ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 173/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 9 aprilie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta COMPANIA JUDEȚEANĂ APA SERV S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei totale de 417.690,2 RON, reprezentând dobânzi achitate angajaților care nu au beneficiat de salariul impus de prevederi legislative (257.209 RON), respectiv cheltuieli de judecată aferente litigiilor de muncă prin care angajații societății au solicitat acordarea unor drepturi salariale (160.481,2 RON). A solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 938/C din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 a admis excepția nulității și a anulat acțiunea privind pe reclamanta Compania Județeană Apa Serv S.A. și pârâtul A., pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a formulat-o pentru societatea reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Compania Județeană Apa Serv S.A., solicitând schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a persoanei care a formulat acțiunea ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia nr. 105/2020 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității apelului.

A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Județeană Apa Serv S.A. Piatra Neamț împotriva sentinței civile nr. 938/C din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe sau unei instanțe de același grad, pentru a realiza o nouă judecată a apelului.

Prin decizia nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă cererea de repunere în termenul de recurs.

A fost respins ca tardiv recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 105/2020 din 25 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A fost obligat recurentul-pârât A. la plata sumei de 2718,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante S.C. COMPANIA JUDEȚEANĂ APA SERV S.A..

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 22 noiembrie 2021, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Prin rezoluția din 24 noiembrie 2021 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea contestației în anulare la data de 27 ianuarie 2022.

În motivarea cererii, întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul A. a solicitat admiterea contestației și, pe cale de consecință anularea deciziei atacate.

Reținând că greșeala materială trebuie să fie esențială, ceea ce semnifica că, în lipsa ei, soluția ar fi fost alta, contestatorul arată în continuare erorile materiale săvârșite de instanța de recurs.

Astfel, prima eroare constă în neobservarea faptului că hotărârea pronunțată în apel, recurată, purta mențiunea eronată că este definitivă, deși era supusă recursului. Pe cale de consecință, hotărârea nu purta nicio mențiune relativă la calea de atac și la termenul în care ar fi trebuit exercitată aceasta.

Așadar, în opinia sa, indicarea greșită a faptului că hotărârea este definitivă și lipsa mențiunii posibilității recurării cu indicarea termenului de recurs constituie motive de repunere de drept în termenul de recurs, mai cu seamă că în cuprinsul recursului exercitat s-au relevat aceste aspecte.

In plus, este de reținut că prin Legea nr. 310/2018 au fost modificate dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că "...indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței" - reglementare care, deși aparent neaplicabilă cauzei, față de situația pendinte când nu este indicată nici vreo cale de atac, nici vreun termen, vine totuși să fundamenteze raționamentul analizat, vizând justificarea repunerii în termen a contestatorului, ca urmare a menționării greșite a căii de atac în cuprinsul hotărârii criticate, prin lipsa indicării căii de atac (recurs) și a termenului de exercitare (30 de zile).

Distinct de această eroare materială, care obliga instanța de recurs la repunerea de drept a contestatorului în termen, se constată existența și erorilor materiale constând în:

Acestea se referă la neobservarea inexistenței acordului prealabil al clientului în vederea substituirii în recurs a avocatului ales, ce putea interveni numai ulterior dezînvestirii instanței de apel.

Tot în același sens, se susține neobservarea faptului că termenul de recurs se împlinea la 20 septembrie 2020, într-o zi de duminică, prorogat la 21 septembrie 2020, într-o zi de luni, adică, raportat la data confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2 - 17 septembrie 2020 și obligării intrării în carantină cu 1 zi înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat de la data comunicării deciziei, în contextul în care exista la dispoziție doar o singură zi pentru contactarea apărătorului convențional ales, pentru formularea recursului, dosarul aflându-se în posesia apărătorului carantinat și pus sub interdicția contactului direct cu orice altă persoană.

Se mai susține neobservarea inexistenței indicării vreunui număr de fax sau a vreunei adresei electronice ca modalitate de contact - instanța de recurs prezumând posibilitatea realizării comunicării în aceste forme în lipsa oricărui element/act la dosar care sa o îndreptățească a aprecia în acest sens - partea neindicând/nealegând aceste forme de comunicare a actelor de procedură, potrivit art. 148 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Totodată, se mai susține neobservarea efectului confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2: carantinarea, adică interdicția, sub sancțiunea răspunderii penale, de a intra în contact cu orice altă persoană - situație care se corelează cazului de forță majoră care exonerează partea de răspundere, efectul prevăzut la art. 42 alin. (7) din Decretul nr. 195/2020 fiind, pentru identitate de rațiune, același.

De asemenea se susține neobservarea împuternicirii avocațiale, care atesta prin conținutul său, limitarea la indicarea unui singur avocat, întrucât la nivelul cabinetului nu exista un alt colaborator, care să poată asigura dreptul fundamental la apărare al părții reprezentate.

Alăturat erorilor materiale enumerate, contestatorul susține și cea legată de cheltuielile de judecată, aflate la dosarul cauzei și neprobate, atât timp cât factura x se corelează unui contract ce poarta nr. x ce nu trimite la vreo Anexă, precum este aceea depusă la dosar.

În acest context, se susține că instanța de recurs nu a avut în vedere că litigiul nu a fost tranșat definitiv, soluția de anulare a sentinței cu trimitere spre rejudecare instanței de fond nu are semnificația câștigării ori pierderii procesului pentru vreuna dintre părțile litigante, în sensul reglementat de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, contestatorul se consideră îndreptățit să solicite admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și soluționarea recursului formulat în cauză.

În cauză, intimata COMPANIA JUDEȚEANĂ APA SERV S.A. NEAMȚ nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestator sunt circumscrise dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cu care, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Dispozițiile sus-menționate, fiind de strictă interpretare și aplicare, au în vedere numai dacă dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

În acest context, contestația în anulare se înfățișează ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor erori materiale, iar nu pentru reformarea unor greșeli de fond.

Așadar, erorile materiale trebuie apreciate în raport cu date existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii, întrucât numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea recursului este sau nu rezultatul unei erori materiale.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă de către contestator, cu referire la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., faptul că instanța de recurs nu a observat faptul că hotărârea pronunțată în apel, purta mențiunea eronată că este definitivă, deși era supusă recursului, ceea ce constituie motiv de repunere de drept în termenul de recurs, fiind invocate în acest context dispozițiile Legii nr. 310/2018, respectiv art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că acest aspect fundamentează raționamentul vizând justificarea repunerii în termenul de recurs a contestatorului.

Dispozițiile evocate de contestator pentru justificarea repunerii în termenul de recurs se constată că nu prezintă relevanță, în condițiile în care, instanța de apel nu a indicat în mod greșit termenul pentru exercitarea căii de atac.

Totodată, se constată incidența în cauză a art. 457 C. proc. civ. ce prevede la alin. (1) că "hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar la alin. (2) "mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".

În raport cu aceste dispoziții, se constată că recurentul avea posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul hotărârii atacate, în condițiile în care mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii nu avea niciun efect asupra dreptului său de a exercita calea de atac a recursului.

Acest aspect a fost analizat de instanța de recurs, care a constatat că instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ, iar intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda acest beneficiu părții, iar nu reprezentantului său convențional.

O altă susținere se referă la neobservarea inexistenței acordului prealabil al clientului în vederea substituirii în recurs a avocatului ales, precum neobservarea împuternicirii avocațiale, ce atesta indicarea unui singur avocat, iar nu mai mulți avocați care ar fi putut să-i asigure dreptul fundamental la apărare al părții reprezentate.

În raport cu aceste critici, instanța de recurs a reținut incidența dispozițiilor art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, ce prevede cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional și își asigură substituirea, precum și a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 51/199, cu referire la forma de exercitare a profesiei de avocat.

Se mai susține că instanța de recurs nu a observat că termenul de recurs ce se împlinea la 20 septembrie 2020, fiind prorogat la 21 septembrie 2020 a coincis cu data confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2 - 17 septembrie 2020 a avocatului său nu i-a acordat recurentului posibilitatea contactării apărătorului convențional ales, pentru formularea recursului.

În acest context, se reține că instanța de recurs a reținut că recurentul a solicitat repunerea în termenul de declarare a cererii de recurs motivat de faptul că avocatul desemnat în cauză a fost în incapacitate medicală, fiind depistat infectat cu virusul ARN SARS-CoV-2, conform dovezilor depuse la dosar.

Față de această împrejurare, instanța de recurs a statuat că poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depășirea unui termen procedural legal îmbolnăvirea părții și spitalizarea sa, nicidecum a reprezentantului său convențional, astfel că motivul invocat de apărătorul recurentului în justificarea împiedicării de a declara recurs în termenul prevăzut de lege nu poate fi circumscris dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Mai arată contestatorul, că instanța de recurs nu a observat inexistența indicării vreunui număr de fax sau a vreunei adresei electronice ca modalitate de contact, în condițiile în care partea nu a indicat aceste forme de comunicare a actelor de procedură, potrivit art. 148 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cu privire la aceste critici, instanța de recurs a reținut incidența dispozițiilor art. 148 alin. (2), art. 149 alin. (4), art. 199 alin. (1), art. 154 alin. (6) C. proc. civ., față de împrejurarea că avocatul recurentului avea posibilitatea transmiterii în termenul legal, prin fax sau poștă electronică a cererii de recurs, astfel că în mod corect s-a apreciat că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului nu întrunește condițiile evocate.

Se mai susține o altă eroare materială cu privire la cheltuielile de judecată, aflate la dosarul cauzei care, în opinia contestatorului nu au fost probate, în sensul că instanța de recurs nu a avut în vedere că litigiul nu a fost tranșat definitiv, în sensul reglementat de dispozițiile art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Din analiza actelor dosarului de recurs, se constată că cheltuielile de judecată solicitate prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs se referă la contractul de asistență juridică nr. x înscris în împuternicirea avocațială emisă de Baroul București și aflată la fila x, astfel că nu se poate susține cu succes că au fost încălcate dispozițiile art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză recursul a fost respins ca tardiv formulat, iar casarea cu trimitere invocată de către contestator, în sensul că litigiul nu a fost tranșat definitiv vizează decizia instanței de apel, care a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Județeană Apa Serv S.A. Piatra Neamț împotriva sentinței civile nr. 938/C din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2019 și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Așadar, în ceea ce privește critica contestatorului întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noțiunea de "eroare materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă, aspect ce se constată a nu fi incident în speța de față.

Astfel, motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat calea de atac a recursului, au fost analizate prin decizia atacată, contestația vizând, în realitate, pretinsa eroare materială a unor argumente subsumate motivelor de nelegalitate menționate.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluția instanței de recurs este consecința unei erori în sensul neobservării aspectelor invocate, ci consecința analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurent.

Totodată, se reține că nemulțumirea contestatorului cu privire la soluția pronunțată ca și invocarea propriei culpe cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă rezultatul unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În consecință, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unor erori materiale, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor evocate.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata COMPANIA JUDEȚEANĂ APA SERV S.A. NEAMȚ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2022.