta a 99,93% din capitalul social al societății E. S.R.L., convenția privind nu doar transmiterea activității principale a societății, ci și activitatea secundară, deci și exercitarea dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul social, doar astfel justificându-se instituirea prețului de 1.200.000 euro ce corespunde activităților și bunurilor societății achiziționate.

Reclamanta a invocat, prin cererea de chemare în judecată, drept cauze de nulitate lipsa totală de consimțământ, nerespectarea unor dispoziții imperative ale legii, frauda la lege, cauza ilicită, nevalabilitatea obiectului actului juridic și a obligației, precum și nerespectarea formei ad validitatem.

Reclamanta a susținut în fața instanței de apel că prima instanță s-a rezumat la o analiză incompletă, prin considerentele sentinței, a motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată și a cauzelor de nulitate invocate, refuzând în mod greșit să se pronunțe și asupra motivelor privind nevalabilitatea obiectului convenției și a obligației, urmarea fiind identificarea eronată a limitelor învestirii.

Înalta Curte reține, pentru început, că devoluțiunea în calea de atac a reclamantei era integrală, potrivit art. 477 alin. (2) Cod procedură civilă, iar prin decizia recurată, în reeditarea judecății fondului, nu sunt tratate toate cauzele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, criticile recurentei fiind fondate.

Astfel, prin decizia recurată, instanța analizând trunchiat fragmentul final al cererii de chemare în judecată ce conținea un rezumat al reperelor juridice ale cauzei, a înlăturat criticile din apel ale reclamantei, cu motivarea că, în lipsa unei cereri adiționale, simpla enumerare a unor cauze de nulitate, fără o susținere individuală a fiecăreia în raport cu clauza contestată, nu poate conduce la învestirea instanței.

Înalta Curte reține că în măsura în care formulările reclamantei erau confuze, datoria primordială a instanței era ca, respectând dezbaterile contradictorii, să stabilească obiectul cererii și temeiul juridic.

Totodată, principiul accesului liber la justiție implică aplicarea unor reguli clare de procedură care prescriu condițiile și termenele în care pot fi exercitate drepturile procedurale.

Cadrului prestabilit de legiuitor i se subsumează instituirea termenelor după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Este de principiu în materie procesuală civilă că partea este cea care decide cu privire la exercitarea acțiunii, a cărei punere în mișcare se concretizează prin cererea de chemare în judecată.

În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acțiunii, urmând ca litigiul să fie soluționat numai în acest cadru și fără ca instanța să se abată de la limitele astfel stabilite.

Reclamantului îi revine și sarcina să indice normele de drept aplicabile și, implicit, să determine fundamentul dreptului invocat prin acțiune, însă, în final instanței, în temeiul rolului activ, îi revine obligația de a da acțiunii calificarea juridică exactă.

Cererea adițională este un act de procedură, de modificare a pretențiilor reclamantului, care se poate face la prima instanță în condițiile art. 30 alin. (5) și art. 204 Cod procedură civilă, până la primul termen la care partea a fost legal citată, sub sancțiunea decăderii.

Înalta Curte reține că în mod greșit a fost validată soluția primei instanțe în ce privește stabilirea limitelor judecății, precizările în fond și în drept regăsindu-se, în realitate, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acestea fiind doar reluate și explicitate prin actele de procedură ulterioare ale reclamantei, deci încadrându-se în mod legal în limitele temporale determinate prin dispozițiile antereferite, sancțiunea decăderii fiind greșit aplicată.

De altfel, se observă că instanțele de fond fac referire la limitele legale privind modificarea cererii de chemare în judecată nu din perspectiva obiectului, ci a motivelor de fapt și de drept. Instanțele devolutive au admis că cererile de anulare pentru nevaliditatea obiectului și a obligației se regăseau ca atare în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în realitate, ceea ce se reproșează reclamantei, nu este nicidecum o modificare a pretențiilor în afara limitei de timp în care putea interveni la prima instanță, ci absența unei întregiri a lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale în legătură cu elementele de fapt și temeiul juridic, în absența cărora nu se putea lega raportul juridic procesual.

Or, nu a fost cazul unei atitudini generale pasive a reclamantei și a absenței elementelor esențiale, respectiv a motivelor de fapt și de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, de natură să antreneze sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai invoca acele motive.

Reclamanta a indicat prin actul de învestire a instanței nesocotirea mai multor cauze de validitate ale convenției comerciale deduse judecății, precum și sancțiunea nerespectării acestora, respectiv nulitatea art. 6 din convenția părților.

Ceea ce instanțele de fond au omis să observe a fost că motivarea cererii de chemare în judecată era de natură să expliciteze incidența simultană a mai multor cauze de nulitate a clauzei contestate.

În raport cu maniera deficitară de sistematizare, de natură să afecteze coerența argumentelor prezentate de reclamantă în conținutul cererii de chemare în judecată, prima instanță era obligată să deceleze conținutul exact, în lumina precizărilor depuse la dosar în care aceste argumente au fost reluate și prezentate într-o formă mai structurată.

Chiar dacă în urma unor neclarități în modul de concepere a cererii de chemare în judecată, nu se putea desprinde sensul exact, Înalta Curte subliniază că instanța nu se putea deroba de sarcina stabilirii limitelor învestirii prin exercitarea rolului activ, garanție a aplicării principiului disponibilității recunoscut reclamantului, coordonate teoretice care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate referitoare la apelul reclamantei.

Instanțele de fond nu au cercetat toate cauzele de nulitate indicate expres de reclamantă, analiza fiind pe de o parte lacunară sub aspectul intrării în judecata fondului - fără a se rezuma la simple lacune ori inadvertențe ale considerentelor - și, pe de altă parte, nesistematizată prin trimiteri precise la normele de drept incidente.

Criticile recurentei sunt fondate, în sensul că reclamanta a invocat expres și nerespectarea dispozițiilor legale privind forma actului juridic, însă prin considerentele deciziei recurate nu se dă nicio dezlegare acestei cauze de nulitate, deși este menționată formal ca fiind inclusă în cadrul legal al învestirii prin acțiunea introductivă.

Totodată, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că prin art. 6 din convenția părților a fost creat un întreg mecanism fraudulos, reclamanta referindu-se, fără echivoc, la caracterul ilicit și la nulitatea întregii operațiuni juridice complexe preconizate prin acordul încheiat, etapizate în sensul unei divizări și schimb de părți sociale - prin care s-a urmărit, cu eludarea unor dispoziții imperative, un scop ilicit - precum și la nulitatea obligațiilor părților născute în aceste condiții, determinate de prestațiile datorate.

Este neîndoielnic că reclamanta se referă, astfel, la nerespectarea dispozițiilor privind caracterul determinat și licit al obiectului convenției și și-a fundamentat juridic demersul procesual și pe dispozițiile art. 1225 alin. (2), art. 1226 alin. (2) și art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ.

Rolul activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. vizează intervenția necesară a instanței în scopul determinării stării de fapt și de drept în speță, atunci când este învestită cu o situație de fapt ori raporturi juridice complexe.

Pentru a se asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța are obligația, potrivit art. 22 din C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialității, precum și celelalte principii procesuale, printre care și disponibilitatea și dreptul de apărare, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia soluționării pricinii deduse judecății, iar în cauza pendinte Înalta Curte constată că aceste obligații nu au fost îndeplinite, cu consecința nulității sentinței, apelul reclamantei fiind respins în mod greșit.

Nesocotirea rolului activ al instanței în formele reglementate prin art. 22 Cod procedură civilă, precum și a cadrului juridic determinat de reclamantă, cu consecința lipsei pronunțării asupra a ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată atrag în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului principal și casarea atât a deciziei, cât și a sentinței, întrucât sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă, nemaifiind cazul analizei celorlalte motive din recursul reclamantei.

Totodată, constatând că, în urma casării, potrivit art. 501 Cod procedură civilă, primei instanțe căreia i se va trimite dosarul, îi revine cu prioritate obligația de a proceda la calificarea și stabilirea corectă și completă a cadrului judecății în raport cu care urmează a se aprecia și asupra excepției inadmisibilității acțiunii susținute de pârâți în cauză prin recursul incident, pentru ca subsecvent, dacă este cazul, să se pronunțe asupra nulității pe baza circumstanțelor cauzei, a probelor și prin aplicarea regulilor de drept incidente, urmează, în consecință, a fi admis, în temeiul art. 497 C. proc. civ. și recursul incident.

Prin urmare, Înalta Curte admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. și recursul incident declarat de pârâții B. și C. și va casa decizia atacată și sentința civilă nr. 2009/21.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. și recursul incident declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1913 din 09 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 2009/21.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimite cauza pentru o nouă judecată Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.