ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 938/C din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția nulității acțiunii, fiind anulată cererea de chemare în judecată, pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a formulat-o pentru societatea reclamantă.

Prin decizia nr. 105/2020 din 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția nulității apelului.

A fost admis apelul reclamantei, fiind anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost respinsă cererea de repunere în termenul de recurs.

De asemenea, a fost respins ca tardiv recursul.

A fost admisă, în parte, acțiunea, fiind obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 160.481,2 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la care a fost obligată reclamanta în dosarele indicate în cuprinsul acțiunii, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor reprezentând drepturi salariale pe care a fost obligată reclamanta să le achite angajaților săi în aceleași dosare, calculată doar până la data de 14.02.2017.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 7.781,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 1 februarie 2023 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 44/C/2023 din 27 ianuarie 2023 în sensul că dobânda legală penalizatoare va fi calculată doar până la 08.02.2017, iar nu până la 14.02.2017, cum din eroare s-a menționat.

Prin încheierea din 12 septembrie 2023 s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru efectuarea expertizei contabile. S-a dispus, printre altele, respingerea obiectivelor 1-5 și 9 propuse de către apelant.

Prin decizia nr. 125/2024 din 14 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul pârâtului, fiind schimbată în parte sentința apelată.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 134.939 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate de reclamantă și suma de 156.195,53 RON, reprezentând dobânzi aferente drepturilor salariale pe care a fost obligată reclamanta să le achite angajaților săi, calculate până la data de 08.02.2017.

Au fost menținute, în rest, soluțiile din sentința apelată.

A fost obligată intimata să achite apelantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON onorariu de expert și 685,63 RON taxă judiciară de timbru.

Privitor la încheierea din 12 septembrie 2023 recurentul-pârât a criticat măsura respingerii obiectivelor propuse spre a se dovedi lipsa culpei în ceea ce privește faptele imputate, susținând că prin această măsură i-a fost restrâns dreptul la apărare.

Cu privire la decizia nr. 125/2024 din 14 mai 2024, s-a susținut motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reproșându-se instanței de apel că s-a pronunțat asupra unor aspecte care nu au fost invocate și care nu au fost puse în dezbatere, întocmai ca și prima instanță, care a admis acțiunea ca urmare a refuzului executării hotărârilor judecătorești pronunțate premergător negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016, fără ca acest motiv să fi constituit cauza acțiunii fără să fi fost invocat de părți sau din oficiu și fără să fi fost pus în discuția contradictorie a părților. Potrivit recurentului, instanța de apel a recalificat considerentele sentinței apelate de așa manieră încât acestea să se circumscrie limitelor judecății.

De asemenea, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a confirmat prin considerentele expuse că prima instanță nu a pus în dezbaterea părților prevederile art. 2.523 alin. (3) C. civ., contrar principiilor fundamentale ale procesului civil înscrise la art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut, în esență, că soluția pronunțată în apel este nemotivată în fapt și în drept, nefiind analizate unele dintre motivele de apel invocate.

Astfel, s-a imputat precedentei instanțe faptul că nu a indicat clauzele din contractul mandat sau prevederile legale imperative pe care le-ar fi încălcat, nu a motivat caracterul superfluu al unora dintre motivele sale de apel și nici nu a arătat argumentele pentru care a apreciat că este legală sentința prin care s-a pronunțat o altă soluție decât cea solicitată și fără a fi fost pusă în dezbaterea părților.

Totodată, a învederat că nu i-au fost examinate susținerile privind existența unor cauze de înlăturare a răspunderii sale contractuale, raportat la clauza din contractul de mandat care obligă directorul general să negocieze contractul colectiv de muncă la nivel de unitate în limita bugetului de venituri și cheltuieli aprobat, la obligativitatea și prevalența legii bugetului de stat și a Legii nr. 329/2009 în raport cu contractul colectiv încheiat la nivel de ramură, precum și la refuzul nejustificat al societății de majorare a tarifului stabilit pentru serviciul public prestat, acesta fiind singura sursă de finanțare a activității și baza plății salariilor.

S-a arătat și faptul că hotărârile judecătorești invocate de partea adversă sunt insuficiente pentru a putea constitui temeiul atragerii răspunderii sale, aspect ignorat de instanța de apel.

Cu privire la prejudiciul pretins, a criticat recurentul-pârât faptul că a fost conferită valoare probatorie raportului de expertiză sub aspectul sumelor pe care societatea a fost obligată să le plătească, nu și în ceea ce privește constatările referitoare la starea economică precară a societății și la modul în care au fost onorate creanțele salariale, cu consecința majorării dobânzilor plătite, aceste aspecte reprezentând, de asemenea, cauze de înlăturare a răspunderii sale derivate din contractul de mandat.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, ca urmare a depășirii limitelor învestirii și a nemotivării, cauza a rămas necercetată și nesoluționată în fond, impunându-se casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei primei instanțe.

Subsumat motivului de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut ignorarea efectul pozitiv al lucrului judecat atașat hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele care au precedat negocierea contractului colectiv de muncă pe unitate aferent anilor 2014 - 2016, precum și în cele ulterioare acestuia. De asemenea, s-a susținut ignorarea aspectelor tranșate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

Cât privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a reiterat omisiunea instanței de a preciza clauzele contractului de mandat și prevederile legale imperative privind salarizarea pe care le-ar fi încălcat și care au determinat admiterea acțiunii.

De asemenea, s-a arătat că nu a fost verificat concursul dintre art. 1.270 alin. (1) C. civ. și art. 152 alin. (1) teza I din Legea nr. 31/1990, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat încheiat între părți, art. 1.272 alin. (1) C. civ. și art. 144

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, caz în care s-ar fi constatat prevalența clauzei contractuale referitoare la negocierea contractului colectiv de muncă.

S-a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.272 C. civ., cu consecința golirii de conținut a clauzei art. 4 lit. B) alin. c) din contract, în contextul în care ilicitul imputat este că nu a acționat contrar obligației prevăzute de această clauză.

În opinia recurentului, în cauză, dispozițiile pretins încălcate sunt supletive, fiind subsecvente legii bugetului de stat, legii salarizării și Legii nr. 329/2009, și nu imperative, cum greșit s-a reținut, acestea fiind respectate la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Tot astfel, s-a arătat că, prin hotărârile care stau la baza litigiului s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că salariul minim brut pe țară garantat în plată a fost respectat, nu însă și salariul minim brut pe ramură. Or, clauzele contractuale 58 și 59, prevăzute în contractul colectiv la nivel de ramură, sunt supletive, invocându-se în susținerea acestui punct de vedere Decizia HP nr. 17/2016 și Deciziile Curții Constituționale nr. 292/2004, 65/1995 și 383/2011.

Reiterând apărările formulate pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat, în esență, că la negocierea contractului colectiv de muncă era ținut de limitele bugetului de venituri și cheltuieli aprobat de acționariatul societății, această obligație fiind prevăzută atât de legislația bugetului de stat, cât și de clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat. De asemenea, a arătat că a fost descărcat de gestiune potrivit raportului Curții de Conturi. Mai mult decât atât, a învederat că acționaritul societății a refuzat majorarea tarifului serviciului local prestat, deci, implicit, și majorarea fondului de salarii.

Prin urmare, răspunderea sa este înlăturată ca urmare a nedovedirii posibilității de negociere a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu depășirea bugetului de venituri și cheltuieli aprobat, contrar clauzei art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, a prevederilor legii bugetului de stat și a dezlegărilor oferite prin hotărârile judecătorești pronunțate între societate și angajații săi.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că raționamentul instanței de apel intră în conflict cu Decizia HP nr. 17/2016 și Deciziile Curții Constituționale nr. 292/2004, 65/1995 și 383/2011 și cu dezlegările judecătorești anterioare și ulterioare negocierilor contractului colectiv de muncă pentru anii 2014-2016 și cu principiile aplicării și interpretării legii civile.

Nu în ultimul rând, a făcut referire recurentul-pârât la soluția pronunțată în primă instanță asupra primului capăt de cerere, privind obligarea sa la plata unor dobânzi legale al cărei cuantum nu a fost stabilit, precum și la incidența în cauză a prescripției dreptului material la acțiune și la modul în care tribunalul a analizat excepția invocată.

La data de 25 noiembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Compania Județeană Apa Serv S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

La termenul din 21 ianuarie 2025, luând act de precizările intimatei-pârâte cu privire la invocarea excepției nulității, și nu a inadmisibilității, Înalta Curte a respins excepția nulității căii extraordinare de atac.

La data de 13 ianuarie 2015 recurentul a depus note scrise.

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Faptele astfel cum au fost determinate de instanțele devolutive se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

În aceste limite trasate de lege va fi analizat recursul formulat în cauză, printr-un amplu memoriu, nestructurat, criticile formulate în cuprinsul cererii scrise urmând a fi încadrate conform dispozițiilor legale incidente și examinate în ordinea de prioritate impusă de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la încheierea din 12 septembrie 2023, recurentul-pârât critică măsura respingerii obiectivelor 1-5 și a obiectivului 9 propuse în ceea ce privește expertiza contabilă, susținând că i-a fost încălcat dreptul la apărare, ca urmare a faptului că nu a putut dovedi existența cauzelor exoneratoare de răspundere.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate, neîncadrându-se în ipoteza sancționată de textul de lege evocat, care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității.

Din cuprinsul încheierii recurate rezultă că instanța de apel, dispunând efectuarea expertizei contabile, a respins obiectivele propuse de pârât la pct. 1-5, întrucât a apreciat că aceste obiective exced competenței unui expert contabil, existența unor eventuale cauze exoneratoare de răspundere putând fi stabilită numai de instanța de judecată. De asemenea, a respins și obiectivul nr. 9 propus de pârât, reținând că nu s-a putut stabili relevanța acestuia nici ca urmare a precizărilor părții formulate la termenul din 12 septembrie 2023.

Recurentul-pârât își exprimă nemulțumirea față de măsura respingerii unora dintre obiectivele solicitate a fi încuviințate însă nu invocă încălcarea niciunei norme procesuale referitoare la legalitatea probei sau la modalitatea de administrare a acesteia, ci se referă strict la pertinența și concludența obiectivelor ce i-au fost respinse, arătând împrejurările care ar fi trebuit demonstrate în spriinul poziției sale procesuale.

Partea ignoră că, potrivit art. 258 C. proc. civ., instanței de apel, în calitatea sa de instanță devolutivă, i-a fost atribuită competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile, concludente și pertinente pentru stabilirea situației de fapt, căreia i se circumscrie raportul juridic litigios.

Astfel fiind, aprecierile instanței de apel asupra obiectivelor solicitate a fi încuviințate în cadrul expertizei contabile, raportat la competențele expertului contabil și împrejurările ce puteau și se impunea a fi stabilite de către acesta, se subsumează atributului suveran conferit de lege instanțelor de fond asupra utilității administrării probelor.

În consecință, cu privire la încheierea din 23 septembrie 2023, nu s-a demonstrat existența unui viciu de nelegalitate generat de respingerea obiectivelor propuse cu ocazia încuviințării administrării probei cu expertiza contabilă. Prin urmare, nu poate fi reținută teza încălcării dreptului la apărare.

Cât privește decizia atacată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată vădita netemeinicie a alegațiilor potrivit cărora instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte care nu au fost invocate și care nu au fost puse în dezbaterea părților, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 9, art. 22, art. 13 și art. 14 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, trebuie arătat că susținerile potrivit cărora instanța de apel ar fi constatat că în primă instanță s-a omis punerea în dezbaterea părților a art. 2.523 alin. (3) C. civ., cu consecința încălcării art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., sunt neîntemeiate, fiind ignorate considerentele deciziei atacate sub acest aspect.

În realitate, ceea ce a reținut instanța de apel este că prima instanță, în virtutea rolului său activ, era obligată să identifice și să aplice textul de lege incident, chiar dacă acesta nu a fost invocat expres. Prin urmare, a stabilit că, nefiind cazul unei recalificări sau a rețineri unei instituții juridice diferite de cea invocată de părți, nu se impunea punerea în discuție a dispozițiilor art. 2.532 alin. (3) C. civ., nefiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil.

Or, aceste dezlegări ale instanței de apel nu sunt criticate în recurs.

În continuare, recurentul-pârât pretinde că cererea dedusă judecății a fost admisă, reținându-se refuzul său de a executa hotărârile judecătorești pronunțate în contradictoriu cu societatea anterior negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016, fără ca acest motiv să fi constituit cauza acțiunii, să fi fost invocat și să fi fost pus în discuția părților, neregularități procedurale care au viciat hotărârea tribunalului și pe care instanța de apel le-ar fi acoperit și validat prin reformularea considerentelor primei instanțe.

Este reiterată, practic, critica cu același obiect formulată în apel, pe care instanța de apel a înlăturat-o motivat, în recurs nefiind prezentate argumente noi, în sens contrar, apte să invalideze raționamentul precedentei instanțe.

Înalta Curte reține, astfel, că, raportat la obiectul acțiunii, pretențiile dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia s-a invocat încălcarea art. 164 din Codul muncii, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în 2018 aflate la dosar, instanța de apel a constatat în mod judicios că fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului, fost director general, nu a fost nerespectarea unor hotărâri judecătorești, ci încălcarea prevederilor legale imperative vizând cuantumul salariului minim cuvenit angajaților, la încheierea contractului colectiv de muncă aferent anilor 2014-2016.

De altfel, instanța de apel a argumentat că prima instanță a făcut trimitere în cadrul raționamentului expus la hotărârile judecătorești pronunțate în anul 2013, prin care s-au anulat unele clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2009-2012, fiind obligată societatea să le înlocuiască cu prevederile mai favorabile ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, numai pentru a ilustra faptul că, încă din 2013, pârâtul cunoștea caracterul nelegal al clauzelor formulate cu nerespectarea prevederilor legale imperative în ceea ce privește drepturile salariale cuvenite angajaților și consecințele la care expune societatea. S-a reținut, așadar, că prima instanța a dorit să evidențieze atitudinea volițională a pârâtului de a nu respecta prevederile legislației muncii, cu prilejul încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016.

Concluzionând, prin aceste considerente, instanța de apel nu a confirmat o hotărâre nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 9, art. 22, art. 13 și art. 14 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, nu a încălcat, la rândul său, principiul disponibilității, contradictorialitatea procedurii și dreptul la apărare al pârâtului.

Față de argumentele expuse, în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că motivarea hotărârilor judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil exercitarea controlului judiciar.

În cauză, instanța de apel, ca instanță de prim control judiciar, era ținută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu, real și efectiv al criticilor apelantului și al apărărilor intimatei.

Decizia curții de apel respectă exigențele legale și convenționale impuse în ceea ce privește claritatea, precizia, consecvența și concordanța considerentelor, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite în ceea ce privește fiecare dintre motivele de apel formulate, în raport cu acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, cu indicarea argumentelor pentru care au fost înlăturate susținerile părții și care au determinat-o să pronunțe soluția criticată.

Se reține, astfel, că instanța de apel a răspuns criticilor privind soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar afirmațiilor recurentului-pârât, instanța de apel a răspuns susținerilor privind pretinsa inadmisibilitate a cererii de atragere a răspunderii contractuale corespunzător unui ilicit săvărșit în 2014, ca urmare a faptului că o hotărâre judecătorească pronunțată în 2018 nu poate ultraactiva și nici retroactiva.

S-a stabilit că aserțiunile părții nu conturează în mod veritabil o critică de inadmisibilitate a demersului judiciar, având în vedere că, urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva societății în anul 2018, nulitatea clauzei nelegale produce efecte retroactive, de la momentul încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, cu consecința obligației societății de a plăti diferențele bănești neprevăzute în contract, precum și accesoriile aferente, de la data la care angajații erau îndreptățiți să le încaseze.

Totodată, instanța de apel a expus argumentele care au stat la baza înlăturării criticilor privind depășirea limitelor învestirii și încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 14 C. proc. civ.

S-a reținut, în esență, că obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumelor reprezentând drepturi salariale, pe care reclamanta a fost ținută să le achite angajaților săi, dobândă calculată doar până la data de 08.02.2017, fără a se indica cuantumul acesteia, în contextul în care reclamanta a precizat perioada pentru care solicită plata dobânzii și debitul principal asupra căruia se impută iar cuantumul procentual este cel prevăzut de lege, aspecte asupra cărora pârâtul a formulat apărări, nu echivalează cu o nesocotire a limitelor învestirii.

S-a arătat că, deși nu a fost determinată în concret suma la care a fost obligat pârâtul, aceasta poate fi stabilită prin aplicarea algoritmului de calcul, de către debitor sau creditor, printr-o expertiză extrajudiciară ori de către un executor judecătoresc, conform art. 628 alin. (2) C. proc. civ., această modalitate de dezlegare a pretențiilor neechivalând cu lipsa controlului judecătoresc pe fondul pretenției.

În continuare, se constată că situația de fapt și de drept a fost expusă de instanța de apel în cadrul unui raționament logico-juridic detaliat, pe baza aprecierii materialului probatoriu administrat, la finalul căruia s-a constatat îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale derivate din contractul de mandat încheiat, conform art. 143

1

, art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și art. 1.272 C. civ.

Cu privire la răspunderea pârâtului, instanța de apel a stabilit că ilicitul contractul imputabil acestuia, în calitate de director general, constă în nesocotirea dispozițiilor imperative ale legislației muncii referitoare la acordarea cuantumului salariului minim prevăzut de lege, de la care nu se poate deroga, cu consecința încălcării de către societate a drepturilor salariale ale angajaților cu prilejul negocierii și încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016. Prin urmare, în cadrul litigiilor inițiate de salariații ale căror drepturi au fost încălcate, societatea a fost obligată la plata diferențelor neachitate, a dobânzilor aferente, precum și a cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că problema încălcării dispozițiilor imperative ale legislației muncii cât privește drepturile salariale ale angajaților, contestată de pârât, a fost tranșată în litigiile care au generat creanțele pretinse în prezentul dosar, nemaiputând fi repusă în discuție, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești definitive.

Așadar, instanța de apel și-a formulat considerentele raportat la hotărârile judecătorești invocate de autoarea demersului judiciar, și nu cu ignorarea acestora, cum eronat se susține.

Asupra concursului dintre art. 143

1

, art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și art. 1.272 C. civ., privind răspunderea directorului general și cele ale legii bugetului de stat, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, instanța de apel s-a pronunțat. Astfel, împrejurarea că pârâtul era ținut cu ocazia negocierilor colective de respectarea legii bugetului de stat, fiind obligat să se încadreze în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat al societății, astfel cum este prevăzut și la art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, nu este de natură să îl exonereze, în raport cu calitatea sa de director general, de răspunderea decurgând din nesocotirea dispozițiilor legale imperative, și nu supletive, privind acordarea salariului minim la nivel de unitate.

De asemenea, precedenta instanță a răspuns susținerilor părții privind existența unor pretinse cauze exoneratoare de răspundere, arătându-se de ce nu li se poate acorda relevanța faptică sau juridică previzionată, reținându-se, în esență, că toate argumentele circumscrise tezei deciziei de afaceri luate, în interesul societății, conform art. 144

1

alin. (2) și (3), cu respectarea contractului de mandat și a bugetului de venituri și cheltuieli aprobat, nu îl eliberează de obligația de a respecta dispozițiile legale imperative privind drepturile salariale edictate prin norme de ordine publică, cărora trebuia să se conformeze la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Aceleași rațiuni subzistă și în cazul înlăturării apărărilor referitoare la pretinsul refuz al acționariatului societății de a majora tariful aferent serviciului public prestat.

Prin urmare, s-a stabilit că pârâtul, încălcând dispozițiile legale referitoare la cuantumul salariului minim stabilit de lege, nu a acționat cu diligență, ca un bun administrator și în interesul societății la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, reținându-se culpa acestuia, raportat la standardul aplicabil mandatarului cu titlu oneros, în contextul în care, prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile inițiate de angajați, societatea a fost obligată la plata diferențelor salariale, a dobânzilor aferente sumelor neacordate, precum și a cheltuielilor de judecată aferente.

În fine, susținerile privind valoarea probantă oferită raportului de expertiză contabilă raportat la constatările expertului asupra anumitor aspecte de fapt privind situația financiară a societății, întrucât vizează modul în care au fost apreciate și valorificate probele, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Înalta Curte impune, astfel, observația că decizia instanței de apel este amplu motivată, în fapt și în drept, în acord cu cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, standardul motivării deciziei recurate fiind chiar mai ridicat decât cel impus de lege, care nu impune un răspuns explicit tuturor argumentelor părților, ci numai examinarea lor în substanță.

De asemenea, se constată că nu sunt incidente nici celelalte două ipoteze sancționate de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată nu cuprinde considerente străine pricinii și nici incongruențe, în cauză putând fi decelat raționamentul logico-juridic clar, ferm, aplicat circumstanțelor concrete ale litigiului, care a fundamentat soluția pronunțată.

Ca o consecință, toate criticile părții referitoare la nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil precum disponibilitatea, contradictorialitatea și rolul activ al judecătorului, întrucât instanța de apel nu ar fi motivat soluția pronunțată, sunt vădit neîntemeiate.

Împrejurarea că recurentul-pârât nu este de acord cu raționamentul expus în justificarea soluției pronunțate nu echivalează cu necercetarea fondului cauzei și nu atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, vor fi înlăturate criticile privind încălcarea autorității de lucru judecat, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, care ușurează sarcina probațiunii, impunând în fața instanței sesizate cu un litigiu constatările făcute cu ocazia judecăților anterioare.

Instanța de apel, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, a reținut judicios că, în cadrul nenumăratelor litigii de muncă demarate împotriva societății reclamante, s-a tranșat problema încălcării dispozițiilor legale ale legislației muncii care obligă angajatorul să respecte cuantumul salariului minim prevăzut de lege, reclamanta fiind obligată să achite diferențele salariale neacordate, dobânzile aferente și cheltuielile de judecată ocazionate de aceste procese.

De asemenea, a reținut, raportat la considerentele acelorași hotărâri judecătorești, că respectarea legii bugetului de stat și, implicit, a bugetului de venituri și cheltuieli aprobat nu excludea conformarea societății față de dispozițiile legale imperative referitoare la acordarea salariului minim, răspunderea contractuală a angajatorului pentru nesocotirea acestora din urmă neputând fi înlăturată.

Aspectele de fapt reținute și dezlegările jurisdicționale anterioare au stat la baza stabilirii situației de fapt din prezentul dosar, instanța de fond constatând, astfel, corespondența dintre fundamentul pretențiilor reclamantei și hotărârile judecătorești pronunțate împotriva acesteia.

Față de aceste argumente, se reține că, în cadrul acestui motiv de recurs, alegațiile părții vizează situația de fapt reținută în etapele devolutive ale litigiului, în raport cu care s-a reținut existența faptei ilicite, condiție fundamentală a răspunderii contractuale, constând în nerespectarea prevederilor legale imperative vizând drepturile salariale ale angajaților stipulate în CCM pentru anii 2014-2016.

Ignorând modul în care se repercutează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, recurentul-pârât solicită, practic, Înaltei Curți să devolueze fondul cauzei și să reevalueze faptele, pentru ca, schimbându-le, acestea să poată converge către o soluție favorabilă părții.

Aceeași finalitate este urmărită și prin trimiterile făcute la dosarul nr. x/2017, în susținerea apărării deja analizate în apel potrivit căreia la negocierea contractului colectiv de muncă au participat comisii paritare, împrejurare ce ar înlătura răspunderea directorului general.

Or, această abordare nu poate constitui suportul controlului judiciar în recurs, acesta impunându-se a fi realizat numai în raport cu situația de fapt stabilită în fond.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se impune observația că recursul vizează, în mod exclusiv, nelegalitatea hotărârii, iar nu (și) netemeinicia acesteia, astfel cum rezultă și din considerentele Deciziei nr. 79/2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, motivul de recurs este nefondat.

Cât privește susținerile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține, sub un prim aspect, că recurentul-pârât critică decizia instanței de apel tot din perspectiva nemotivării.

Pretinde că nu s-ar fi indicat clauzele contractuale și prevederile legale imperative a căror încălcare a fost reținută, dar și pentru că nu ar fi analizat concursul dintre art. 1.270 alin. (1) C. civ. și art. 152 alin. (1) teza I din Legea nr. 31/1990, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat încheiat între părți, art. 1.272 alin. (1) C. civ. și art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Aceste aspecte au fost analizate cu prilejul examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că nu vor mai fi reluate.

În ceea ce privește aplicarea art. 1.272 C. civ., care, în opinia părții, nu ar fi incident și care ține în realitate chiar de forța obligatorie a contractului, și nu de interpretarea lui, în mod judicios a reținut instanța de apel că, în cauză, contractul de mandat al pârâtului se completează cu legea, pârâtul, în calitate de director general, fiind ținut nu numai de clauzele exprese ale contractului, ci și de dispozițiile legale de la care nu se poate deroga.

Prin urmare, în ceea ce privește obligațiile care îi reveneau directorului general cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat încheiat între părți a fost corect decelată din perspectiva completării sale cu dispozițiile legale imperative referitoare la salariul minim. Așa cum a reținut instanța de apel, nu se poate accepta teza că, prin raportare la conținutul său, această clauză contractuală ar înlătura răspunderea directorului general pentru eventuala eludare a unor dispoziții imperative.

În rest, Înalta Curte reține că motivul de casare a fost invocat formal, întrucât recurentul-pârât nu critică aplicarea propriu-zisă a normelor de drept material și nu relevă nelegalitatea deciziei din această perspectivă.

Într-o primă observație se cuvine se arăta că obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, iar nu sentința primei instanțe, care a fost deja analizată în apel cu respectarea limitelor învestirii, astfel cum a rezultat din analiza motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sau cauza pe fond, în ansamblul său.

Prin urmare, criticile vizând judecata realizată în primă instanță nu pot fi reluate aidoma în recurs ori articulate direct în această cale extraordinară de atac.

Apoi, având în vedere că în recurs se realizează numai un examen al legalității hotărârii instanței de apel, se impunea ca recurentul-pârât, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să își adapteze susținerile corespunzător considerentelor expuse în justificarea soluției pronunțate, să le combată printr-un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei din perspectiva aplicării dreptului material, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, raportat la caracterul formalist al căii extraordinare de atac, autorul recursului era ținut să își expună susținerile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate și structurate într-o manieră rezonabilă, care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar acestor exigențe legale, prin amplul său memoriu de recurs recurentul-pârât reiterează susținerile din apel, arătând, în esență, nu a încălcat nicio obligație legală sau convențională cu ocazia negocierii contractului colectiv la nivel de unitate, răspunderea sa în calitate de director general fiind înlăturată ca urmare a nedovedirii posibilității de negociere cu depășirea bugetului de venituri și cheltuieli aprobat, contrar clauzei art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, prevederilor legii bugetului de stat și hotărârilor judecătorești pronunțate între societate și salariați.

Prin urmare, se contestă concluzia instanței de apel asupra încălcării mandatului, ca urmare a soluțiilor și dezlegărilor oferite prin hotărârile judecătorești stând la baza demersului judiciar, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contract, invocată în apărare de pârât.

Vor fi înlăturate și criticile vizând caracterul normelor reținute ca fiind încălcate de recurentul-reclamant, acest aspect nemaiputând fi repus în discuție, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în litigiile de muncă dintre societate și salariați. În alți termeni, încălcarea unor norme imperative cu ocazia negocierii și încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este premisa demonstrată de la care a pornit judecata acțiunii în răspundere din acest dosar.

Față de aceste argumente, Decizia Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 17/2016 și Deciziile Curții Constituționale nr. 292/2004, 65/1995 și 383/2011, pretins încălcate de instanța de apel, nu sunt incidente în cauză, aceste decizii tranșând aspecte referitoare la legislația muncii, fără nicio legătură cu acțiunea reclamantei din prezentul dosar care a vizat atragerea răspunderii contractuale a directorului general în temeiul dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Pentru a conchide, Înalta Curte reține că, din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor de drept material, nu pot fi decelate critici de nelegalitate în ceea ce privește decizia atacată, recurentul-pârât rezumându-se să expună aspecte deja supuse analizei instanței de apel, fără a se invoca argumente noi, care să impună un răspuns specific din partea instanței de recurs.

Totodată, deși a enunțat și a citat o serie de prevederi legale, precum cele ale Legii nr. 31/1990, O.U.G. nr. 109/2011, Legea bugetului de stat, legile salarizării, partea nu numai că nu a afirmat efectiv încălcarea lor, dar nici nu ilustrat eventuala relevanță a acestora în cauză, raportat la considerentele instanței de apel, susținerile fiind lipsite de caracter concret și aplicat, în contextul în care nu permit încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate vizate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din cod, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 125/2024 din 14 mai 2024 și a încheierii din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.